Am tot menționat, tangențial, în episoadele anterioare, „elitele europene”. Marele disident sovietic Vladimir Bukovski spunea că ele ar fi avut un plan de a face Uniunea Europeană un fel de URSS 2.0., plan la care ar fi participat și elitele sovietice din jurul lui Gorbaciov, și cele americane, via Trilateral Commission. Europarlamentarul german Michael von der Schulenburg spune că „elitele europene” au un proiect de a transforma Uniunea Europeană într-un superstat-superputere mondială, în timp ce Dr. Pascal Lottaz vede proiectul respectiv mai degrabă subsumat unui plan occidental mai larg, coordonat de SUA, având în vedere că „elitele europene” sunt, de fapt, „transatlantice”, teorie nu lipsită de argumente. Așa cum scriam cu altă ocazie, istoricul Emmanuel Todd vede „elita europeană” ca parte integrantă din „elita imperială” (definind „Imperiul” ca, practic, „Occidentul colectiv”, cu capitala la Washington); o „oligarhie regională” caracterizată de aceeași ideologie post-națională dominantă și la centru, care se dovedește, azi, falimentară.
În fiecare din ipostazele mai sus menționate, termenul „elită europeană” denotă lucruri oarecum diferite, dar nu e loc să mă poticnesc în definiții. În limbaj uzual, prin „elită europeană” se înțelege vârful decizional al birocrației Uniunii Europene, dimpreună cu aliații săi de la nivelul statelor membre și vastul aparat tehnocratic de deservire.
Astfel definită, elita europeană este, în această perioadă, anxioasă (dacă nu chiar de-a dreptul panicată – „isterică”, relatează von der Schulenburg); încearcă tot felul de lucruri care nu pare că îi ies sau sunt dezastruoase, tensiunile interne amenință fracturi, iar criticile nu mai contenesc. Inclusiv critici venite din interior; Politico descria cu îngrijorare zilele trecute cele cinci „triburi politice” care îi dau bătăi de cap președintei Comisiei Europene, Ursula von der Leyen: trei dintre ele sunt chiar grupul ei politic și aliații ei tradiționali, iar al patrulea este format din conducătorii statelor membre, care, dacă e să ne luăm după Politico, ar fi „maeștrii păpușari” – oamenii care „au puterea reală de a stabili agenda” Uniunii Europene.
Un motiv serios de panică pare a fi prăbușirea proiectului globalist, internaționalist liberal, despre care – așa cum arătam în episodul precedent – vorbesc acum deschis nu doar criticii de serviciu, ci și membri și apropiați ai guvernului Trump (cum ar fi vicepreședintele J.D. Vance sau magnatul Silicon Valley Peter Thiel) și, tot mai des, voci ale aparatului politic american profund, precum Foreign Affairs, oficina Council on Foreign Relations, sau, mai nou, chiar RAND, într-un raport care recomandă o detensionare a relațiilor cu China, considerată un rival mult prea redutabil pentru o confruntare directă. Lucru care, pentru UE, până de curând vedetă a show-ului globalist Agenda 2030, trebuie că e o lovitură dureroasă. De-aici derivând și o problemă ideologică majoră pentru elitele europene, par excellence cosmopolite, mai ales câtă vreme omoloagele lor americane par să fi înțeles că vântul s-a schimbat și trebuie să întoarcă barca – fie și numai la nivel retoric, cum comentează unii sceptici.
În plus, într-o perioadă de reașezare a Occidentului într-o nouă structură globală a puterii – structură încă în facere și atât de aprig contestată încât amenință să declanșeze un nou război mondial – elitele europene par redundante, confuze, ineficiente, incapabile de cea mai elementară gestiune a intereselor propriilor cetățeni și, din ce în ce mai vizibil, înclinate să-și dea frâu liber instinctelor dictatoriale; pe scurt, așa cum li se reproșează deja tot mai intens, incompetente.
Două critici fundamentale
Exemplific aceste critici cu un excelent editorial semnat de Tobias Teuscher, analist specializat în afacerile Parlamentului European, și publicat recent în The European Conservative sub titlul „Decline or Decision?”
„Problema Bruxellesului nu este nici geografia, nici ideologia și nici măcar democrația. Este epuizarea. UE a devenit cel mai sofisticat producător de documente birocratice, un sistem care confundă reglementarea cu decizia și indicatorii de performanță cu progresul.
Uniunea Europeană iubește cuvintele cum iubeau romanii marmura. Construiește catedrale de cuvinte: directive, comunicate, rezoluții din inițiativă proprie care au efect zero, parcursuri strategice – monumente dedicate emoției, mai degrabă decât acțiunii. Fiecare criză stârnește cel puțin un plan cincinal, plin ochi de standarde și confortabil divorțat de orice obligație de a duce la îndeplinire. Este vechiul reflex al Bruxellesului/UE și al capitalelor: dacă ai îndoieli, înființează o comisie și fă un tabel. […] În ciuda elocvenței sale, Uniunea Europeană nu a părut nicicând mai slabă. Lumea aleargă înainte, în timp ce Bruxellesul dezbate ce mărime de caractere să folosească la prezentările în PowerPoint.”
Critica nu privește doar excesul de reglementare, care devenise contraproductiv și sufocant cu mult înainte de actuala criză, ci acuză faptul că UE este o birocrație care nu face nimic altceva decât să emită tone de hârtii de regulat realitatea – sau, mai exact, în bun spirit postmodern constructivist, de inventare a unei realități alternative care nu se dă nicicum născută. Elitele europene par încă împovărate de „misiunea civilizatoare” pe care și-au arogat-o, nesolicitate, în perioada lor imperială și care nu s-a vindecat nici la apusul epocii colonialiste:
„Timp de decenii, Bruxellesul/UE s-a mândrit cu «puterea normativă» pe care o deține: presupusa ei abilitate de a modela lumea exportând valori. Lucru care a mers destul de bine câtă vreme restul lumii se arăta doritoare să vândă produse celor 450 de milioane de consumatori europeni, iar Europa însăși funcționa pe baza gazului ieftin de la ruși. Acum creșterea economică se cam târăște, prețul energiei a explodat, iar ultima găselniță a Comisiei este o «contribuție a corporațiilor pentru Europa», simplu spus, o taxă de protecție pentru companiile globale.”
Numai că timpul istoric nu mai are răbdare – iar lumea, îngăduință – pentru această abordare:
„UE poate încă impune lumii să se supună anumitor norme, dar nu-i poate impune și respect. Problema nu este că UE are valori; problema este că instituțiile ei confundă normele cu puterea. Procedura a înlocuit capacitatea de a reacționa în timp util: fiecare dosar trebuie consultat, tradus și evaluat din perspectiva impactului până când urgența moare de bătrânețe.”
Editorialul identifică două mari probleme ale elitei europene. Prima: incompetența; sau, de fapt, abisul care se cască între ambițiile și pretențiile ei de superioritate, pe de-o parte, și, pe partea cealaltă, competența ei profesională în sens larg (sau, mai exact, lipsa acestei competențe):
„O Uniunea matură ar începe prin a se întreba care sunt instituțiile de care are nevoie și pentru ce. Și, mai presus de toate, ar trebui să redescopere arta demult uitată a competenței. Chiar și a clarifica cine ce face ar fi de-a dreptul revoluționar. […] Dacă UE își pierde greutatea pe scena mondială, nu este din cauză că democrația ar fi desuetă sau valorile depășite, este din cauză că ambițiile au depășit abilitățile. Discursurile sună imperial, dar liniile de aprovizionare par fragile și transmisiunea între generații dă rateuri. Reglementările proliferează, dar rezultatele sunt tot mai slabe. Când retorica depășește realitatea, pe procesul verbal scrie declin.”
A doua problemă, extrem de importantă, este decalajul imens între ce fac elitele și ce vor popoarele europene:
„«Declinul» a devenit deja gen literar, dar declin comparativ cu ce? Cu epoca imperială, în care Europa domina mările pe jumătate de planetă? Cu beția liberală din anii nouăzeci, după prăbușirea comunismului și Zidului de la Berlin? Ori, poate, cu euforia expansiunii din 2004 […]? Comparația cea mai relevantă este, totuși, cea cu ce-și doresc să fie cei 450 de milioane de cetățeni ai celor douăzeci și șapte de state membre ale Uniunii. În această comparație, fractura dintre retorică și realitate devine un abis.”
Pe acest plan, al rupturii dintre elitele europene și cetățeni, nu vorbim doar de lipsa unei alinieri între interesele statelor membre și politicile adoptate de Bruxelles pe diferite teme punctuale, deși și ăsta ar fi motiv suficient; vorbim, în plus, și mai important, despre faptul că UE a abandonat fundamentele morale și culturale ale civilizației europene:
„În spatele fiecărei dezbateri tehnocratice zace o întrebare omenească: până la urmă, de ce există Uniunea Europeană? Iar răspunsul nu este doar dimensiunea pieței ori aria de acoperire a reglementărilor; el este unul moral și cultural. Ordinea civică a Europei s-a născut din credința creștină, din conștiință și rațiune, o moștenire care a făcut posibil pluralismul. A uita asta nu face UE mai neutră, o face mai ușor de ignorat. Refacerea legăturii cu această moștenire […] înseamnă recuperarea virtuților care au distins, cândva, guvernarea europeană: respect pentru persoana umană de la concepție la moartea naturală, subsidiaritate, bună gestiune și credința că libertatea fără un sens degenerează în derivă. Astea nu sunt exponate de muzeu; sunt însuși programul de operare.”
„Valorile” elitei europene
Încep analiza cu cea de-a două problemă mai sus menționată, care este una de substanță: discrepanța dintre „valorile” elitei europene și cele ale cetățenilor Europei. Am scris în mai multe rânduri despre subiect (vezi aici, aici, aici, aici), tocmai pentru că îl găsesc crucial în orice efort de a analiza vremurile noastre.
În esență, așa cum scria profesorul Samuel P. Huntington (autor al faimoasei „Ciocnirea civilizațiilor”, prieten al marelui geopolitician american Zbigniew Brzezinski și el însuși consilier de securitate națională) într-un eseu intitulat „Dead Souls. The Denationalization of the American Elites” (2004), „publicul este naționalist, elitele sunt transnaționaliste”.
Ca și Christopher Lasch („Revolta elitelor”) Huntington discută în mod specific elitele americane liberale, dar critica lui se aplică și celor europene, ambele tributare globalizării. Considerându-și propriile valori „universale”, spune Huntington, aceste elite promovează un transnaționalism economic („globalizarea economică văzută ca forță transcendentă care desființează granițele naționale, fuzionând toate economiile naționale într-un tot global și erodând, în același timp, în mod accelerat, autoritatea și funcțiunile guvernelor naționale”) și moralist („deplâng patriotismul și naționalismul ca forțe ale răului și susțin că dreptul, instituțiile, regimurile și normele internaționale sunt superioare moral celor ale națiunilor individuale”).
Între timp, consensul pare a fi că proiectul globalist liberal s-a prăbușit (lucru prezis, de altfel, de profesorul Huntington, care semnala, inclusiv în eseul „Dead Souls”, că liberalismul nu își poate atinge obiectivele dacă nu acceptă patriotismul), dar, unde America încearcă, măcar, să inoveze și să se repoziționeze (cu ce succes, rămâne de văzut), elitele europene, dezorientate și lipsite de creativitate și soluții, au rămas captive aceleiași viziuni, pe care, neavând, în lipsa hegemonului, capacitatea de a o mai susține credibil la nivel global, o practică acum mai ales pe plan intern.
Urmând analiza lui Huntington, marcă vizibilă a acestei păguboase continuități, este, de pildă, că, spre deosebire de omoloagele lor americane din guvernarea Trump, elitele europene continuă să promoveze, în statele membre, identitățile și culturile minoritare și să critice aprig (ba chiar să demonizeze, pe alocuri) conceptul de suveranitate națională. Toate astea însoțite de repudierea fundamentelor creștine ale civilizației europene, pe care elitele de la Bruxelles, ca să-l citez pe Teuscher, „le omit politicos, deși continuă să trăiască din dividendele lor morale”.
Proliferarea metastatică a reglementării criticată de Teuscher în editorialul citat pe larg mai sus surprinde persistența, la elitele europene, a unui amestec de transnaționalism universalist, economic și moralist deopotrivă („mirajul puterii morale”, spune Teuscher) – resturi ale unei viziuni, și ea profund nepopulară, care, eșuată fiind la nivel global, încearcă să se împlinească acum măcar la nivelul Europei. Un fel de globalism mai mic.
Autodevorarea
Dar este un astfel de proiect fezabil, în stadiul actual? Adică, luând în calcul tocmai această fractură uriașă de viziuni despre lume – de weltenschauung – care se cască tot mai tare între elitele europene și popoarele continentului?
Este tema unei excelente analize semnate de Carlos Perona Calvete (Europos), autor și editorialist la The European Conservative. În esență, argumentează Calvete, elitele europene sunt azi în acel stadiu al declinului în care, lipsite de capacitatea de a mai inova, devin opresive și ajung să își disprețuiască, chiar să-și deteste populația de bază („adică acei oameni ai căror strămoși au construit instituțiile și au creat capitalul pe care s-a dezvoltat întregul sistem”). Populația, la rândul ei, încetează să-și mai admire și imite elitele, retrăgându-le unul dintre elementele constitutive ale statutului lor privilegiat, și anume respectul și deferența claselor inferioare.
În această analiză, elitelor propriu-zise li se alătură, în dezgustul lor rampant față de majoritate, și aspiranții la un loc, fie el și într-un cubicul, în clasa managerială, și „formatorii de opinie” sau „influencerii”, și intelectualii atașați prin diverși adezivi, ideologici ori altminteri – strat social pe alocuri grosuț dar în scădere care, deși trăiește în condiții mult-mult mai apropiate de cele ale populației de bază decât ale idolilor lor transnaționali, speră să parvină și, în acest scop, aderă la doctrinele elitei, chiar și atunci când acestea îi agresează interesele economice și nu numai.
În epoca pe care o traversăm, majoritatea populară (adesea gratulată de elite et co. cu epitete precum „deplorabili” – „pleavă”, în versiunea autohtonă; „înapoiați”, „mistreți” și alte drăgălășenii cultivate) este, spune Calvete,
„moștenitoarea unor tradiții, instituții și a unei identități a căror logică este defazată în raport de țelul eficienței economice, țel central într-un sistem internațional tot mai integrat, sau, pur și simplu, aderă la o viziune proprie despre ce înseamnă o societate bună, viziune care devine deranjantă pentru o clasă politică incapabilă să o ducă la îndeplinire.
Această clasă a avut, poate, la un moment dat, nevoie de biserici sau de organizații sociale puternice la nivel local pentru a putea menține ordinea, dar, odată cu ascensiunea mass media, cu inovațiile administrative și cu noile tehnologii, toate astea nu doar că par acum nenecesare, ci, mai mult, devin un impediment, un anacronism.”
Pentru a preveni sau înfrânge disidența inevitabil stârnită în sânul majorității de această fractură, elitele vor adopta o strategie duală, continuă Calvete:
(1) Crearea unor valve retorice de decompresie care să le lase oamenilor impresia că problemele lor vor fi rezolvate: promisiuni de campanie, programe politice, inițiative, propuneri de reformă, identificarea de țapi ispășitori care le iau copiilor pâinea de la gură cu „pensii nesimțite”, cu tam-tamul de presă aferent, politicieni sau organizații, vechi sau noi, care promit „schimbarea” etc., pe coordonatele divide et impera „stânga” vs. „dreapta” care trasează ferm careul strâmt și steril al dezbaterii în politica națională și asigură distragerea atenției de masă la știri, seară de seară.
(2) Crearea de crize alternative, care deturnează energiile populare și care, fiind prezentate ca mai importante și mai urgente decât problemele majorității, îi delegitimează acesteia revendicările perfect justificate, legitimând, pe de altă parte, elita, care se va prezenta ca unica deținătoare a soluției în criza cea nouă și superioară – de regulă, o soluție specializată, tehnică în sens larg (realitatea ultimilor ani a fost plină ochi de astfel de crize providențiale, cu dușmani mari și mici, ba chiar și invizibili, și soluții sigure și eficiente dictate de experți; nu le mai înșir).
Stratagema poate funcționa, conchide Calvete, dar numai ca amânare a unui deznodământ irepresibil. Prin efectul combinat al acestui divorț urât între clase și al diverselor stratageme de dispersie a nemulțumirii populare pe care le pune în operă elita, și care se dovedesc, rând pe rând, niște făcături, „organismul social se întoarce pe dos; este faza finală a declinului civilizațional, faza autodevorării”. Populația de bază, contestată în credințele ei cele mai profunde, expropriată de legitimitatea ei morală și istorică și de propria identitate, devine străină în propria țară.
Or, în acest stadiu, spune Calvete, citându-l pe marele filosof politic Erich Vögelin, nu este posibilă crearea unei ordini satisfăcătoare spiritual și intelectual, ordine care, pentru a exista, trebuie să aibă la bază un ethnos, un neam, omogen cultural și aflat în armonie cu propriile elite, care își îndeplinesc rolul creativ, fecund și ordonator.
Șansa recuperării, spune Calvete, este ascensiunea unei noi elite, al cărei proiect ar trebui să constea, printre altele, în spiritualitate, o cale spre prosperitate și înțelegerea că națiunea și integritatea ei sunt fundamentul politicii. Ceea ce, cel puțin la nivel discursiv, cel puțin parțial, încearcă să ofere administrația Trump poporului american. Ceea ce elitele europene nu au în program.
Iluzia incompetenței
Asta ne duce în linie dreaptă la a doua critică majoră adusă elitelor europene, și anume incompetența. Dacă proiectul lor este unul recuperator și integrator, modul în care îl gestionează e profund incompetent – inclusiv din motivele mai sus menționate: disprețul față de trăsăturile definitorii ale civilizației pe umerii căreia s-au cățărat ca să ajungă unde sunt.
Nu dau exemple, că sunt ziarele pline zi de zi cu cât de bine o duce Europa și cât de apreciați sunt conducătorii ei de către populație; cuvinte obscure precum „kakistocrație” au brusc șanse mari la carieră publică. Mai interesantă mi se pare o întrebare care m-a preocupat adesea, mai ales citind nu puținele scenarii apocaliptice despre o posibilă „demolare deliberată” a civilizației occidentale care circulă de câțiva ani încoace: sunt elitele europene cu adevărat incompetente, sau sunt, de fapt, competente, dar pentru cu totul altceva decât vrem noi?
Recomandam, într-unul din episoadele anterioare, Substack-ul Wordlines, unde am găsit o schiță de analiză teoretică a subiectului, din care reiau aici doar elementele esențiale, dar care cred că merită studiată în detaliu (dimpreună cu bogatele referințe).
„Într-o lume a crizelor care se succed cu rapiditate și a unor procese socio-politice tot mai complexe, întrebarea corectă este: competență pentru ce – și pentru cine – pentru care obiective? Dacă «selectoratul» care contează este înrădăcinat în politici transatlantice și rețele de capital, atunci selecția îi va recompensa pe cei care servesc acest bloc (brokerii de achiziții publice, arhitecții sancțiunilor economice, pe cei care impun disciplina în sânul alianței, pe managerii de narațiuni media), mai degrabă decât pe niște administratori bine pregătiți, cu o educație adecvată pentru rolul care li se alocă și a căror misiune este să livreze binele public. Din păcate, un sistem în care se trece de la stat la privat pe o ușă rotativă și în care selecția se face în rețea, nu va produce oameni capabili să rezolve probleme. Ce va produce vor fi specialiști în managementul imperial.”
Altfel spus, populația judecă elitele europene drept incompetente pentru că sunt vizibil incapabile să satisfacă binele public. Dar, dacă schimbăm sistemul de referință, s-ar putea să constatăm că elitele europene sunt, de fapt, chiar sclipitoare.
Fac de la bun început precizarea că ideea de „imperiu” din citatul de mai sus (elitele europene ca „specialiști în managementul imperial”) este, în analiza pe care o rezum aici, folosită într-un sens similar cu conceptul de „Imperiu” propus de Emmanuel Todd pentru a desemna „Occidentul colectiv”, condus de SUA. Ipoteza de lucru a analizei este, așadar, că elitele europene conlucrează, în continuare, mult mai mult decât o recunosc formal, cu centrul american, la un proiect ale cărui coordonate pot fi doar subiect de speculații și nu intră în limitele articolului de față. Indiferent ce rol i s-a rezervat Europei în noua organizare, însă, ea nu mai pare să se bucure nici de protecția, nici de prosperitatea și nici de prestigiul de care s-a bucurat până acum, lucru care ar putea explica și parte din angoasa palpabilă a elitelor europene.
Factorii determinanți ai competenței
Analiza Worldlines propune mai mulți factori de care depinde competența. Primul este mecanismul de selecție a elitelor: cine este „selectoratul” și cum se desfășoară procesul de selecție? Dacă selecția ar fi făcută de cetățeni, pe bază de examen, cu proceduri transparente și criterii de performanță profesională etc., atunci ne-am putea aștepta la o elită formată din buni administratori, dedicați serviciului public și binelui comun. Dacă, dimpotrivă, selecția se face în cadrul rețelelor de elită (prin așa-zisa „ușă rotativă” pe care aceiași oameni se mută din sectorul public în cel privat și invers, sau după criteriul averii ori al pedigriului și conformismului ideologic), atunci elita va fi formată din indivizi a căror specializare constă în menținerea și promovarea intereselor și culturii rețelei care i-a promovat. Completați pe linia punctată în care dintre categorii se încadrează elita UE.
Un alt factor de care depinde competența este rolul ocupat de entitatea de referință a elitei – în cazul nostru, locul ocupat de UE/Europa – în ierarhia globală. O putere-nucleu, cum ar fi SUA, va dezvolta cadre de competență optimizate pentru extracție (absorbția de bunuri, bani, servicii, resurse, inclusiv „resurse umane” etc.) din regiunile subsumate și gestionarea alianței hegemonice. O putere semi-periferică în ascensiune (este dat exemplu Chinei) se va concentra pe capacitatea de a construi o administrație și pe dezvoltarea infrastructurii. Nu mai rămâne pentru UE decât a treia și ultima categorie, de putere periferică, unde competența elitelor va fi definită de loialitatea lor față de nucleu și exportul de resurse către acesta.
O glosă necesară aici ar putea plasa UE ca putere periferică față de nucleul american, dar și ca putere-nucleu față de statele membre, poziție din care selectează elite naționale care să se ocupe, la nivel local, cu extracția de resurse și cu gestionarea alianțelor în scopul perpetuării și întăririi centrului.
Competența elitei se va analiza, în același timp, și în funcție de viziunea care o legitimează. Orice sistem are nevoie de o ideologie care justifică ordinea socială atât pentru guvernanți, cât și pentru populație, iar elita va prezenta populației un anumit discurs de legitimare, care poate fi adevărat sau poate masca adevăratele funcțiuni. De exemplu, „misiunea civilizatoare”, că tot o menționam mai sus, a justificat dominația Imperiului britanic printr-o retorică a civilizării popoarelor „înapoiate”. Internaționalismul liberal s-a legitimat prin „răspândirea democrației”.
Transpunând în contemporaneitate, elitele americane care se dezic astăzi de internaționalismul liberal, considerat eșuat („abstracțiuni idealiste și adesea incoerente”, ca să-l citez pe vicepreședintele J.D. Vance), au dificultăți în a mai convinge populația că misiunea lor în Venezuela, de exemplu, are de-a face cu „răspândirea democrației” fără a părea incompetente. Situația elitelor europene este și mai complicată; nu doar că avem de-a face cu, în mare parte, aceiași oameni care, acum nici un an, îl insultau fervent pe Trump și-i demonizau politicile, dar ei continuă să promoveze doctrine de bază ale proiectului globalist pe care hegemonul le repudiază. Pe de altă parte, elitele UE sunt în situația de a propune acum un proiect opus celui al unei „Europe a păcii și bunăstării”, care a constituit până mai ieri viziunea care le legitima autoritatea, și, mai mult, în fața rezistenței populare și a mișcărilor zis „suveraniste” în ascensiune, își întăresc aparatul represiv și antidemocratic, contrazicând plenar „valorile” cu care se mândresc.
Tipul de democrație va fi un alt criteriu de analiză a competenței. Într-o democrație procedurală, de tipul celei în care excelează UE, elitele vor fi competente în gestionarea alianțelor, a coalițiilor politice, a vastelor armate de activiști înregimentați pentru cauzele „bune”, a narațiunilor de presă și în canalizarea resurselor către proiectele agreate la nivelul „selectoratului”. Aceste competențe produc, pe de altă parte, un declin în nivelul de trai al cetățeanului, care va percepe elitele ca profund incompetente. Asta pentru că el, cetățeanul, crede că trăiește într-o democrație de substanță, în care rolul conducerii este să asigure bunăstarea populației.
Componența unui management imperial
Analiza continuă cu un inventar al tipurilor de competențe pe care le necesită un „manager imperial”, cu mențiunea că, de regulă, el este doar comandantul talentat care dă ordinele de marș unei armate de specialiști în domeniul juridic, comercial, economic, media etc.
Spicuiesc. Vom avea „coordonatori ai operațiunilor de extracție”, zice Worldlines, adică funcționarii care „proiectează regimurile de sancțiuni” și „direcționează bugetele de achiziții spre proiectele dorite”. Vom avea „gestionarii de narațiuni”, care vor dirija rețelele de specialiști în mass media și comunicare, personalul gânditor din think tank-uri etc. pentru a croi acele mesaje și „scenarii” care să legitimeze acțiunile elitei. Mesaje pe care, apoi, membrii elitelor le vor pronunța cu fidelitate în mod public – ceea ce va lăsa, nu o dată, privitorului impresia că toți citesc de pe același prompter.
„Responsabilii cu disciplina alianței” vor „coordona exporturile de capital” și vor „orchestra expresiile de unitate și solidaritate, instruind în acest scop corpul diplomatic, rețelele de informații și specialiștii în presiuni economice”. În fine, ar mai fi posibili și „inventatorii de crize”, zice Worldlines, care „gestionează contradicțiile în sânul alianței”, „orchestrând armate de specialiști în criză și comunicare, diplomați cu agende speciale, strategi media” pentru „coordonarea celor mai spectaculoase reacții”, cum ar fi „summit-urile de urgență”.
Proiecții
În fine; nu știu eu dacă aceste structuri baroce mai sus teoretizate chiar există, dar, dacă ar exista, asta ar explica binișor dimensiunile leviatanice și structurile labirintice ale aparatului birocratic UE, plus întreaga, gigantică și ea, rețea de agenți, ONG-uri, activiști, specialiști, lobby-iști et cetera, et cetera, precum și bugetele fabuloase care li se alocă.
Bun. De fapt, rău; dar ce urmează? Analiza pune un punct important pe i spunând că, întrucât operează exclusiv în sânul unei rețele care le-a selectat pe criterii de conformism ideologic și loialitate, aceste elite pierd, inevitabil, contactul cu realitatea. Spus mai direct, ele ajung să-și creadă propriile mesaje și „narațiuni” fabricate și devin incapabile să facă față realității așa cum este ea. Or, întrucât realitatea continuă neabătut în ciuda diverselor fantezii, oricât de elaborate, și, până la urmă, se impune, concluzia analizei este că acest tip de elite semnalează „un imperiu în declin”:
„O putere hegemonică în ultimele ei stadii încetează să mai aprecieze cunoașterea tehnică și administrativă. Ea începe să înțeleagă, conceptual, competența exclusiv în termeni de beligeranță și loialitate. Ea prioritizează abilitatea de a escalada conflictele și de a impune disciplina în sânul blocului peste capacitatea de a construi, de a menține stabilitatea, de a se angaja în diplomație.”
Iar etapa ultimă în acest parcurs, potrivit analizei Worldlines, „mutația finală a acestui cadru, în cazul în care declinul continuă” este „un conflict la scară mare”. Cu precizarea că, spune analiza, mobilizarea de război și stresul fiscal au dus adesea, în istorie, la răsturnarea elitelor în funcție.
Apropo de care mobilizare: citând un document NATO din vara acestui an (un plan de mobilizare generală a populației, dar mai ales a „Generației Z”, în scopuri militare, care merită o analiză separată) Worldlines subliniază că elitele europene au, ca mandat principal în această dimensiune a proiectului, crearea, în mintea „maselor”, dar mai ales a tinerilor, imaginea unui viitor pentru care aceștia să simtă că merite să se sacrifice. Să creeze imaginea, nu viitorul propriu-zis. Pentru asta, elitele ar trebui să dea dovadă – la nivel de excelență – de o competență foarte specială: imaginația.
Or, după cum s-a precizat mai sus, elitele europene trăiesc deja într-o lume imaginară – de care se agață cu disperare și aroganță, în ciuda evidenței – doar că genul lor de fantasy nu prinde la public.
Și-apoi, revenind la ce spunea Calvete, tocmai asta este și problema fundamentală a elitelor în declin: aceea că nu mai au creativitatea necesară pentru ca, înrădăcinându-se adânc în civilizația care le-a dat naștere, și cu respectul cuvenit pentru valorile și nevoile majorității, să vină cu un proiect integrator bogat spiritual, promițător de pace și bunăstare, care să mobilizeze în mod autentic energiile populare.
