„Sigur că există suflet… fără discuție… Sufletul este ceva foarte ciudat, pentru că Dumnezeu a luat niște chimicale, materiale simple, cum e masa asta, și a creat ceva material capabil de gândire. Cât de ciudat e lucrul ăsta? Nu doar că are suflet, dar a fost alcătuit în așa fel încât această substanță materială are capacitatea de a gândi…. Eu cred că sufletul este un fel de materie întunecată a creierului.”
Jeffrey Epstein, în interviul acordat lui Steve Bannon, 2019
Unul dintre aspectele cele mai șocante (deși, poate, nu surprinzătoare) ieșite la iveală prin publicarea „Dosarului Epstein” este obsesia pentru transumanism care-l mistuia pe Jeffrey Epstein – „finanțistul căzut în dizgrație”, cum spune eticheta mainstream, deși, cât a trăit, a părut să fie bine-mersi în grațiile vârfurilor amețitoare ale societății.
Dar modul în care se comentează aspectul transumanist al Dosarului Epstein este la fel de asimetric sau dezechilibrat ca și cel care descrie infracțiunile sexuale: se vorbește mai mult despre „pedofilia” lui Epstein și a eventualilor lui complici decât despre despre abuz sexual ritualic (făcut plauzibil de indiciile de, în sensul cel mai larg, „satanism”, dublat de o rețea de trafic), așa cum se vorbește mai mult despre propensiunile personale ale lui Epstein (care, dincolo de „ferma de copii” sau „ferma de clone”, voia să-și prezerve șansa la viață veșnică prin criogenizarea anumitor extremități) și mai puțin despre relațiile lui cu oameni de știință, proiecte și instituții prestigioase de cercetare și dezvoltare din domeniul zis „transumanism”.
Motiv pentru care creionez aici un tablou mai larg al preocupărilor și contactelor lui Epstein în zona transumanismului, tablou care spune ceva nu atât despre Epstein, ca personaj – deși îl pune și pe el într-o lumină foarte misterioasă, undeva între factor catalizator, ferment, finanțator, punct de contact și, poate, de control – cât despre acest domeniu, „transumanism”, în sine.
Zorro Ranch…
Citim peste tot că Epstein intenționa să „însămânțeze omenirea”, să „îmbunătățească specia” cu propriu-i ADN atât de prețios, prin „inseminarea a câte 20 de femei deodată”, ba chiar și prin clonare (inclusiv într-un proiect de cercetare genomică numit „Venus”, la care ar fi participat 200 de persoane). Aceste activități s-ar fi desfășurat, cel puțin parțial, la sinistrul Zorro Ranch, dar nu știm sigur, pentru că acea reședință a lui Epstein a scăpat, miraculos, de orice percheziție. Recent, legislativul din New Mexico a decis să înceapă o anchetă; la aproape șapte ani de la moartea lui Epstein, și cu ferma recent achiziționată de noi proprietari, ne putem îndoi, cât de cât, de integritatea probelor.
Alte știri spun că Epstein ar fi organizat o bancă de spermă recoltată de la „genii” – inclusiv genii cu patalama, nu după ureche, adică laureați ai Premiului Nobel. Idee deloc originală, având în vedere că o astfel de bancă (numită „Nobel Prize Sperm Bank”) chiar a existat, între 1979 și 1999, creația unui multimilionar american pe nume Robert Graham; o ținea undeva în California, într-un loc incidental numit „Escondido”. Acum, n-ar mai exista – cu excepția cazului că a fost ascunsă în altă parte – iar singurul nobelist care a recunoscut că a donat material reproducător acestei instituții este William B. Shockley, inventatorul tranzistorului și laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1956.
Și-apoi, ideea asta, a eugeniei prin inseminare in vitro cu material genetic recoltat de la iluminați, a avut-o și Aldous Huxley – alt mare eugenist și culme intelectuală a Occidentului – care exulta imaginându-și ce minunată lume nouă se putea face cu astfel de metode în utopia lui eco-tantrico-parapsihedelico-eugenistă, „Insula” (1962).
… și Atlantida
Și, dacă tot am pomenit de insule, la Zorro Ranch s-ar găsi (dacă n-o fi fost distrus de noii proprietari sau de vicisitudinile vremii sau de cine-știe-cine) și-un labirint din piatră care reproduce, în miniatură, schema Atlantidei, desprinsă direct din relatările lui Platon.
Pe care Atlantidă, sugerează documentele, Epstein o căuta, dimpreună cu partenera lui, Ghislaine Maxwell, prin regiunea Bahamas – Bimini – Cuba, locul în care – potrivit previziunilor „profetului adormit” Edgar Cayce – mitica insulă ar urma să reapară, curând, la suprafață, prilej de reînnoire ocultă a omenirii. Acest interes a motivat, pare-se, și întâlnirea cuplului Epstein-Maxwell cu Fidel Castro, în 2003; căutau permisiunea de a cerceta zona.
Zonă în care, cu doar doi ani înainte – în 2001 – cercetătoarea canadiană Paulina Zelitsky descoperise, la mică distanță de coasta cubaneză, structuri artificiale de piatră, printre care și o piramidă – un adevărat „oraș scufundat” care, zice presa – și complet inexplicabil, având în vedere magnitudinea descoperirii – n-a mai fost cercetat de-atunci încoace.
Nu știu dacă nu l-o fi cercetat, totuși, Ghislaine Maxwell, care avea un submarin numit Atlantis și o fundație cât se poate de dezinteresată și de anti-climate change numită TerraMar – pe care Maxwell a prezentat-o, personal, la ONU în ideea de a obține, poate, statut de țară sau măcar un regim reglementat de „guvernanța globală” care să-i dea niște drepturi speciale de gestiune asupra tuturor oceanelor lumii și a ce pământuri noi s-or mai ridica din ele.
(Ceea ce-mi amintește că și Peter Thiel vede în oceanele lumii una dintre „noile frontiere tehnologice” – unul dintre puținele locuri în care, pe lângă cyberspace și spațiul cosmic, omul – cel puțin omul miliardar – își mai poate găsi libertatea, scăpând de politică, stat, legi și alte butaforii constrângătoare ale lumii actuale.)
În așteptarea acestei recunoașteri oficiale, Maxwell oferea doritorilor „cetățenie” în TerraMar, online. Ceea ce poate că nu era o simplă fantezie digitală, câtă vreme Maxwell însăși s-a recomandat, la propriul proces, ca fiind nu doar cetățean american, britanic și francez, ci și „cetățean al TerraMar”; poate avea chef de glume. În orice caz, țara putativă s-a dizolvat în 2019, imediat după arestarea lui Epstein.
Dacă alunecăm spre ocultism, panta n-o fac eu; eugenia – care, în forma ei modernă, se cheamă „transumanism” – a avut întotdeauna această componentă.
„Proiectul Manhattan”, versiunea Epstein
Citam în motto din interviul acordat de Epstein lui Steve Bannon în 2019, cu câteva zile înainte de a fi arestat și a muri oficial – de fapt, un citat din fragmentul de interviu făcut public, care acoperă numai vreo două ore din cele treisprezece câte ar exista cu totul, și care, analizat în spirit „conspiraționist”, pare mai degrabă o colecție de avertismente și mesaje codificate pour les connaisseurs, decât o tentativă de a-i spăla imaginea lui Epstein – care era, de altfel, nepătată în ochii cui contează.
În acest interviu, Epstein spune că, „în 1989 sau 1990” a fost angajat în consiliul director al Institutul Rockefeller, devenind coleg cu înalte personaje precum Nancy Kissinger, soția lui Henry Kissinger, și cu David Rockefeller.
De-acolo, pare-se, cariera lui a prins aripi – sau, mai bine zis, a căpătat noi tentacule. Așa cum el însuși povestește în interviu, grație relației cu David Rockefeller, Epstein a ajuns membru și în Council on Foreign Relations, și în Trilateral Commission – două ditamai instituțiile transatlantice – unde a și rămas, până în 2008, ba chiar 2009, după prima arestare.
Dar, mai important pentru tema noastră, la Rockefeller Institute, Epstein a venit cu neprețuita inițiativă de a dezvolta o colaborare strânsă cu Institutul Santa Fe, institut de cercetare științifică dedicat studiului complexității în toate domeniile posibile.
Epstein povestește că și-a cumpărat, în 1993, proprietatea numită Zorro Ranch tocmai pentru a fi aproape de acest institut, unde voia să dezvolte metode și echipamente de, pe scurt spus, divinație; voia să poată ghici evoluțiile viitoare ale sistemului financiar global, pe care Epstein îl compară, în interviu, cu un organism uman – pe sistemul clasic ocultist al corespondențelor.
În plus, Zorro Ranch era situat foarte aproape de Los Alamos, sediul principal al Proiectului Manhattan: locul în care s-a creat și s-a testat prima bombă atomică.
Testul atomic a fost numit „Trinity” – „Treimea” – la inițiativa directorului științific al Proiectului Manhattan, Robert J. Oppenheimer, că nici el nu era ocultist deloc. Motiv pentru care teoriile conspirației despre ce s-a întâmplat la Trinity, ce forțe demonice s-au dezlănțuit acolo odată cu prima explozie atomică, n-au mai contenit din anii patruzeci încoace. L. Ron Hubbard, marele admirator al lui Aleister Crowley, prietenul auto-denumitului „antihrist” Jack Parsons și fondatorul „Bisericii” Scientologice ar fi fost convins că acolo, la Los Alamos, era locul unde se putea crea mult-doritul produs apoteotic al ocultismului, homunculul – ființă vie creată din materie moartă.
Iar, la acest Zorro Ranch, aducând preocupările la zi, Epstein visa să-și facă propriul „Proiect Manhattan” – de data asta nu pentru a arunca lumea în aer, cel puțin nu în sens literal, ci pentru decodarea, sau, mai exact spus, „hackuirea” genomului uman. Scop în care Epstein vâna spărgători de coduri de la National Security Agency (NSA). Ideea nu-i venise doar lui Epstein, așa, de unul singur; el scria, într-un e-mail (repar ortografia mizerabilă a originalului):
„Guru ai mei de la Harvard sunt cu toții de acord că informațiile semnal [SIGNIT] folosite de diferitele agenții ar putea fi puse la lucru pentru spargerea codului ADN sau a problemelor cu semnalul proteinelor. Spargerea codurilor străine este domeniul de expertiză al SUA și al NSA… Ar fi grozav să știu la ce agenție să apăs pe buton”.
Asta era în 2012, cu aproape un deceniu înainte ca inevitabilul Yuval Harari să „avertizeze” omenirea că „omul este acum un animal hackuibil”. Din dezvăluirile pe care le-am urmărit până acum, nu rezultă că Epstein l-ar fi cunoscut pe Harari sau invers, și nu asta vreau să sugerez; ideea „spargerii codului uman” are un substrat cabalistic, la care – că pun sau nu problema expres în acești termeni – aderă atât Harari, cât și Epstein (în cazul lui, asta reiese clar și din interviu).
O instituție prestigioasă…
Dar să revenim la Institutul de cercetări medicale Rockefeller, la vârful căruia Epstein a aterizat, proaspăt descins de pe Wall Street, în 1989-1990. Această instituție este atât de prestigioasă, atât de plină-ochi de nobeliști, încât Bannon chiar se miră, în interviu, cum de a ajuns Epstein acolo, tam-nisam. Epstein spune că, practic, grație faptului că deținea un calculator de buzunar și știa să le țină contabilitatea; ceea ce, având în vedere restul detaliilor, este ceea ce se cheamă „trolling” (adică „luare la mișto”).
Institutul Rockefeller rămâne în istorie pentru multe lucruri. Unul dintre ele este colaborarea cu Alfred Kinsey, „părintele sexologiei”, finanțat și el masiv, ca și institutul, de Fundația Rockefeller.
Kinsey este cel care – din sondaje efectuate mai ales pe la pușcării și lupanare, precum și pe propria persoană deviantă – a ajuns la concluzia că (așa cum scriam într-un alt articol): „în ciuda eventualelor aparențe de decență, foarte mulți oameni se comportă într-o desconsiderare nărăvașă a oricărei restricții de «gen» – nu mai zic de sex, mariaj, vârstă, dacă nu și regn”.
Rapoartele lui Kinsey – cu o influență absolut enormă asupra culturii și societății occidentale, în general – plasau proporția de înclinații homosexuale și bisexuale ale americanului de rând la un nivel care depășește proiecțiile cele mai mirobolante chiar și astăzi. Între timp – și prea târziu – s-a aflat că, printre alte metode blând spus dubioase, bunul profesor Kinsey plătea pedofili să urmărească „sexualitatea” copiilor între 2 și 15 ani.
Dar, înainte ca aceste detalii să ajungă la urechile publicului, una dintre comisiile congresionale americane care au încercat să ancheteze influența „fundațiilor filantropice” asupra culturii americane (căci fenomenul miliardarilor care, convinși că banii din cont sunt probă de geniu, se consideră legitimați să conducă lumea este la fel de vechi ca darwinismul social) s-a izbit de un zid când a ajuns la Kinsey. Se pare că subiectul era mult prea sensibil și nu suporta nici amânare, nici verificare; omenirea trebuia musai reformată sexual. Raportul comisiei n-a putut decât conchide că „aceia care controlează o mare parte din industria americană își extind rapid dominația și controlul asupra educației și serviciilor sociale ale națiunii”, imprimând culturii propriile lor idei și predilecții.
Mai multe instituții prestigioase
Dar Institutul Rockefeller joacă un rol și într-o poveste foarte veche și-ncurcată, pe care o spun aici pe scurt – inclusiv pentru că este multi-conspiraționistă și vreau să profit de ultimele zvârcoliri ale acestui domeniu, înainte ca el să dispară sub povara probelor.
Dacă intri pe pagina de Wiki a Institutului Rockefeller, observi că primul nume de om de știință laureat cu Premiul Nobel care apare pe lista de afiliați este Alexis Carrel (Nobelul pentru fiziologie și medicină în 1912).
Carrel, francez de origine, a lucrat la Institutul Rockefeller, la New York, între 1906 și 1939. Era eugenist convins; în volumul lui, „Man, The Unknown” (1935), ajuns bestseller, susținea că „omul nu poate continua civilizația pe calea pe care se află acum, pentru că degenerează” și recomanda explicit gazarea „nedoriților”; neaveniți erau și „proletarii”, care „își datorează statutul defectelor intelectuale și fizice moștenite”. Înarmat cu aceste idei mult aplaudate de clasele superioare ale epocilor, Carrel s-a întors în Franța în 1939, pentru a-și pune teoriile în aplicare.
Carrel era, deja, la acea dată, un admirator al nazismului; în 1936, scria, în prefața ediției germane a volumului:
„În Germania, guvernul a luat măsuri energice împotriva creșterii minorităților, a numărului persoanelor bolnave mintal și a criminalilor. Situația ideală ar fi ca fiecare membru, luat individual, al acestor clase de persoane să fie pur și simplu eliminat atunci când dă dovadă de tendințe periculoase”.
În timpul regimului de la Vichy, Carrel a fost directorul Fundației pentru Studiul Problemelor Umane (Fondation française pour l’étude des problèmes humains), unde a susținut eutanasia, sterilizarea și „renunțarea voluntară” la mariaj și reproducere pentru diferite categorii de persoane.
Titulatura instituției – oricât ar încerca Wiki să separe apele – este aceeași cu a Centrului pentru studiul problemelor umane (Centre d’étude des problèmes humains), condus de Carrel, împreună cu, printre alții, deja pomenitul Aldous Huxley, și înființat, în 1937, de Jean Coutrot, geniul tehnocrat și adevăratul inventator al termenului „transumanism” – el fiind primul care l-a folosit, în 1939.
Este vorba despre acel Jean Coutrot a cărui moarte suspectă, în 1941, a condus la descoperirea „Mișcării Sinarhice” (Mouvement synarchique d’Empire – MSE) – un complot care amesteca învățăturile oculte ale lui Saint-Yves d’Alveydre cu ritualurile și structura organizatorică a martinismului și cu tehnocrația. Dar fac ce fac și-ajung, expres sau nu, la sinarhie – subiect despre care tocmai voiam să scriu când mi-a picat în cap, ilustrativ, Dosarul Epstein.
Așa că îl las deoparte pe Coutrot, ba chiar și pe Aldous Huxley (care spunea despre propria nevastă că este „omnifutuent”, ceea ce, din relatări, pare dificil de contrazis) – nu înainte de a menționa că fratele acestuia din urmă, Julian Huxley, considerat părintele transumanismului, scria, în documentul de înființare al UNESCO (Unesco, Its Purpose and Its Philosophy, 1946), instituție al cărei prim director a și fost, că eugenia, atât de pe nedrept hulită după ce o lume întreagă aflase ce făceau naziștii, va trebui reabilitată:
„La acest moment… pare probabil că povara stupidității, slăbiciunii fizice, instabilității mintale și predispoziției la boli, toate de sorginte genetică, și care există deja în specia umană, se va dovedi prea grea pentru a permite un progres real [al civilizației]. Ca atare, deși este foarte adevărat că, pentru mulți ani de-acum încolo, orice politică eugenică radicală va fi imposibilă, politic și psihologic, este important ca UNESCO să aibă grijă ca problema eugenică să fie examinată cu cea mai mare atenție și mintea publicului să fie informată asupra mizelor în discuție, astfel ca mare parte din ceea ce azi pare de neconceput să devină măcar de conceput.”
Vis îndeplinit prin „transumanism”, căruia Julian Huxley i-a pus și temelia prin așa-zisul lui „manifest al transumanismului”, publicat inițial sub titlul „Transhumanism” și, apoi, în caz că-i scăpase cuiva ideea, mai sinistru-tentantul „New Bottles for New Wine”. Între timp, stindardul cauzei a fost preluat de organizația Humanity+, care a publicat un nou „Transhumanist Manifesto” și care adună multe nume cu care Epstein împărțea aceleași convingeri și interese – chestiune la care am să revin.
Un caz brutal
Dar n-am spus povestea Institutului Rockefeller și a lui Alexis Carrel până la capăt. Una dintre cele mai faimoase colaborări a lui Carrel la Institutul Rockefeller a fost cea cu Charles Lindbergh – „o colaborare surprinzătoare între doi giganți ai secolului XX”, cum spune un articol publicat în revista Centrului național american de biotehnologie.
„Surprinzătoare” pentru că este vorba despre acel gigantic Charles Lindbergh – marele aviator, cel care, în 1919, a parcurs pentru prima dată cu avionul distanța New York – Paris, devenind un erou absolut al Americii. Ce treabă avea Lindbergh cu medicina lui Carrel? Era eugenist – ba chiar un pic nazist, de fapt, avea să i se reproșeze – și deținea talente de inventator. Înainte de război, cei doi au lucrat împreună, la Institutul Rockefeller, la dezvoltarea unor proteze și pompe vasculare. Și la cine mai știe ce.
Întrucât: faimosul Charles Lindbergh a fost eroul unuia dintre cele mai uriașe scandaluri criminalistice ale secolului XX. Pe 1 martie 1932, fiul lui Lindbergh – primul lui copil, un băiețel în vârstă de doi ani, numit tot Charles – a fost răpit din casa părinților lui.
Au urmat două luni de anchete, urmăriri, contacte misterioase, declarații îndoielnice sau contradictorii, lovituri de teatru, întâlniri nocturne ratate cu așa-zișii răpitori; ba s-a plătit chiar și o recompensă; o slujnică s-a sinucis sub tensiuni.
Ziarele urlau; întreaga Americă urmărea cazul cu sufletul la gură; polițiștii erau depășiți de situație. Iar Lindbergh – pe post de detectiv-șef și, ulterior, la proces, de procuror ad hoc – coordona toate cercetările, toate contactele, toate interogatoriile, ținând la distanță FBI-ul (care, deși, la acea vreme, nu avea competența să se ocupe de caz, se oferise să ajute) și trimițând polițiștii pe piste care se dovedeau, de fiecare dată, false.
Trupul neînsuflețit al băiețelului a fost descoperit pe 12 mai, pe marginea unei șosele, nu departe de reședința Lindbergh. A urmat judecarea, condamnarea la moarte și execuția unui tâmplar, imigrant german, pe nume Bruno Richard Hauptmann – ceea ce, spun mulți astăzi, a fost o enormă eroare judiciară.
Una dintre teoriile alternative cele mai bine documentate este cea propusă de judecătoarea americană Lise Pearlman (în cartea „The Lindbergh Kidnapping Suspect No. 1: The Man Who Got Away”, 2020). Pearlman a cercetat întreg dosarul cauzei, inclusiv rapoartele medicului legist și imaginile de la autopsie, și – bazându-se pe lunga ei experiență de judecător de cauze penale și pe opiniile experților cu care a colaborat pentru volum – a ajuns la concluzia că micuțul Charles nu a fost ucis de un oarecare precum Hauptmann, ci a murit – cel mai probabil, accidental – urmare unor intervenții medicale complexe care, după toate indiciile, încercaseră să-i corecteze, prin metode chirurgicale experimentale, un defect din naștere – copilul era hidrocefal.
În teoria lui Pearlman, Lindbergh nu putuse tolera acest defect la propriul lui copil și, în colaborare cu Carrel, încercase – la Institutul Rockefeller – să-l „repare”. Nereușind, a înscenat răpirea (care, de fapt, nici n-a putut fi vreodată reconstituită și mulți au rămas cu impresia că fusese organizată „din interior”) și a făcut tot posibilul să-și ascundă urmele și să obțină condamnarea nevinovatului Hauptmann.
Este (încă) o „teorie a conspirației”, dar un lucru este cert: Lindbergh era atât de obsedat de perfecțiunea propriei ființe încât, după moartea lui, s-a descoperit că, fără știrea familiei, mai avea șapte copii, făcuți în clandestinitate Germania, în scopul de a-și transmite cât mai temeinic sămânța prețioasă mai departe.
Trans-interese
Revenind, de la această poveste de o cruzime – dar și de o dedicare științifică – exemplare, în arc peste timp, la Epstein: ca subspecie a prezentării „asimetrice” a cazului, se comentează prea puțin spre deloc semnificația preocupării lui Epstein pentru domeniul „transgender”. Relatările de presă sunt puține și foarte limitate; poate unde domeniul este considerat „controversat”.
Revista Them, de pildă, relatează că Epstein avea o relație – inclusiv și substanțial financiară – cu biologul Robert Trivers., pe care l-a numit membru în consiliului director al propriei fundații, încurajându-l să se concentreze pe „biologia transgender”. Ceea ce Trivers a și făcut, publicând, cu câteva luni înainte de moartea lui Epstein, un studiu pe subiect.
Them redă și parte din corespondența dintre cei doi, prea oribilă să o citez aici, precum și răspunsul lui Trivers la interpelarea unui jurnalist privind continuarea relațiilor cu Epstein după condamnarea acestuia pentru abuz sexual asupra minorilor, în 2008: „Când ajung la 14 sau 15 ani, fetele sunt cum erau femeile în toată firea acum 60 de ani, așa că nu consider aceste acte chiar așa de reprobabile”. Chestie de evoluția speciei – căci Trivers este, după propriile afirmații, „unul dintre cei mai mari teoreticieni sociali în biologia evoluționistă de astăzi”.
Găsim și un raport despre relația lui Epstein cu un faimos chirurg de „medicină transgender”, un anume Dr. Jess Ting, membru al conducerii notoriului Centru pentru medicină și chirurgie transgender Mount Sinai. Revista Advocate relatează că, în ciuda încercării lui Ting de a se disocia de Epstein, cei doi au schimbat sute de e-mailuri, s-au întâlnit de nenumărate ori (inclusiv la reședințele lui Epstein), iar Epstein apela la Ting pentru „mici operații” – pentru el însuși și pentru diferite „prietene” (despre care Ting a spus că erau, toate, femei adulte).
Epstein a finanțat proiectele lui Ting, care, la rândul lui, voia să îl implice cât mai mult pe „geniul financiar” în acest „cel mai satisfăcător și mai meritoriu și mai fascinant” domeniu al medicinei. Eforturile de pionierat ale lui Ting au făcut chiar și obiectul unui documentar (Born to Be), nominalizat pentru două premii Emmy.
„De la transgender la transumanism”
Aici se cam termină relatările despre fascinația lui Epstein pentru transgenderism, accentul căzând cu precădere pe aluziile vulgare la sex și pe disocierea dintre domeniu, în general, și cazul particular al lui Epstein. Dar această preocupare a lui Epstein face parte din interesul lui pentru transumanism, în general.
Legătura între domenii nu o fac eu – deși nu-i chiar așa dificil de observat – ci una dintre cele mai importante figuri ale mișcării „trans”, Martine (fost Martin) Rothblatt, persoană calificată de New York Magazine drept „cea mai bine plătită femeie CEO din America” în toate domeniile posibile („trans-everything CEO”) – inclusiv crearea de organe pentru transplanturi. Rothblatt este și membru în consiliul de conducere al faimoasei Clinici Mayo.
Subliniez: nu am auzit ca numele Rothblatt să apară în Dosarul Epstein. Motivul pentru care îl menționez este o carte publicată de Rothblatt în 1995, sub titlul „The Apartheid of Sex: A Manifesto on the Freedom of Gender” și reeditată, în 2011, sub titlul „From Transgender to Transhuman: A Manifesto on the Freedom of Form”. Evoluția celor două titluri denotă și evoluția din gândirea lui Rothblatt – și a întregii gândiri transumaniste.
Citez din volumul mai recent:
„În «Apartheid of Sex» am explicat că a fi transgendered înseamnă a-ți ajusta aspectul de gen la starea mintală de gen. Pentru a fi transgendered, trebuie să fii dispus să ignori regulile sociale care impun ca aspectul de gen să se conformeze aspectului acceptabil al unuia dintre cele două sexe recunoscute legal, care, la rândul lor, depind de anatomia sexuală grosieră.
În cei 15 ani care au trecut… am realizat că a-ți alege genul nu este decât o componentă – una importantă – a procesului de a-ți alege forma. Prin formă, înțeleg acel ceva care ne cuprinde conștiința. Suntem obișnuiți cu carne pentru ființele vii, cu plastic pentru roboții din literatura science-fiction, cu mirror data pentru avatarurile care ne apar pe ecran…
În același mod, găsesc prea constrângător faptul că există numai două forme legale – uman și neuman…. Pot exista infinite variații de formă, de la cea complet carnală la cea pur software, în care trupurile și mințile sunt compuse din toate gradele de circuite electronice de pe acest ecart.”
Așadar, pentru Rothblatt, „transgenderismul” este numai primul pas în transformarea transumanistă – pasul cu care trebuie musai să ne obișnuim (ba chiar să ne fi obișnuit, susține Rothblatt): acela de a separa identitatea de biologie în ce privește atributele sexuale. Următorul pas este separarea omului de întreaga lui formă biologică.
Se întrevede o lume în care „persoană” va fi (inclusiv din punct de vedere legal), și un om „bio”, ca să zic așa; și unul „îmbunătățit” cu cipuri, interfețe sau nanotehnologie livrată cine-știe-cum; și un robot în care s-a „încărcat” mintea cuiva; și un fișier din cloud în care și-a „descărcat” vreunul conștiința, și un software, și un avatar, și o invenție cap-coadă IA, precum cântărețul plângăcios care are zeci de mii de vizionări pe YouTube.
Rothblatt vorbește despre toate astea ca fiind „oameni” – dar oamenii unei specii noi: următorul pas în evoluția lui Homo sapiens, care s-ar putea chema „Homo creatus”.
Întrebat, în cadrul unui interviu în care gazda mai avea puțin și-i ridica statuie, dacă nu găsește că transumanismul este „un fel de nouă religie”, Rothblatt a dat un răspuns complex, cu note de subsol istorice cu tot:
„Cred că are anumite aspecte religioase. Să nu uităm că [Julian] Huxley vedea transumanismul ca salvare a întregii omeniri. Iar el a spus asta după Holocaust, la un moment în care pierderea speranței și un «Dumnezeu tăcut» rezultaseră într-un pustiu spiritual, moral. El știa că va trebui să-l umplem cu ceva.
Transumanismul oferă o viziune a împărăției veșnice aici, pe Pământ, o împărăție pe care o putem construi noi înșine, cu ajutorul științei. Putem fi mândri de asta; este ceva ce poate sta la baza stimei noastre de sine, ca oameni…
Cultural vorbind, astăzi, rolul unor idei precum aceea de corp artificial în care îți poți transfera mintea (proiectul Avatar 2045) joacă același rol ca eroii sau statuile sfinților în alte epoci. Mediul tehnologic îl înlocuiește pe cel natural; asistăm la o reactivare a gândirii mitologice, la care eu mă refer ca «tehnoanimism». Așa cum strămoșii noștri își proiectau «spiritul» în copaci și izvoare, tot așa ne proiectăm și noi, astăzi, «spiritul» în mașini. Transumanismul este noua mitologie a timpurilor moderne, care acompaniază revoluția tehnologică”.
„Transformarea sufletului”
Idei care-l bântuie nu doar pe Rothblatt, ci și pe Peter Thiel „Teologul” – mare mogul al Silicon Valley – deși, spre deosebire de Rothblatt, Thiel se recomandă drept „creștin ortodox” (în sensul de „tradițional”, nu de membru al Bisericii Ortodoxe ) și este obsedat de Apocalipsă. Transumanismul lui Thiel este, deci, unul explicit religios.
Întrebat, într-un interviu din 2025, dacă vrea ca specia umană să supraviețuiască, Thiel a ezitat înainte de a spune, totuși, „da” – dar cu „rezolvarea radicală a unor probleme” (prima dintre ele, potrivit declarațiilor date într-un alt interviu, fiind chiar moartea):
„Idealul transumanismului este o transformare radicală, în care trupul tău uman natural se transformă într-un trup nemuritor.
Se poate face aici o critică… în context sexual… Travestitul este cineva care își schimbă hainele, se îmbracă cu hainele sexului opus, iar transsexualul este cel care-și schimbă penisul în vagin, să spunem. Putem dezbate cât de reușite sunt aceste operații chirurgicale, dar noi vrem transformări mult mai mari de-atât…. Asta este penibil de puțin…. Vrem să fim capabili să ne schimbăm inima și mintea și întregul trup.
Și, apropo… critica pe care o aduce creștinismul ortodox acestor idei este că nu merg destul de departe. Transumanismul îți schimbă numai corpul, dar trebuie să-ți transformi și sufletul, trebuie să-ți transformi întregul sine…”
Gazda dialogului i-a atras atenția că nu sună deloc a creștinism, iar Thiel, repliindu-se, a spus că „poți avea și un creștinism eretic, nu?”, completând:
„Cuvântul «natură» nu cred că apare nici măcar o dată în Vechiul Testament… Dar inspirația iudeo-creștină este despre transcenderea naturii. Este despre depășirea unor lucruri … iar lucrul cel mai apropiat pe care poți să-l spui despre natură este că omul este căzut, asta este natura în sens creștin, că ești defect, ceea ce este adevărat, dar că sunt niște metode prin care, cu ajutorul lui Dumnezeu, ai putea să transcenzi, să depășești [această condiție].”
Faptele lui Thiel
Thiel este suspectat că ar vrea să înființeze un soi de „sectă creștină” (ba chiar una „naționalist-creștină”) în Silicon Valley, un cult numit „Acts 17” de la „Acknowledging Christ within Technology and Society” (Recunoașterea lui Hristos în Tehnologie și Societate), dar și – aluzie transparentă – de la Faptele Apostolilor („Acts”, în engleză), Capitolul 17, care relatează călătoria și predicile Sf. Pavel la Tesalonic, Bereea și Atena.
Nu știm dacă Thiel se crede un nou Sf. Pavel – deși n-ar fi de mirare – ori doar un misionar al noului „creștinism”; conferințele lui despre Antihrist, cu care s-a împrăștiat, între timp, și prin Europa (la Cambridge, în Marea Britanie, și la Paris) nu sunt publice.
Odată cu conferința de la Paris, fibrilația a ajuns și la Jacques Attali, care a publicat, în februarie anul acesta, un eseu intitulat „Silicon Valley, the Antichrist, and the future of Europe”, scandalizat fiind cu precădere de faptul că Thiel consideră „orice încercare de guvernare globală o manifestare a Antihristului”, ceea ce n-ar fi.
Pentru Attali – primul președinte al Băncii Europene pentru Reconstrucție și Dezvoltare și intelectual cu uriașă influență atât la Paris, cât și la Bruxelles – elucubrațiile lui Thiel (pe care Attali le vede ca reprezentative pentru întreg ecosistemul numit „Silicon Valley”) sunt „simptomul ambiției nemăsurate a unui grup social foarte puternic”:
„Controlând IA, biotehnologiile și neuroștiințele cu resurse financiare practic nelimitate, acești oameni se cred acum legitimați să pretindă rol de lider al unui proiect civilizațional și să dea sens condiției umane”.
Mai să fiu, pentru întâiași dată, de acord cu Attali – dacă n-am ști că gașca din Silicon Valley nu e tocmai singurul „grup puternic” care pretinde „rol de lider al unui proiect civilizațional”.
Recunoscând că Thiel are, pe undeva, dreptate, atunci când spune că democrația și piața nu sunt suficiente pentru a defini o societate (nu mai zic o civilizație), Attali are următorul comentariu și îndemn pentru viitorul Europei (sau, mai degrabă, deducem noi fără dificultăți, al Uniunii Europene):
„… dacă vrea să supraviețuiască, Europa nu se poate mulțumi cu retorica tehnocratică.
Trebuie să-și numească valorile pe care vrea să le apere, protejeze și reclame. Piața nu este suficientă pentru a defini un ideal. Nici democrația: ideea de republică nu poate fi generalizată la țările europene care nu sunt republici; patriotismul continental nu există, ca atare; civilizația iudeo-creștină nu poate fi o valoare suficientă în țări secularizate; protejarea moștenirii materiale și naturale a continentului nu poate, singură, să formeze un ideal care inspiră. Tot ce rămâne este apărarea drepturilor sociale, a drepturilor și libertăților fundamentale…
Acesta trebuie să fie idealul european: nici Antihrist, nici Mesia, ci doar un Paradis terestru imperfect, care trebuie să se apere, să repare nedreptățile care încă îl apasă și să-și ducă idealul mai departe, pe noi înălțimi”.
După cum se observă, Attali are propriul lui proiect transformator, de astă dată „european”. Un proiect care – în lipsa auto-declarată a unui „patriotism continental” și a unor valori creștine care să aibă sens în „țările secularizate”, luate ca standard – alege nu să renunțe la o integrare evident ratată din lipsă de substanță, ci să propună un nou „ideal civilizațional”: oximoronul „Paradis imperfect”, dar, totuși, terestru, ca să nu sărim prea departe din tipar.
În alți termeni, avem, cu Attali, alt „grup puternic” care se simte legitimat să definească și conducă un „proiect civilizațional”; iar, știind cam ce pot conține „drepturile și libertățile fundamentale”, inclusiv în privința religiei, în modelul Agenda 2030 (model de care Attali aparține, ideologic), și acest proiect de elită, care se vrea în concurs cu cel al lui Thiel/Silicon Valley, este tot „transumanist”. Dar despre lupta „vrăjitorilor” în sânul civilizației occidentale am mai scris.
Revin la Thiel: numele lui apare în Dosarul Epstein. Invitat la podcastul lui Joe Rogan, Thiel spunea că Epstein i-a fost prezentat ca un „geniu al finanțelor” și că – lucru, poate, „lipsit de etică” – a vrut să-l cunoască pentru a-l ajuta să obțină niște facilități fiscale.
Scop foarte limitat care l-ar singulariza pe Thiel în grupul de transumaniști cultivați de Epstein și care, după toate aparențele rezultate din Dosar, se arătau interesați nu doar de banii lui Epstein (care a finanțat masiv proiecte în domeniu) și de capacitatea lui de a-i pune în contact unii cu alții, ci și de ideile lui deosebit de fascinante.
Subiecte la care revin în Partea a II-a.
