Zero Hedge raportează recenta intervenție a ministrului educației din Nova Scotia, Canada (Brendan Maguire, progresist) în cadrul unei dezbateri privind politicile școlare privind „tranziția de gen” și finanțarea de la bugetul de stat a „intervențiilor medicale de gen pentru minori”.
Confruntat cu opoziția unor parlamentari la politici care susțin „tranziția de gen” a copiilor fără notificarea și acordul părinților, ministrul a izbucnit furios: „Al naibii să fiu dacă am să stau aici să ascult ce zic unii, că părinții merită drepturi asupra copilului. Nu, nu merită. Absolut nu merită…”
Maguire a fost abandonat de părinți la o vârstă fragedă și își proiectează răzbunător tragedia personală asupra întregii societăți, ceea ce poate constitui un bun început de profil psihologic pentru un archvillain din filmele cu James Bond, dar ridică întrebări privind competența cui l-a numit în funcția de ministru al educației.
De unde și concluzia imediată că Maguire nu este singur în aceste convingeri; articolul comentează: „Această poziție este uzuală printre adepții politicilor woke, potrivit cu care copiii au capacitatea de consimți la tratamente psihologice și chimice de «tranziție» și la sexualizare prin programe de propagandă LGBT.
Conceptul de «consimțământul copilului» este atât de central în ideologia stângii woke pentru că susține tentativa de a normaliza controlul statului asupra copiilor și de a elimina cel mai important obstacol în calea controlului progresist: familia nucleară. Stânga woke face adesea apel la «empatie» și «drepturile omului», dar, în realitate, promovează relativismul moral și degenerarea distructivă în numele «libertăților civile».”
Nova Scotia a introdus politica de „susținere a elevilor transgender și nonconformiști-de gen” în 2014, iar îndrumarul prevede că, acolo unde un copil de clasa a VII-a până la a XII-a, „are capacitatea de a-și da consimțământul pentru utilizarea pronumelor preferate și identității de gen, nu este nevoie de acordul părinților. Școlile trebuie să obțină permisiunea elevului înainte de a dezvălui părinților acestuia identitatea sa transgender/non-conformă de gen.”
Toate astea, susțin autoritățile canadiene, pentru a „da prioritate auto-identificării elevului și confidențialității, pentru a «proteja copilul» de eventualele vătămări care i se pot aduce acasă.”
Lucrurile nu se opresc la a ascunde părinților că al lor copil este tulburat „identitar”; aceleași politici permit autorităților să administreze copilului, începând cu vârsta de 8 ani, tratamente care blochează pubertatea și hormoni sexuali aparținând sexului opus – toate astea fără a anunța, măcar, părinții, nu mai spun a le obține acordul. Școlile au dreptul să ascundă părinților aceste tratamente, iar intervențiile medicale sunt finanțate de stat.
Cum e posibil? Este, întrucât „Cetățenii nu au ocazia să voteze cu privire la aceste politici; ele sunt implementate unilateral de birocrația din domeniul educațional” – birocrație condusă, iată, în acest caz, de un individ precum Maguire.
Nu știu dacă astfel de dezvoltări avea în vedere iacobinul Danton când spunea „Copiii aparțin Republicii înainte de a aparține părinților lor” – dar nu-i exclus ca ele să-i fi trecut prin mintea bolnavă altui mare revoluționar, Marchizul de Sade. În orice caz, ideea s-a transmis prin generații; acum doar câțiva ani, senatoarea socialistă franceză Laurence Rossignol spunea și ea „Copiii nu aparțin părinților lor”.
Pentru că, vorba unui alt ministru al educației, de data asta nu canadian, ci francez, Vincent Peillon (în „La Révolution française n’est pas terminée”, 2008), „Revoluția este un eveniment meta-istoric, adică un eveniment religios… Și-atunci, școala joacă un rol fundamental, pentru că școala trebuie să dezbare copilul de toate atașamentele sale pre-republicane pentru a-l transforma în cetățean.” Unde „atașamentele” cu pricina – care trebuie eliminate „începând de la grădiniță, de la primele grupe de grădiniță, pentru a lucra cât se poate de devreme asupra acestor stereotipuri” – sunt „toate determinismele: familial, etnic, social, intelectual”.
Astfel că, potrivit lui Peillon: „Este o a doua naștere, este o transsubstanțiere operată de școală și prin școală, această nouă religie, cu propriul ei nou cler, propria sa nouă liturghie, propriile sale Table ale Legii”.
În caz că ar putea exista neclarități privind noua religie pe care o promovează „Revoluția”, același Peillon (care a fost nu doar ministru al educației în Franța, între 2012 și 2014, ci și europarlamentar între 2004 și 2009) a scris o carte pe subiect („Une religion pour la République”, 2010); într-un interviu acordat Monde des Religions, el rezuma: „Este o religie a libertății, o religie a drepturilor omului… O religie un pic heterodoxă, în sensul că se hrănește dintr-un curent pe care îl găsim, în același timp, în cabala și în Iluminism, și care are în centrul său ideea că, la bază, omul va continua creația divină”.
Sursele în text.
