Potrivit unei relatări din Asia Times, mass media de stat iraniană circulă hărți detaliate ale rutelor submarine ale cablurilor de Internet care trec prin Golful Persic, precum și ale stațiilor terestre și centrelor regionale de date.
Aceasta este harta acestor circuite în 2025 (sursa: TeleGeography):
„S-ar putea ca noul atentat la adresa economiei globale să nu constea într-un atac cu rachete, ci într-un atac cibernetic asupra unei ferme de servere”, spune articolul. „Ar putea consta într-o bruscă liniște – liniștea stranie care s-ar lăsa deodată după ce cablurile de fibră optică de pe fundul Golfului Persic ar fi tăiate de o navă al cărei echipaj va spune, apoi, că a fost un accident”.
În ciuda credinței generale că sateliții sunt partea cea mai importantă a sistemului, realitatea este că peste 97% din traficul global de Internet trece prin aceste cabluri submarine – inclusiv tranzacții financiare estimate la circa 10 trilioane de dolari pe zi. Prin aceste cabluri se fac transferurile bancare; prin ele se fac tranzacțiile bursă; prin ele circulă datele de cloud și cele din sistemele de inteligență artificială. În lipsa acestor cabluri, sateliții nu pot absorbi decât o mică parte din trafic.
Iar geografia joacă din nou în favoarea Iranului: cel puțin 17 sisteme de cabluri – artere principale – trec prin Marea Roșie și Golful Persic. În plus, Orientul Mijlociu a devenit în ultimii ani un mare centru digital, gazdă a peste 300 de centre de date și instalații de cloud în care companii precum Amazon, Microsoft și Google au investit miliarde de dolari.
„Tăierea cablurilor care hrănesc aceste centre n-ar întrerupe numai serviciile de e-mail, ci ar bloca brusc sute de miliarde de dolari în infrastructura digitală, cu riscul de a stopa, pur și simplu, economia globală, care se bazează în mare parte pe Internet pentru serviciile bancare, investiții și comerț.”
Potrivit relatării din Asia Times, analiștii de la The Jerusalem Post au ajuns la concluzia că publicarea insistentă a acestor hărți în media iraniană indică un atac în pregătire. Se dă exemplul unui precedent, care a avut loc pe 7 februarie 2024, când – potrivit unei relatări BBC – membrii mișcării Houthi din Yemen au circulat pe Telegram un plan de atac asupra cablurilor care unesc Europa și Asia, trecând prin Marea Roșie. În aceeași zi, Foreign Policy comenta că, deși Houthi nu are capacitatea tehnică de a tăia cablurile, poate apela la sprijinul Iranului în acest scop. Trei săptămâni mai târziu, pe 26 februarie 2024, patru cabluri care conectau Arabia Saudită cu Djibouti au fost tăiate.
De-aici s-ar desprinde un tipar: semnalarea publică a intenției, urmată de acțiune. Tipar care, potrivit acestor analize, s-ar repeta acum, cu avertismentele din media iraniană, dar amenințarea nu ar privi doar o infrastructură regională, ci întreg sistemul global.
Mai departe, analiza devine un pic conspiraționistă, în sensul că, deși și-ar exprima intenția atât de limpede în mass media de stat, Iranul ar urma să atace, totuși, pe ascuns: „Amenințarea este, în același timp, foarte dificil de combătut și foarte tentantă pentru Iran, dintr-un motiv simplu: Iranul poate nega plauzibil un astfel de atac. Un atac cu rachetă ar fi un act de agresiune imposibil de contestat, care ar declanșa imediat consecințe politice și militare. Dar un vas care își târăște ancora pe fundul Strâmtorii Ormuz este mult mai greu de detectat. A fost un accident? Un vas de pescuit care a ieșit accidental de pe rută? Un aliat al Teheranului? Până să se răspundă acestor întrebări – și cum reparația cablurilor ar fi extrem de dificilă într-o zonă de război – răul ar fi făcut și întreaga regiune ar rămâne fără Internet timp de săptămâni sau luni”.
În alți termeni, comentariul avertizează despre un potențial false flag (o operațiune făcută de unii și atribuită altora) categorie care a părăsit zona teoriei conspirației și a pătruns ferm în mainstream de ceva timp încoace, deși nu și în cazul atacului asupra conductei submarine Nord Stream, unde este foarte clar cine ce-a făcut.
În final, articolul ne spune cât de fragil este cadrul legal internațional privind securitatea acestei infrastructuri submarine (restul cadrului legal internațional fiind extraordinar de viguros). Convenția asupra dreptului mării (Convention on the Law of the Sea, UNCLOS) – încheiată, ca și majoritatea celorlalte convenții internaționale atât de respectate astăzi, sub egida ONU – prevede că responsabilă să cerceteze distrugerea unui astfel de cablu în apele internaționale și să-i judece și pedepsească pe vinovați este țara de naționalitate a autorilor atacului, iar nu țara proprietarului cablurilor.
În ipoteza unui atac comis de iranieni, ca să luăm un exemplu la întâmplare, Iranul ar fi cel care ar cerceta și pedepsi atacul, iar nu, să spunem, SUA, pentru cablurile companiilor americane. Ceea ce nu ajută în cazul unui atac asumat de Iran, cu atât mai puțin în cazul unui false flag.
Alt lucru care nu ajută este declarația comună, semnată în 2024, la New York, de SUA și aliații săi, care recunoaște vulnerabilitatea acestei infrastructuri, fără a prevedea, însă, nicio soluție. Articolul îndeamnă la completarea cadrului legal cu dispoziții care să permită statelor proprietare de cabluri să urmărească și sancționeze autorii atacului indiferent de naționalitatea lor. Și mai bine, indiferent de naționalitatea autorilor, responsabile vor fi statele care au sponsorizat atacul, în cazul unei operațiuni by proxy. Nu știu cum se va aborda problema dacă este, totuși, un false flag.
În fine, Asia Times încheie astfel: „Iranul semnalează acum intenția unui atac… și mai devastator. Singura întrebare este dacă Washingtonul și partenerii săi vor acționa înainte să se aștearnă liniștea”.
Eu am mai multe întrebări, nu numai una. De pildă, mă întreb cum se potrivește această amenințare în mai largul tablou al desprinderii diverselor regiuni din rețeaua de Internet globală – la rândul ei, simptom al unei lumi multipolare în facere. Recomand analiza lui Teodor Mitew pe subiect.
Sursele în text.
