Traducerea unei analize publicate de Alaister Crooke, fost diplomat britanic și, astăzi, unul dintre cei mai cunoscuți analiști de geopolitică, în Strategic Culture, pe 27 mai 2025.
Furtună în Occident: Colapsul paradigmei intelectuale liberale
Anul trecut, la Sankt Petersburg, am pus întrebarea: Oare, la finalul acestui război cultural care îl macină, Vestul va deveni un potențial partener mai responsabil? Sau se va dezagrega și va apela la război pentru a se menține?
Asta era acum un an. Între timp, „contra-revoluția” este în plină desfășurare sub forma „Furtunii” Trump. Iar Vestul deja s-a dezagregat. Proiectul Trump a întors SUA cu susul în jos – iar, în Europa, este criză, este disperare și o furie de a-l răsturna pe Trump și „toate măsurile lui”.
Și-atunci, ăsta să fie momentul? Să fie asta mult-anticipata revoltă împotriva ingerințelor culturale ale „progresismului”?
Nu doar asta. Schimbările furtunoase care au loc, treptat, în SUA, sunt mult mai vaste. Ele provoacă transformări politice mult mai complicate. Nu va mai fi vorba de o confruntare politicoasă între roșii și albaștri. Pentru că, dincolo de așa-zisa „revoluție MAGA”, mai este ceva care așteaptă să se întâmple; iminent.
Adevărata acțiune care are loc în SUA nu se petrece la conferințele Brookings ori în editorialele din New York Times. Ea se petrece în spatele scenei, nevăzută, departe de ochii societății civile și, în mare parte, potrivit unui scenariu nescris. America trece printr-o transformare care seamănă mai mult cu ce s-a petrecut în Roma antică în epoca împăratului Augustus.
Ceea ce înseamnă că principalul eveniment este prăbușirea elitei paralitice și a ordinii conduse de aceasta, cu consecința instaurării unor noi proiecte politice.
Colapsul paradigmei intelectuale a liberalismului global – iluziile lui bolnave și structura tehnocratică de guvernare asociată lor – trece dincolo de schisma partinică roșu/albastru din Occident. Absoluta disfuncționalitate asociată războaielor culturale din Vest a scos în evidență faptul că întreaga structură de guvernanță economică trebuie schimbată.
Timp de treizeci de ani, Wall Street a vândut o fantezie – iar acea iluzie tocmai s-a risipit. Războiul comercial din 2025 a dezvăluit adevărul: cele mai multe mari companii americane abia se țineau pe picioare, cu lanțuri de aprovizionare fragile, cu energie ieftină și mână de muncă de import. Iar acum? Acum totul se prăbușește.
Spunând lucrurilor pe nume, elitele liberale au demonstrat că nu sunt, pur și simplu, competente și profesioniste în chestiuni de guvernare. Și nici nu înțeleg gravitatea situației cu care se confruntă – care constă în aceea că arhitectura financiară care a permis, până acum, adoptarea de soluții simple și o prosperitate fără eforturi și-a depășit data de expirare.
Eseistul și strategul militar Aurelien a scris un studiu intitulat The Strange Defeat (originalul în franceză), unde „înfrângerea” constă în curioasa incapacitate a Europei de a înțelege ce se întâmplă pe lume:
„… i.e., disocierea aproape patologică de lumea reală de care Europa dă dovadă în ce spune și ce face… nu există niciun semn că înțelegerea Vestului s-ar apropia mai mult de realitate – și este foarte probabil ca Vestul să continue să trăiască în construcția lui alternativă la realitate – până când va fi evacuat forțat.”
Da; unii înțeleg faptul că paradigma economică occidentală, care este bazată pe îndatorare, este super-financializată și consumistă, și-a trăit traiul, iar schimbarea este inevitabilă; dar ei sunt atât de adânc investiți în modelul economic englez, încât au rămas paralizați, ca o muscă prinsă în pânza de păianjen. Fraza care surprinde cel mai bine acest moment este TINA: There is no alternative („nu există alternativă”).
Astfel că Vestul este constant dezamăgit și constant depășit în relațiile lui cu statele care măcar fac un efort de a privi în viitor de o manieră organizată.
Vestul este în criză, dar nu în acea criză pe care și-o imaginează progresiștii sau birocrații tehnocrați. Problema Vestului nu este populismul sau polarizarea sau oricare dintre „problemele curente” pe care le discută săptămânal mass media mainstream. Afecțiunea reală este profundă, este structurală. Puterea este atât de difuză și de fracturată, încât nu este posibilă nicio reformă cu sens. Fiecare actor are drept de veto și niciun actor nu poate impune coerența. Politologul Francis Fukyama ne-a dat și un termen pentru această situație: „vetocrație” – acea situație în care oricine poate bloca deciziile, dar nimeni nu poate construi nimic.
Comentatorul american Matt Taibbi observa:
„Dacă facem un pas în spate, în sens larg, avem o criză de competență în țara asta. Iar asta a avut un impact enorm asupra politicii americane.”
Într-un anumit sens, lipsa legăturii cu realitatea – cu competența – face parte integrantă din neo-liberalismul global de azi. Ea poate fi atribuită, în parte, mesajului transmis de Friedrich von Hayek, în a lui Road to Serfdom, că orice intervenție din partea guvernului în planificarea economică duce inevitabil la șerbie. Mesaj care este încă transmis, în mod regulat, de câte ori apare vreo voce care cere schimbarea și ea trebuie redusă la tăcere.
A doua problemă majoră (în timp ce von Hayek lupta cu fantomele a ceea ce numea el „socialism”) a fost „mariajul” dintre America și Școala monetarismului de la Chicago, produs al minții lui Milton Friedman, autorul „versiunii americane” a volumului The Road to Serfdom, intitulată, ironic, Capitalism and Freedom.
Economistul Philip Pilkington scria că iluzia nesănătoasă a lui von Hayek, că piața înseamnă „libertate”, a devenit atât de răspândită, încât întregul discurs este acum suprasaturat. În cercurile educate, în public, poți fi de dreapta sau de stânga, dar în niciun caz, sub nicio formă, niciodată, nu poți fi decât neoliberal – altfel, pur și simplu nu ți se permite participarea la discurs.
„Orice țară poate avea particularitățile ei, dar, în ce privește principiile majore, toate urmează un tipar similar: neoliberalismul bazat pe îndatorare este prima și cea mai importantă teorie despre cum să refaci un stat astfel încât să asiguri succesul piețelor și al celor mai importanți participanți pe piețe, care sunt corporațiile moderne.”
Cu toate astea, paradigma (neo)liberală se bazează pe ideea de maximizare a utilității; acesta este pilonul ei central (de parcă motivațiile umane pot fi reduse la termeni exclusiv materiali). Conceptul este că motivația este una utilitară – și doar utilitară – ceea ce este o iluzie, fundamentală greșită. Așa cum au spus-o filosofi ai științei precum Hans Albert, teoria maximizării utilității elimină, a priori, un model corect al lumii reale, ceea ce face ca teoria în sine să nu poată fi testată.
Neadevărul acestei teorii constă în aceea că face din bunăstarea omului și a comunității o funcție subsumată pieței și presupune că un exces de consum este o recompensă suficientă pentru starea de vasalitate care se creează. Lucru care a fost dus până la extrem de Tony Blair, care a spus, pe vremea când era prim-ministru, că nu există politică. Cabinetul lui era unul de experți tehnici, oligarhi și bancheri, a căror competență permitea ca statul să fie condus cu precizie. Politica murise; guvernarea revenea acum tehnocraților.
„Guvernul conservator ales în Marea Britanie în 1979 a decis – mai degrabă decât să-și imite competitorii de succes și să facă același lucru ca și ei – să se bazeze, în esență, pe magie. Astfel, tot cea avea guvernul de făcut era să creeze mediul magic potrivit (taxe mici, reglementare puțină) și «spiritele animale» ale întreprinzătorilor urmau să facă, spontan, restul, prin «magia» (foarte interesantă alegere terminologică) «pieței». Numai că magicianul care invocase aceste forțe ar fi trebuit să se asigure că el rămâne departe de puterea lor”, scrie Aurelien.
Ideile acestea au fost preluate de la stânga americană, dar cosmopolitismul s-a răspândit în întreaga Europă.
„Fixația anglo-saxonă (occidentală, în sens mai larg) pentru arhetipul investitorului eroic și pentru tipii care abandonează facultatea a ascuns realitatea istorică, și anume că nicio industrie importantă, nicio tehnologie importantă nu a fost vreodată dezvoltată fără un anumit nivel de planificare și încurajare din partea guvernului.”
Este evident că aceste idei ale sistemului liberal globalist se bazează pe ideologie (dacă nu chiar pe magie), iar nu pe știință. Iar o ideologie care nu mai este eficientă va fi înlocuită.
Lecția aici este că, atunci când un stat devine incompetent, cineva va apărea, până la urmă, și va prelua conducerea. Nu prin consens, ci prin coerciție. O cură istorică pentru astfel de scleroză politică nu este nici dialogul, nici compromisul; este ceea ce romanii numeau proscription – o purgă formalizată. Sulla știa acest lucru. Cezar a perfecționat metoda. Augustus a instituționalizat-o. Smulge-le elitelor interesele, refuză-le resursele, lipsește-le de proprietăți și obligă-le la supunere.
Așa cum prezicea criticul politic și cultural american Walter Kirn:
„Așadar, privind în viitor, chestiunea este ce vor vrea oamenii? Ce vor aprecia ei? Ce vor considera de valoare? Li se vor schimba, oare, prioritățile? Eu cred că se vor schimba masiv…
Americanii vor vrea mai puțină preocupare pentru întrebările filosofice și/sau chiar politice pe termen lung despre echitate și așa mai departe; asta prevăd eu; vor vrea să stabilească un nivel minim de așteptare în ce privește competența. Cu alte cuvinte, este un moment în care prioritățile se schimbă și cred că va urma o mare schimbare; mare, foarte, foarte mare, pentru că se pare că ne-am ocupat cu probleme de lux și se pare că ne-am ocupat de problemele altor țări. Ucraina sau oricare altă țară, finanțări masive.”
Ce înțelege Bruxellesul din toate astea? Absolut nimic. Tehnocrația UE este captivă încă în transa hipnotică a epocii Obama – o lume a politicii soft power și a capitalismului neoliberal cosmopolit. Ei speră (așteaptă, chiar) ca influența lui Trump să fie expurgată la alegerile congresionale de anul viitor. Cercurile conducătoare de la Bruxelles cred în continuare, în mod greșit, că puterea culturală a stângii americane este sinonimă cu puterea politică.
Și-atunci, conservatorismul american pare că se reconstruiește din ceva mai tare, mai puternic, mai agresiv și mai puțin sentimental. De asemenea, el aspiră să existe într-o formă mai centralizată, mai coercitivă și radicală. Având în vedere multele familii din SUA și Europa care sunt în pragul falimentului și amenințate de pauperizare atunci când economia reală va face implozie, acest segment al populației – din care face tot mai mult parte și clasa mijlocie – nu doar detestă oligarhii establishment-ului, ci se apropie tot mai mult de un posibil răspuns violent. Și-atunci, războiul cultural va trece din zona arenei discursive în cea a luptei de stradă.
Administrația americană de astăzi este, mai presus de orice, atașată vechii idei de măreție – măreția individului și contribuția acelei măreții la civilizație.
Politologul Corey Robin nota că individul transgresiv, de pildă, joacă un rol important în teoriile lui Ayn Rand despre industriaș și despre geniu (romanele ei conțin întotdeauna un element puternic legat de acest individ, transgresiv, în afara legii, care vine din exterior și aduce cu sine o nouă energie, pe care cei din interior nu o mai pot furniza).
Pe scurt, există o afinitate nu chiar așa de secretă între conservatorismul populist de azi și radicalism. Numai că, așa cum nota Emily Wilson în cartea ei, The Iliad, măreția, odată pierdută, este foarte rar recuperată.
Este greu de evitat o analogie între Iliada și epoca noastră – în care Trump încearcă să recupereze „măreția” țării lui (obținând, în același timp, pentru sine, kleos – reputație). Astăzi, i-am spune, probabil, „moștenire”. În Iliada, ea este definitorie și dă liderilor muritori abilitatea metaforică de depăși moartea prin glorie și onoare.
Dar lucrurile nu se termină întotdeauna cu bine: Hector, protagonistul, caută și el kleos, dar este atras mișelește în bătălie și ucis sub zidurile cetății Troia. Trump ar face bine să ia seama la morala Iliadei.
