„Promisiunea «optimizării sistemului de sănătate» maschează ceva mult mai profund: transformarea ființelor umane din entități biologice conștiente în fluxuri de date gestionate. Când echipamentul tău wearable devine mediator între tine și propria ta experiență fizică, ai pierdut ceva fundamental despre ce înseamnă să trăiești într-un corp uman.”
Joshua Stylman
Pentru că ne era dor, un subiect care ocupă de câteva zile prima pagină a ziarelor internaționale este „sănătatea publică”.
De data asta, nu este vorba de un virus, ci de o criză majoră, multiplă, sistemică și generalizată în întreg occidentul, criză care impune schimbări radicale. În centrul soluțiilor șade digitalizarea, sub forma, în principal, a ziselor „wearables” – adică echipamente de monitorizare medicală la purtător (cum ar fi Apple Watch și inelele Oura sau echipamentele mult mai specializate la care voi reveni în final). Iar, de la datele colectate de aceste wearables, la gestionarea lor – și a sistemului medical, și-a noastră – prin/de către IA, nu mai este nici măcar un pas de făcut.
Criză mare
Dar, să încep cu criza sistemului de sănătate, care bântuie întreg occidentul de câțiva ani încoace. Dau, la întâmplare, peste un articol mai detaliat, publicat de Le Journal du Dimanche în 2023 sub titlul „Criza sistemelor de sănătate în Europa. De ce are Franța atâtea dificultăți?” – „Franța” putând fi înlocuită, aici, într-un procent sau altul, cu orice altă țară occidentală.
Potrivit articolului, în lumea occidentală există trei tipuri de sisteme de sănătate publică: cel de stat (existent, printre altele, în țările scandinave, Marea Britanie, Italia, Spania), cel mixt (o combinație între servicii publice și private, cum există în Franța, Germania, România etc.), și cel cu totul liberalizat (SUA, Elveția). Toate aceste sisteme sunt în „criză permanentă” de o vreme.
Criza se manifestă cel mai vizibil la nivelul spitalelor. Franța, dacă tot am luat-o de exemplu, trece printr-o criză spitalicească majoră, cu lipsuri pe toate fronturile – de la numărul de instituții spitalicești, la numărul de paturi; de la efectivul medical, la bani. Îmi zice IA pe Google că, în 2023, cele 32 de centre spitalicești universitare din Franța înregistrau un deficit comun de 1,2 miliarde de euro, de trei ori mai mare decât în 2022. Tot în 2023, tot în Franța, s-au eliminat 4.900 de locuri în spitale (asta în condițiile în care, din 2013 până în 2023, se mai anulaseră 43.500). Nu scrie câte au mai rămas.
Dacă asta era în 2023, stau să mă întreb cam cum va arăta situația în 2026, anul 2025 părând a fi anul instalării austerității bugetare peste tot în UE, pentru că înarmare. În România, că tot suntem la capitolul austeritate, se constată o criză multiplă, de la penuria de personal medical, în continuu exod economic, la subfinanțare, investiții întârziate și creșterea cheltuielilor pentru pacient. Și asta era înainte ca Ordonanța de urgență nr. 36/2025 să mai dea o lovitură în buzunarele și concediile personalului medical.
În Marea Britanie, despre care voi vorbi mai jos, situația este albastră; numai o cincime dintre britanici se declară mulțumiți de sistemul de sănătate, afectat grav de lipsa de medici, ambulanțe, clinici, de supra-aglomerare și de timpul enorm de așteptare pentru orice consult sau procedură medicală. Iar, în SUA, nu ar fi existat mișcarea lui Robert F. Kennedy Jr., MAHA, dacă sistemul de sănătate n-ar fi avut probleme grave. În ambele țări, obezitatea și problemele de sănătate psihică, cu o incidență foarte mare, inclusiv la copii, agravează situația. În SUA, 75% dintre adulți și aproape 20% dintre copii și adolescenți sunt supraponderali sau obezi, iar o cincime din populație suferă de o boală mintală. În Marea Britanie, obezitatea afectează între 15 și 19% dintre copii și 64% dintre adulți, iar unul din șase adulți raportează săptămânal probleme psihice „uzuale”, cum ar fi „depresie și anxietate”.
Pentru cine se întreabă, ambele probleme – obezitate și probleme de sănătate psihică – sunt în creștere și în România (deși mai avem până să atingem nivelul colegilor de lume vestică), mai ales la copii și adolescenți, zice UNICEF, care ne explică și că incidența bolilor psihice la copii a crescut din cauza „crizei covid”.
Revenind la articolul din Le Journal du Dimanche, motivele majore ale crizei generalizate ar fi trei. Primele două, zice autorul, sunt cunoscute de mult timp: „progresia regulată a bolilor cronice (boli cardiovasculare, diabet, cancere, boli neurodegenerative…) și îmbătrânirea populației”. Al treilea, „pe care ni l-a reamintit brutal pandemia de Covid-19”, este faptul că „suntem și rămânem confruntați de mediul înconjurător”. Pentru că, nu-i așa, până recent am trăit cu toții într-o pungă.
„Ecosistemul va continua să aibă un impact asupra sănătății populației, fie prin epidemii, fie prin consecințele evoluțiilor planetei noastre, în primul rând efectele schimbării climatice”.
Presupun că din „ecosistem” fac parte și laboratoarele biotehnologice din care, zic gurile rele (printre care servicii de informații precum ditamai CIA sau Bundesnachrichtendienst) ar fi scăpat covidul în lume. Oricum ar fi, criza climatică (pe care, mai ales de la ascensiunea lui Trump încoace, tot mai mulți oameni de știință și politicieni o contestă – vezi aici, aici, aici, aici, aici etc.), precum și criza covid (care a fost, și aia, cum a fost) sunt, împreună, asul din mâneca acestei stări de urgență majore din sistemele de sănătate publică. Nu știu dacă sesizați un tipar.
Dar, din fericire, sunt soluții. Chiar la purtător. Ele sunt discutate zilele astea în mai mare detaliu în Regatul Unit și în SUA.
Sănătatea digitală la britanici
Încep cu Marea Britanie. The Guardian anunța, zilele trecute, că autoritatea națională pentru sănătate publică din Regatul Unit (National Health Services – NHS) și-a formulat planul pentru următorii zece ani. Este, spune articolul, o reformă „îndrăzneață și radicală”, centrată pe trei transformări majore în modul de operare al NHS: trecerea de la analog la digital; de la tratament, la prevenirea bolilor; și, de la spitalizare, la „îngrijirea în sânul comunității”, adică în centre medicale mai mici, locale, sau, și mai bine, acasă.
Ce înseamnă, în acest context, „trecerea de la analog la digital” ne spune, iarăși, Google:
„NHS propune integrarea de tehnologii la purtător în serviciile de sănătate, pentru a îmbunătăți monitorizarea și gestionarea pacienților, mai ales a celor cu boli cronice.
Asta include și dotarea pacienților, gratis, cu echipamente la purtător, care urmăresc semnele vitale, sunt conectate la furnizorii de servicii medicale și ar putea reduce numărul vizitelor la spital. NHS își propune, de asemenea, să integreze datele colectate prin aceste wearables [date precum ritmul cardiac, calitatea somnului și nivelul de activitate] în dosarele digitale de sănătate ale pacienților, pentru o îngrijire cât mai cuprinzătoare. …
Analize efectuate de IA ar putea fi utilizate pentru a identifica, pe baza datelor colectate de echipamentele la purtător, tendințele și potențialele riscuri de sănătate, permițând o intervenție din vreme.”
Potrivit unui raport din The Guardian, noul plan NHS intenționează să „folosească mai mult secvențierea genomului, țelul fiind ca ea să se aplice tuturor nou-născuților” (potrivit declarațiilor oficiale, fiecare bebeluș din Anglia va avea profilul ADN făcut la câteva zile de la naștere), iar „echipamentele la purtător vor deveni, până în 2035, standard în tratamentele preventive și post-acute, precum și în tratarea bolilor cronice”.
Într-un articol recent, BBC rezuma câteva dintre neliniștile medicilor față de utilizarea acestor echipamente: „vom construi o societate de ipohondri, care își monitorizează în exces corpurile”, „o tumoare urâtă nu va fi neapărat semnalată de aceste echipamente”, „mișcarea generală a persoanei poate perturba datele acumulate”, „dacă măsori ritmul cardiac la încheietură [în loc de direct la inimă], pierzi din acuratețe”, posibila lipsă de „personal care să aibă priceperea, cunoașterea, capacitatea și siguranța” de a lucra cu astfel de tehnologii.
Citind toate astea, îmi amintesc de câteva dintre gafele celebre ale IA, de la incapacitatea de a gestiona comenzile la drive-in, într-un restaurant McDonald’s, nu mai zic de influxul de pacienți la un spital aglomerat, la incapacitatea de a detecta „virusul Covid”, pentru că IA fusese antrenată „pe pacienți care stăteau întinși, nu în picioare”.
Sănătatea digitală la americani
Trec la evenimentele din SUA. Acum câteva zile, Robert F. Kennedy Jr., care, ca șef al HHS (U.S. Department of Health and Human Services) ocupă o funcție echivalentă, în SUA, cu cea de ministru al sănătății, a spus, în cadrul unei audieri organizate la Congres: „Viziunea mea este ca, în patru ani de zile, fiecare american să poarte wearables.” Iar, într-o postare pe contul său X, Kennedy a adăugat: „Wearables redau americanilor puterea în domeniul sănătății. Lansăm una dintre cele mai vaste campanii HHS din istorie pentru a încuraja folosirea acestora…”.
Campania cu pricina presupune și un buget de între 10 și 20 de milioane de dolari pe care HHS îl pune la bătaie pentru reclamă; printre altele, americanii trebuie făcuți să creadă că e „cool” să porți astfel de echipamente.
Ce trebuie subliniat este că, spre deosebire de planul NHS din Marea Britanie, cel anunțat de Kennedy în SUA nu promite echipamente gratis, deși sugerează că anumite wearables utile în supravegherea diabetului, de exemplu, ar putea beneficia de subvenționare.
De asemenea, spre deosebire de proiectul britanic, Kennedy nu spune că statul american (prin HHS sau altminteri) va colecta datele înregistrate de wearables. Aceste date vor ajunge, însă, la corporațiile care furnizează echipamentele și/sau serviciile aferente lor.
Reacția publicului american – cu precădere negativă – nu s-a lăsat așteptată, inclusiv printre susținătorii lui Kennedy și ai mișcării MAHA. Mike Adams, un invitat frecvent în studiourile InfoWars, a comentat pe X: „Wearables sunt unelte de spionaj […] le-ai putea numi, la fel de bine, cătușe medicale, pentru că te transformă într-un prizonier în interiorul statului medical polițienesc.”
Altminteri, parte din critici s-au concentrat pe suspiciunile de conflict de interese: HHS ar face, de fapt, reclamă produselor unor companii tehnologice apropiate guvernului Trump. Cele mai vehiculate nume sunt cele ale fraților Means, Calley („mâna dreaptă a lui Kennedy”) și Casey (recent nominalizată de Trump în funcția de „Surgeon General”, un fel de medic-șef al Americii). Ambii au companii care vând sau promovează wearables.
Pe de altă pare, într-un lung editorial, HuffPost a atras atenția asupra riscurilor majore de securitate. Deși încurajează folosirea lor, guvernul ar avea mari dificultăți în a proteja securitatea datelor colectate de wearables, echipamente foarte vulnerabile la atacuri cibernetice. În plus, datele de sănătate colectate de aceste obiecte nu sunt protejate prin lege, ca datele din dosarul medical:
„Ele sunt guvernate de termenii contractului de servicii cu compania furnizoare, care, adesea, are lacune care permit transferul sau vânzarea… Asta se întâmplă chiar dacă acea companie promite că nu-ți va vinde datele. Promisiunea asta poate fi anulată printr-o clauză ascunsă sau prin modificări ulterioare de politică. …
Din păcate, utilizatorul individual are un control foarte limitat. … Adevărata problemă este cum stochează, transferă și protejează compania datele tale în spatele cortinei. … Este esențial ca oamenii să înțeleagă implicațiile pe termen lung ale predării voluntare a datelor lor personale de sănătate unei corporații private. Această informație poate fi vândută unor intermediari, împărtășită unor terți sau expusă în urma unui atac cibernetic.”
Și-apoi, mai este și deja nelipsita IA; unul dintre specialiștii invitați de HuffPost spune:
„Iar IA e factorul neprevăzut aici; este jockerul. În timp, va fi tot mai capabilă să tragă concluzii, să facă predicții despre starea ta de sănătate, curentă sau viitoare. Asta ridică probleme serioase despre cum vor afecta aceste date lucruri precum eligibilitatea pentru asigurare, valoarea primelor de asigurare sau accesul cuiva la credite bancare.”
Două drumuri care duc în același punct
Avem, așadar, în acest moment, două propuneri de reformare a sănătății publice: una, într-un sistem de stat, cel britanic; cealaltă, într-un sistem complet privatizat, cel american. Ambele reforme vizează aceeași soluție: digitalizarea, cu diferențe care țin de regimul (de stat sau privat) al entităților care vor colecta datele de sănătate. Nu trebuie să fii prea inventiv ca să-ți închipui cum va arăta reforma într-un sistem de sănătate mixt, ca acela din România ori Franța.
Prima întrebare care se pune este, desigur, obligativitatea. Planul NHS nu spune că echipamentele la purtător vor fi obligatorii, deși, câtă vreme întreg planul de reformă este construit în jurul digitalizării, putem deduce măcar că vor deveni. În ce privește SUA, Kennedy, abordat pentru explicații, a spus că s-a exprimat prost în intervenția lui la Congres:
„Ce încercam să spun este că vreau să aibă toată lumea acces la tehnologia asta, ca una dintre metodele care-i poate ajuta să fie cât se poate de sănătoși. Sigur că nu vreau să o fac obligatorie. Iar ideea ca organismul omului să fie legat, undeva, la un centru de date, mi se pare oribilă. Datele astea ar trebui să fie private și, când le împarți cu furnizorul echipamentului, trebuie să fie acoperite de legea protecției datelor de sănătate”.
Putem chiar și să credem în bunele intenții ale lui Kennedy, dar mă tem că, odată deschisă această cutie a pandorei, nu va mai fi loc de întors. Și asta nu doar pentru că lumea se va lăsa convinsă, și cu ajutorul milioanelor de dolari băgați în reclamă, că e „cool” să porți wearables (sunt unii printre noi care cred asta deja); nu doar pentru că vor fi țări în care le vei primi pe degeaba; nu doar pentru că atracția „convenienței” va deveni, pentru mulți, suficient motiv să se lase branșați. Dar știm deja cum operează aceste „îmbunătățiri” aduse vieții; cum tind ele să devină, dintr-o invenție opțională, obligatorii. Așa cum și „ghidurile” și „recomandările” se transformă, peste noapte, în norme imperative.
Și-apoi, obligativitatea nu trebuie neapărat impusă frontal, prin lege; ea poate fi forțată indirect, prin simplu fapt că sistemul medical digitalizat va fi singurul disponibil. Asta dacă nu cumva ne închipuim că, pe fondul sărăciei endemice declarate, vor exista două sisteme de sănătate: unul pentru cei care sunt conectați la aparate, și unul pentru cei care nu-s.
În fine, toate astea pot fi doar speculații. Dar motivele de temere sunt mult mai serioase. Apariția acestei miraculoase soluții digitale la uluitoarea și brusca prăbușire a sistemelor de sănătate în cele mai bogate țări de pe pământ nu este o întâmplare. De fapt, ca și-n alte momente importante ale istoriei, mai ales ale celei recente, „soluția” exista deja, aștepta, bătând din picior, nerăbdătoare, când a apărut, hodoronc-tronc, „criza”.
Atât SUA, cât și Marea Britanie (și România, și Franța etc.) au semnat, în septembrie 2024, la ONU, Acordul Digital Global (Global Digital Compact), anexă la „Pactul Viitorului” – ambele, documente ale Agendei 2030, obsedată integral de digitalizare și control (vezi detalii aici, aici, aici și aici). Deși, zilele astea, globaliștii de spiță ONU/World Economic Forum (care, să nu uităm, s-au unit la șold printr-un „parteneriat strategic”) par să se fi retras un pic de pe scenă, sunt destule indicii că retragerea este doar una tactică. Planurile merg mai departe, pentru simplu fapt că s-au investit prea mult timp, energie și bani în construcția lor, timp de decenii; în plus, nu are nimeni, pare-se, un plan B, cel puțin nu unul care să nu aibă în centrul lui digitalizarea.
Acordul Digital Global presupune construirea a ceva care se cheamă „infrastructura publică digitală” (Digital Public Infrastructure – DPI), în care fiecare individ are o „identitate digitală”. Potrivit unui raport WEF din 2018, „identitatea digitală”, din care fac parte și datele noastre de sănătate, „determină la ce produse, servicii și informații putem avea acces – sau, dimpotrivă, ne sunt interzise”. Și, mai punctual:
„Fiecare om e unic. Sunt mulți factori care ne definesc pe noi și sănătatea noastră, de la genele noastre și până la modul în care ne gestionăm sănătatea, la mediul și contextul social în care trăim fiecare dintre noi. Este vital să creăm o infrastructură informațională sigură în care Identitatea Digitală să permită cercetări pentru descoperirea de noi medicamente și optimizarea tratamentelor, dar și acces la îngrijiri de calitate.”
Misiunea de a construi toate astea revine, potrivit Acordului Digital Global, unor „parteneriate între guverne, sectorul privat, societatea civilă, comunitățile tehnice și academice și organizațiile regionale și internaționale”.
Iar rețeaua rezultată este „interoperabilă” la nivel național, regional și internațional. Ceea ce înseamnă, scurt spus, că nu prea contează cine îți colectează datele de sănătate înregistrate de wearables – fie el statul, fie o corporație – întrucât, pe baza „parteneriatelor multistakeholder”, diversele entități vor avea acces la baza de date integrată, după nevoi. (O astfel de bază de date integrată este, pare-se, în facere în SUA, cu ajutorul companiei lui Peter Thiel, Palantir).
Se înțelege că toate astea se leagă și cu noua „monedă digitală” CBDC – „bani” care, potrivit unui reprezentant FMI, „prin programare… pot fi orientați cu precizie – ce fel de oameni pot fi proprietari, în ce fel de scopuri pot fi utilizați banii”. În UE, Banca Centrală Europeană lucrează deja „cu 70 de parteneri din sectorul privat” la emiterea CBDC („digital euro”); înțeleg că s-ar dori să fie implementat până în 2028. În SUA, de asta se ocupă Federal Reserve Bank, deși populația și președintele Trump s-ar opune ideii; pe de altă parte, fără să susțin că m-aș pricepe, înțeleg de la comentatori precum Catherine Austin Fitts că și stablecoins (reglementate de Legea GENIUS, care s-a adoptat deja la Senat) ridică probleme.
Ca să conchid: reforma sistemului de sănătate, așa cum o propun și britanicii, și americanii, este o piesă care vine să completeze acest puzzle al „infrastructurii digitale globale”, adăugând o piesă esențială la „identitatea digitală”: datele noastre de sănătate.
Tipuri de echipamente medicale la purtător
În fine, nu pot încheia lăsându-mi eventualii cititori cu impresia că vorbim aici doar de acele ceasuri și brățări pe care le folosesc tot mai mulți concetățeni când fug prin parc sau pe la „sala de fitness” și de colectarea datelor precum ritmul cardiac, glicemia, rezistența la efort sau comportamentul în timpul somnului. Nu că aceste date nu sunt extrem de valoroase și n-ar trebui stocate și utilizate decât cu voia expresă și în scopurile expres acceptate de proprietar.
Dar aici vorbim despre echipamente, tehnici și tehnologii capabile să realizeze ceea ce se cheamă, în termenii WEF, „A Patra Revoluție Industrială”: „o fuziune a identității noastre fizice, digitale și biologice”. Dacă vă era dor, iată-l:
Nu este loc decât de câteva exemple. Avem, printre altele: haine „smart”, cu senzori „multiouch” țesuți în materialul textil (care „colectează date despre ritmul cardiac, temperatura corpului, nivelul de hidratare, postura corpului, activitatea musculară” pe care le trimit unui smartphone sau unui cloud pentru „analiză și feedback în timp real”).
Există „tatuaje digitale” – pentru că „trupurile noastre sunt noua frontieră a tehnologiei” – care măsoară parametrii electrofiziologici și permit medicilor 24 de ore din 24, „să monitorizeze și diagnosticheze boli precum aritmia, activitatea cardiacă a copiilor născuți prematur, problemele de somn și activitatea cerebrală”, ba chiar, în curând, și mișcările musculare asociate vorbirii precum și „semnalele cerebrale”.
Există un proiect, deja foarte avansat, de a „aduce genomica din laborator în cabinetele medicale”, prin vaccinuri și terapii bazate pe gene și un plan de a testa genetic întreaga omenire, de la naștere până-n mormânt, „în scopuri de sănătate, dar și comerciale”. De altfel, despre asta vorbește, așa cum arătam mai sus, și actualul proiectul de reformă din Marea Britanie; și despre asta, coincidență, vorbea și ministrul britanic al sănătății la WEF, hăt, în 2018, în fața unei adunări care cerea ca secvențierea genomului copiilor să fie obligatorie.
Enormul fond nonguvernamental de cercetare britanic Wellcome Trust (cel care a finanțat recent un proiect de creare de cromozomi umani artificiali și, de-acolo, de ADN uman sintetic) și-a creat propria branșă de cercetare, „Wellcome Leap”, cu scopul ca, până cel mai târziu în 2030, să realizeze „soluții științifice și tehnologice revoluționare pentru provocările complexe de sănătate la nivel global”.
Unul dintre programele sale, HOPE (de la Human Organs, Physiology and Engineering) folosește bioingineria pentru a crea o „platformă multi-organ care recreează reacțiile imunologice umane cu suficientă fidelitate încât să aibă valoarea predictivă a unor teste pre-clinice” – altfel spus, medicamentele vor fi testate pe organe artificiale și date de bune la oameni. Scopul final este, însă, acela de a fuziona sinteticul și biologicul – și cu un pic de eugenie, că n-ar avea, altfel, niciun haz: „îmbunătățirea proprietăților dezirabile și inserarea de markeri care pot fi urmăriți”.
Același Wellcome Leap dezvoltă un program care se numește „Primele 1000 de zile: promovarea de rețele cerebrale sănătoase”; cele 1000 de zile se referă la primele trei luni din viața unui copil. Care copil este supus unei monitorizări permanente a dezvoltării creierului și funcțiunilor lui de când deschide ochii pe această lume bolnavă.
Scopul monitorizării este dezvoltarea unui „model complet integrat și instrumente de măsurare cantitativă a dezvoltării rețelei în primele 1000 de zile de viață” pentru a prezice „formarea funcțiilor executive”,„contribuțiile nutriției, microbiomului și genomului” precum și „efectele interacțiunilor senzorimotorii și sociale” la formarea creierului. Cu care model se vor dezvolta apoi metode de „optimizare, prevenire, screening și intervenție terapeutică pentru a îmbunătăți cu cel puțin 20% funcțiile executive la 80% dintre copii”.
Convinși că rețelele neuronale pot fi modelate – doar o fac deja cu mult succes pe rețelele neuronale artificiale ale IA, nu? – „oamenii de știință” vor să facă același lucru și pe creierele umane.
Dar nu vă temeți, asta se face cu niște wearables foarte accesibile, cu senzori mobili și niște sisteme pe care le instalezi chiar la tine acasă.
