„.Ne vedem confruntați cu puteri mult mai mari decât am presupus până acum și a căror bază ne este, la acest moment, necunoscută. Mai mult nu pot spune la acest moment. Suntem angajați acum în a stabili un contact mai apropiat cu aceste forțe și e posibil ca, în șase-nouă luni de-aici înainte, să putem vorbi cu mai multă precizie despre această chestiune.”
Wernher von Braun, 1 ianuarie 1959
La zece ani de la declanșarea „fenomenului OZN” în formă modernă și cinci ani de la moartea părintelui lui ocult, Jack Parsons, „Era Spațială” debuta oficial. Prima salvă nu a aparținut, însă, americanilor, ci sovieticilor, care, pe 4 octombrie 1957, lansau pe orbită primul satelit, Sputnik. A urmat, peste o lună, Sputnik II, cu biata cățelușă Laika la bord. Americanii reușeau să răspundă provocării la începutul lui 1958, cu Explorer I.
Începea cursa spațială. Era de așteptat ca aceste dezvoltări să convingă și mai mult aparatul militar că fenomenul OZN era de natură extraterestră și tehnologică. Până la urmă, iată, cucerirea spațiului era posibilă. O făceau până și sovieticii, cum să n-o facă niște civilizații extraterestre superioare.
Elita Collins, pe de altă parte, devenea tot mai convinsă că fenomenul este demonic. A doua zi după lansarea Sputnik pe orbită, avea loc prima „răpire extraterestră” din modernitate. Nu în SUA, ci în Brazilia, unde un anume Antonio Villas-Boas, un fermier de 23 de ani din apropiere de Sao Paulo, a fost ambuscat pe câmp de un grup de ființe mărunțele, descinse dintr-un aparat rotitor, și dus la bord, unde a avut parte de o noapte de amor cu o ființă extraterestră de sex feminin, blondă și „mai frumoasă decât văzuse el vreodată”. Un sucub, cum ar fi spus Elita Collins.
Cursa spațială avea să escaladeze pe parcursul întregului deceniu, culminând cu programul lunar american, care a pus primul om pe Lună în 1969 (și pe ultimul în decembrie 1972). La fel și fenomenul OZN – care a înregistrat, în acea perioadă, nu doar primele răpiri de oameni, ci și primele mutilări de animale, primele misterioase „cercuri în lanuri” – și o expansiune masivă pe întreaga planetă.
Între timp, pe Pământ se declanșa o epocă a marilor revoluții. Revoluția culturală în China, revoluția contra-culturală a tinerilor în Occident, mișcările revoluționare pentru independență în fostele colonii imperiale. În SUA, în particular – epoca protestelor anti-război, anti-rasism, anti orice inegalitate; epoca drogurilor psihedelice și a muzicii rock; epoca marilor asasinate politice, a expansiunii aparatului de securitate națională și experimentelor sociale de masă, mai mult sau mai puțin scăpate de sub control.
La finalul deceniului, în ciuda dezlănțuirii de libertate, creativitate și sexualitate debordantă, a „expansiunii conștiinței umane” care descrie azi, îndeobște, anii șaizeci în Occident, creierul omenesc era mult mai aproape de „computerizarea” anunțată de demonii lui Puharich, cu care încheiam Partea a V-a. Dar să luăm lucrurile pe rând.
Sputnik și Muttnik
Șocul produs în America de triumful sovietic numit Sputnik a fost comparat de istorici cu cel produs de atacul de la Pearl Harbor. A urmat o criză la toate nivelele societății, bine alimentată de presă – și, în particular, de Wernher von Braun, nazistul membru SS și geniul din spatele rachetelor V2 care, de când fusese importat în SUA, în iunie 1945, se comporta ca o vedetă, deloc jenat de trecutul lui; ba chiar își povestea cu nonșalanță relația cu foștii lui șefi, printre care sinistrul Heinrich Himmler.
Cu câțiva ani înainte de Sputnik, în 1954, von Braun spusese „Dați-mi cinci ani și cinci miliarde de dolari și vă pot duce pe Lună”, dar nu fusese ascultat; acum, revista Life îl prezenta drept erou martir și profet („The Seer”), iar el critica amar aparatul militar american și pe președintele Eisenhower și declara pentru New York Mirror că „Dacă mai pun și om în Sputnik, obțin controlul asupra întregului glob”.
Ulterior, von Braun comenta – și nu era singurul – că nu se poate face un program spațial pe măsura celui produs de un stat totalitar cum era URSS (și cum fusese Cel de-al Treilea Reich, despre care vorbea din proprie experiență) fără mulți bani, dedicare și disciplină. America era prea dependentă de confort și nimicuri pentru propriul ei bine strategic. Președintele unei mari bănci din Washington își dojenea amar conaționalii:
„Dacă Sputnik nu ne face să pricepem cât de neimportantă este dorința noastră de-a avea televizor color, atunci poate ne face să pricepem cam cum ar fi să nu mai avem deloc televiziune, sau, poate, doar câteva ore de program supravegheat băgate pe gât de fanaticii comunismului?”
Lyndon B. Johnson, senator la acea vreme, era în Texas, în mijlocul uneia dintre faimoasele lui petreceri cu grătar în aer liber, când a primit groaznica veste. Mai târziu, el comenta:
„M-am simțit deodată nelalocul meu, temător. În Vestul deschis, înveți să trăiești cu cerul. Dar acum, cerul, cumva, într-un fel nou, devenise aproape străin.”
Dincolo de reacțiile emoționale ale unuia sau altuia, adevărul era că o navă spațială sovietică traversa cerul Statelor Unite ale Americii de șase ori pe zi, în fiecare zi! Temerile erau reale. Cu numai șase săptămâni înainte, sovieticii testaseră prima rachetă balistică intercontinentală, iar Hrușciov anunța că URSS producea rachete nucleare „ca pe cârnați”. Începând cu 1 octombrie în acel an, SUA ținea în aer bombardiere încărcate cu bombe cu hidrogen 24 de ore din 24.
O lună mai târziu, sovieticii lansau pe orbită Sputnik II, având-o la bord pe cățelușa Laika – motiv pentru care americanii au poreclit imediat satelitul „Muttnik”, de la „mutt”, „potaie”. După care, dându-și seama că animalul era sortit să moară în spațiu, pentru că nu exista nicio metodă de recuperare, au început să-i acuze pe sovietici de cruzime, cu lungi proteste din partea asociațiilor de protecția animalelor.
Mai important, succesul spațial al sovieticilor crease o criză de încredere în tehnologiile, valorile, politica și puterea militară americane. La Londra, Times scria că „începând cu 4 octombrie 1957, demonul inferiorității a tulburat liniștea sufletească a americanilor”. În Franța și Italia, evenimentul crease rapid o lipsă de încredere în NATO. În Asia, succesul sovietic stârnise un val de entuziasm; în Filipine, restaurantele, sălile de cinema și taxiurile începuseră să fie rebotezate „Sputnik”. Astfel că radioul de la Cairo exprima gândurile multora din „Lumea a Treia” declarând:
„Era planetară anunță sfârșitul colonialismului; politica americană de încercuire a Uniunii Sovietice a eșuat lamentabil.”
America intră în cursă
America trebuia să facă ceva, și încă repede. Potrivit lui Paul Dickson (din al cărui volum, „Sputnik. The Shock of the Century”, 2001, provin citatele de mai sus),
„[Sputnik] forțase, în esență, Statele Unite să facă din cercetarea științifică o nouă prioritate națională, ceea ce a dus la dezvoltarea microelectronicii – tehnologia folosită azi în laptopuri și în computerele personale sau de buzunar. Multe tehnologii esențiale ale vieții moderne, inclusiv Internetul, își datorează dezvoltarea timpurie ritmului accelerat impus cercetării aplicate de evenimentul Sputnik.”
Reacția de mobilizare în sânul aparatului militar american a fost exemplară, deși nu fără enorme tensiuni interne. Von Braun se știa indispensabil și voia să i se dea frâiele. Deși americanii încercaseră să-i spele imaginea (până la urmă, von Braun le pusese în brațe secretele programului tehnologic nazist de la Peenemünde, lăsându-i pe sovietici aproape cu buza umflată), adevărul era că von Braun nu fusese un nazist oarecare. Se bucura de aprecierea personală a lui Hitler, iar Himmler fusese prezent în persoană la ceremonia lui de ungere în SS, ceea ce nu se întâmpla toată ziua.
Ajuns în America în 1945, von Braun începuse o adevărată campanie de publicitate în jurul propriului nume. Se afișa zâmbitor peste tot iar, la jumătatea anilor cincizeci, devenise, practic, fața programului spațial american (încă inexistent) colaborând cu Disney la o serie de filme despre călătoria pe Lună, una dintre obsesiile lui personale. În decembrie 1955, se lansa primul film din serie, Man on the Moon. După cum se poate vedea (min. 45:39), von Braun – sau Disney – își imaginau Luna deja locuită; imaginile arată contururile unei construcții evident artificiale pe fața ascunsă a Lunii. O bază extraterestră?
După șocul Sputnik, planurile și viziunile lui von Braun erau acum reevaluate cu mai mare sobrietate. Toată lumea specula că, după acest succes, rușii urmau, de pe o zi pe alta, să cucerească Luna. Un avocat american prezent la Congresul Internațional Aeronautic de la Barcelona, în acel octombrie, spunea cu toată siguranța că, dacă sovieticii loveau primii Luna cu o rachetă ori, mai rău, reușeau să pună acolo primul om, atunci, „potrivit dreptului internațional”, puteau revendica Luna ca proprietate a URSS; ca în vremurile pionierilor americani care, cu căruțele, colonizaseră Oregon, Utah și California.
După mai multe încercări ratate, America a reușit să-și pună primul satelit pe orbită în primele minute ale zilei de 1 februarie 1958. Câteva zile mai târziu, președintele Eisenhower cerea formarea unei comisii care să facă recomandări privind organizarea programului spațial american. NASA și-a început activitatea pe 1 octombrie 1958 și a absorbit curând atât laboratoarele JPL – creația ocultistului Parsons – cât și, cu ceva dificultăți, grupul lui von Braun de la Huntsville.
După audierea de la Congres, unde fusese chemat să comenteze Sputnik III (noul satelit imens pus de ruși în spațiu în luna mai) și unde afirmase că, dacă statul american nu era dispus să bage bani grei în cercetare și dezvoltare, sovieticii aveau să le-o ia definitiv înainte, von Braun spera să devină șeful programului spațial și stăpân pe un buget fără precedent.
Cum speranțele lui nu păreau să se materializeze, la finalul verii, von Braun anunța cu mare tam-tam în presă că nu vrea să facă parte din NASA și amenința că se retrage în domeniul privat.
Până la urmă, a fost adus la ordine și, curând, a devenit directorul oficial al programului de rachete la nou-creatul George C. Marshall Space Flight Center. De fapt, a devenit directorul neoficial al NASA. Așa cum comenta Dickson, „von Braun domina NASA” cu promisiuni („în douăzeci de ani de-acum încolo, vom construi șosele pe Lună”), cu amenințări („Sunt sigur că primii noștri tineri astronauți trimiși în spațiu vor fi întâmpinați de ofițerii de vamă ai rușilor”) dar și cu o maximă eficiență.
Von Braun conducea programul de rachete Saturn, care promiteau să ducă primul om pe Lună. Programul era dezvoltat de ARPA (predecesoarea DARPA), nou-înființata aripă de cercetare și dezvoltare a Pentagonului, din care avea să se nască, peste doar câțiva ani, Internetul. Primele eforturi de a trimite sonde pe Lună au început tot în 1958.
În 1965, americanii păreau că-i iertaseră lui von Braun toate păcatele – dedicându-i chiar și un cântecel, fie el și ironic:
Militarizarea spațiului
Dar programul spațial nu era (doar) o expresie a triumfului spiritului uman, împlinirea presupusului vis milenar al aventurii în spațiu. Era un proiect militar.
În vara lui 1958, SUA detona 77 de bombe nucleare în aer, la diferite altitudini, inclusiv în stratosferă și în spațiu, cu efecte asupra comunicațiilor radio din Sidney, Australia, până în Canada și Honolulu.
Experimentele nu au fost făcute publice, de teama protestelor; abia în martie 1959, Pentagonul organiza o conferință de presă în care își explica planurile privind acest nou proiect, numit „Argus”: voiau să creeze o „oglindă de telecomunicații” în ionosferă, care ar fi permis radarelor să vadă ce se întâmpla dincolo de Cortina de Fier. Efectul de oglindă urma să fie sporit prin adăugarea unui nor de miliarde de mici ace de cupru care să formeze un imens cordon de reflexie în jurul Pământului (plan care, se spune, n-a fost pus în practică).
Un experiment „îndrăzneț, chiar obraznic”, spunea un comentator din presă; Paul Dickson descrie:
„Aurora creată de experiment a fost uluitoare – martorii oculari o comparau cu luna plină. Efectul total a fost, practic, crearea unei ionosfere artificiale sau a unei a treia centuri Van Allen. În realitate, acest gigantic experiment a creat noi centuri de radiație magnetică înconjurând aproape complet Pământul și a injectat suficienți electroni și alte particule energetice în ionosferă încât să producă efecte pe întregul glob – în esență, a creat un văl de electroni în jurul Pământului.”
În paralel, eforturile pentru construirea primului satelit de spionaj, proiect supranumit CORONA, începute mult mai devreme, continuau în deplin secret. La circa trei luni de zile după ce rușii doborau un avion american de spionaj U2 (pe care Eisenhower le promisese că nu îl are și ceruse CIA, care coordona proiectul, să nu-l folosească pentru a nu periclita summit-ul de pace de la Paris, din mai 1960), SUA lansa cu succes primul ei satelit de spionaj.
Americanii aflau acum că URSS nu avea rachete cu rază de acțiune de 3000 de mile, cum se temuseră unii, și nici nu scotea focoase nucleare pe bandă rulantă, „ca pe cârnați”, cum se lăudase Hrușciov; aveau doar vreo șase-șapte.
Man in Space
Informații care ar fi trebuit să ducă la calmarea spiritelor și o detensionare a Războiului Rece. Nu asta s-a întâmplat. SUA voia avantajul decisiv în această cursă. În iulie 1960, NASA anunța programul Apollo, care urma să pună primul om pe Lună.
La momentul acestor declarații îndrăznețe, niciun om nu călătorise încă în spațiu – problemă rezolvată curând tot de sovietici. În aprilie 1961, Iuri Gagarin petrecea 89 de minute pe orbită și revenea, apoi, în siguranță, la sol.
Nici o lună mai târziu, americanii răspundeau cu un zbor eroic, dar mult mai scurt (15 minute) și doar suborbital, executat de Alan Shepard cu nava Freedom VII.
Nu era mulțumitor; președintele Kennedy voia o replică pe măsură; voia ca America să triumfe în cursa spațială. Relația lui cu programul spațial era personală și complexă: fratele lui mai mare, Joseph Jr., murise în august 1944 într-o misiune secretă care avea ca scop bombardarea buncărelor V2 de la Peenemünde, care adăposteau cel puțin parte din echipa de foști naziști care lucra acum pentru programul spațial american. În ziua de 22 noiembrie 1963, își programase o vizită la familia tânărului texan care murise odată cu fratele lui, în același B-17. Nu a mai apucat; a fost asasinat.
Soluția – cel puțin discursivă – a venit de la vice-președintele Johnson, foarte implicat în programul spațial: America urma să pună un om pe Lună până la finalul decadei. JFK anunța formal acest plan în fața camerelor reunite ale Congresului în mai 1961.
Restul, după cum se spune, este istorie. După multe eforturi și câteva catastrofe, programul Apollo a reușit prima aselenizare umană pe 16 iulie 1969. Presa avea să urmărească colosalul eveniment dintr-o sală de conferințe de la JPL, numită „von Kármán”, după colaboratorul lui Parsons, cel care se declara urmaș al maharalului de Praga care crease Golemul.
Misiunile au continuat până în 1972, când, inexplicabil, programul Apollo a fost stopat, deși în el se investiseră miliarde, mai existau misiuni deja pregătite, iar planul fusese de la bun început unul de colonizarea a Lunii.
Fenomenul OZN ia proporții
În paralel cu – sau în replică la? – toate aceste fenomenale dezvoltări ale prezenței omului în spațiu, spațiul, prin reprezentanții săi (extratereștri sau demoni, în funcție de opinia comentatorului) se manifesta și el tot mai intens în viața pământenilor (datele de mai jos sunt preluate din primul volum al lucrării lui Richard Dolan, „UFOs and the National Security State”.)
Dacă lansarea satelitului Sputnik I fusese urmată de răpirea erotică a lui Villas-Boas, după Sputnik II și Laika, un OZN producea arsuri de gradul doi unor soldați de la baza militară Itaipu, tot în Brazilia; autoritățile braziliene cereau sprijinul americanilor, care au trimis o delegație militară la locul faptei. Incidente mai puțin dramatice aveau loc în Franța, Coreea, Africa de Sud, Australia, Danemarca – mai toate observate de piloți militari.
Pe parcursul deceniului, fenomenul a continuat să însoțească activitățile spațiale umane. De exemplu, în timpul unor teste ale rachetei Polaris, la Cape Canaveral, în ianuarie 1961, deasupra poligonului a apărut un obiect neidentificat mai mare cu mult decât racheta; în aprilie același an, la scurt timp după ce Iuri Gagarin devenise primul om care ajunsese în spațiu, un localnic din Wisconsin era invitat la bordul unei nave spațiale unde echipajul, cu aspect uman, l-a invitat, practic, la un grătar (clătitele obținute de la „extratereștri” au fost analizate și, în afară de faptul că nu aveau deloc sare, au fost considerate normale).
Pe de altă parte, fenomenul a devenit unul global. În primii ani, între 1958 și 1963, de exemplu, centrul activităților „extraterestre” s-a mutat în America de Sud, în special în Brazilia, dar întâlniri ciudate (unele cu „entități”) au avut loc și în Japonia, Coreea, Italia, Elveția, Uniunea Sovietică. În 1962, Argentina devenea scena principală. În iunie 1965, fenomenul desfășura activități intense în Antarctica, iar în august și septembrie, același an, revenea în forță în Statele Unite. În decembrie 1965, tot în SUA, avea loc faimosul incident de la Kecksburg, un fel de Roswell mai puțin cunoscut.
În aceiași ani aveau loc primele cazuri de experiențe asociate „fenomenului OZN” care aveau să devină marca ufologiei în deceniile următoare. Prima „răpire extraterestră” din SUA a avut loc în septembrie 1961: celebrul caz al soților Betty și Barney Hill, răpiți de extratereștri tip „Grey” în timpul unei deplasări cu mașina. Evenimentul, care a lăsat urme psihice și corporale asupra celor doi soți, oferea tiparul pentru miile de experiențe similare care aveau să se întâmple pe întreaga planetă în anii următori – de la oprirea motorului mașinii la timpul pierdut, de la investigațiile de natură medicală la care fuseseră supuși „pe nava spațială”, la grețurile și coșmarurile care au urmat.
Un alt aspect tipic al incidentului a fost acela că ambii soți și-au amintit evenimentele în mare parte sub hipnoză. Pentru unii, asta a dus la suspiciunea că aceste „răpiri” erau, de fapt, „amintiri false” plantate în mintea victimelor de chiar hipnotizatori. Elita Collins vedea, mai degrabă, o influență demonică asupra psihicului uman și nevoia de a cerceta mai adânc hipnoza, clarviziunea, transa.
În 1963, în Marea Britanie apărea primul caz de „cercuri în lan”; în 1967, în Colorado, primul caz de mutilare de animale – ambele fenomene urmau să capete proporții la începutul anilor șaptezeci. În 1965, o uriașă pană de curent, care a lăsat 35 de milioane de americani din nord-estul țării în beznă, a fost asociată cu prezența unor OZN-uri; câteva zile mai târziu, fenomenul afecta Londra, apoi sudul Statelor Unite. Indiferent care a fost cauza, mai multe companii și-au luat măsuri de protecție, instalând scuturi magnetice și îngropând cablurile de telefonie în pământ.
Înalte preocupări
Având în vedere proporțiile fenomenului, așa cum l-am schițat doar parțial mai sus, declarațiile oficiale au fost rare și insuficiente – deși mai multe și mai substanțiale decât aveau să fie pe parcursul deceniilor următoare, când „OZN-urile” au fost trecute ferm în zona de „teorie a conspirației”, subiect de dezbătut doar pentru nebuni.
Pe 1 ianuarie 1959, Wernher von Braun, aflat în vacanță în Germania, dădea engimatica declarație despre „puterile mult mai mari decât am presupus până acum” pe care am citat-o ca motto. Inutil de spus, n-a mai revenit niciodată cu clarificări. Despre ce fel de forțe era vorba? Aflase el ceva din incursiunile sateliților? Sau, poate, în urma testelor nucleare „obraznice” din 1958? Nu știm.
Este posibil, însă, ca Elita Collins să fi făcut legătura între spusele lui von Braun și o anumită Frances Swan, o casnică din Eliot, Maine, care stabilise, pare-se, contactul cu „inteligențe extraterestre” încă din 1954. În 1959, Swan era invitată să-și demonstreze talentele într-o întrunire secretă, la care participau agenți CIA, ofițeri ai forțelor aeriene și membri ai Elitei Collins. Experimentul a reușit, în sensul că Swan a făcut să apară un OZN. Ulterior, Elita Collins avea să remarce că Swan locuia la mică distanță de sediul fundației ocult-extraterestre Round Table a lui Andrija Puharich – la ale cărui vaste preocupări voi reveni în Partea a VII-a.
Subiectul era în mod cert o preocupare majoră pentru proaspătul program spațial. Unul dintre primele studii solicitate de NASA la scurt timp după constituire a fost o analiză a „efectelor activităților spațiale pașnice asupra vieții omenești”. Răspunsul a constat în așa-zisul „Raport Brookings” – după numele autorului, Brookings Institute, cel mai faimos think-tank al epocii. Raportul afirma – destul de deconcertant, astăzi, atât prin premise, cât și prin optimism:
„Deși o întâlnire față-în-față cu o inteligență extraterestră nu va avea loc în următorii douăzeci de ani (cu excepția cazului în care tehnologia lor este mai avansată decât a noastră și le permite să viziteze Pământul), este posibil ca, în timpul activităților noastre spațiale pe Lună, Marte și Venus, să descoperim artefacte lăsate acolo la un moment dat în timp de aceste forme de viață.”
Mai puțin surprinzător, poate, Raportul Brookings recomanda ca descoperirea unor civilizații extraterestre să nu fie comunicată publicului larg:
„Cum va putea o astfel de informație să fie prezentată publicului – sau, dimpotrivă, să fie ascunsă de ochii publicului? … sectele fundamentaliste (și anti-știință) sunt în ascensiune peste tot pe glob… Descoperirea unor alte forme de viață… în spațiu… n-ar face decât să le dea apă la moară… Dacă se descoperă o super-inteligență, rezultatele sociale devin foarte imprevizibile… dintre toate grupurile, oamenii de știință și inginerii ar fi, poate, cei mai devastați de descoperirea unor creaturi relativ superioare, câtă vreme profesiile lor sunt cel mai limpede asociate cu dominația asupra naturii.”
Indiferent ce altceva ne mai spun aceste remarci, cert este că autoritățile americane știau încă din 1960 că o confirmare a realității „fenomenului OZN” putea avea repercusiuni severe asupra societății în general și, în particular, asupra a două segmente anume din societate: „sectele fundamentaliste (și anti-știință)” și oamenii de știință. Altfel spus, cele două capete opuse ale binomului religie-știință – acel cuplu veșnic certat.
Se impunea, deci, o împăcare între cele două – așa cum văzuseră și teosofii, și Crowley, și Parsons în viziunile lor. Așa cum vedea și Andrija Puharich, care comunica prin metode oculte cu extratereștri (sau zei egipteni) și analiza, apoi, experiențele extrasenzoriale în laborator, cu mare susținere din partea CIA și a armatei.
Așa cum, până la urmă, rămânând convinși că aveau de-a face cu demoni, vedeau și membrii Elitei Collins, care – simpatizând cu eforturile lui Puharich – încercau, în acea perioadă, să analizeze fenomenul ocult cu instrumentele științei.
Așa cum, mai departe, și la o scară uriașă, vedea și CIA, deși nu neapărat în aceiași termeni, desfășurând cel mai vast program de „control mintal” din istorie, care nu se rezuma la tortură și alte metode brutale, ci explora și domeniile mai subtile, aparținând, tradițional, de paranormal și ocultism: hipnoza, experiențele extrasenzoriale, ritualurile șamanice, drogurile psihedelice etc.
Toate aceste cercetări aveau să contribuie nu doar la o apropiere, dacă nu chiar, pentru mulți, suprapunere, între religie și știință, ci și la „computerizarea” treptată a creierului uman – la care voi reveni în părțile următoare.
O atmosferă revoluționară
În tot acest timp, pe Pământ, atmosfera anilor șaizeci era incontestabil cel puțin la fel de incendiară ca în spațiu. În SUA, deceniul debutase cu avertismentul președintelui Eisenhower, care, în discursul lui la final de mandat (ianuarie 1961), trăgea un semnal de alarmă cu privire la dimensiunile colosale pe care le căpătase „complexul militar-industrial” și pericolul pe care acesta îl reprezenta pentru sănătatea „economică, politică și chiar spirituală” a nației și pentru democrația americană. La scurt timp după aceea, începea seria de asasinate politice: John F. Kennedy (1963), Malcolm X (1965) și, spre finalul perioadei, Martin Luther King și Robert F. Kennedy (1968).
Revoluția plutea în aer; cei mai mulți tineri o considerau nu doar inevitabilă, ci și dezirabilă; o revoltă generală împotriva „sistemului de opresiune”, a „complexului militar-industrial”, a „capitalismului” și „imperialismului” american, a ceea ce unii numeau, oarecum avant la lettre, „tehnocrația”.
Prin ce mijloace urma să se facă această Revoluție, pentru eliberarea cărei clase oprimate, mai exact, fiecare – de la feministe la marxiști și de la afro-americani la pacifiști, anti-capitaliști și anti-imperialiști – avea o altă părere. Fiecare dintre grupări și-a creat propriile organizații radicale, unele înarmate cu explozibili, altele, doar cu chitară, plete și microfon.
Fapta hidoasă care ședea în mijlocul lor, ca focar comun de revoltă, repulsie și ca probă supremă a ipocriziei, minciunii, ororii care era, de fapt, „imperiul”, „tehnocrația”, „complexul militar-industrial”, era Războiul din Vietnam. Acel război reușise să adune împreună toți nemulțumiții Americii.
S-a creat, astfel, „contra-cultura” – în faza ei de început, politic-protestatară. O reacție naturală de protest la atrocitățile comise de CIA și de armata americană în Vietnam și în războaiele clandestine din Laos și Cambodgia (unele dintre ele scoase la lumină chiar în acea perioadă). Un cri de coeur al unei generații de tineri îngroziți de ororile care se comiteau în numele lor și amenințați să moară în noroaiele junglei, într-o aventură imperială pe care nu doar că nu o susțineau, ci o detestau cu întreaga ființă.
„Revoluția” a durat mai puțin de un deceniu – între 1965 și 1973, suprapunându-se cu implicarea (oficială) a Statelor Unite în Războiul din Vietnam. La final, generația revoluționară s-a prăbușit în deziluzie și a rămas cu un sentiment de trădare și vinovăție. Iar retragerea oficială a Statelor Unite din Războiul din Vietnam, în 1973, s-a finalizat în 1975, cu catastrofala prăbușire a Saigonului și umilitoarea operațiune de evacuare a personalului american.
Pe parcurs, însă, și tot mai accentuat spre finalul deceniului, mișcarea de protest politic a fost deturnată de o altă „contra-cultură”: cea a drogurilor și muzicii psihedelice. Protestatarii abandonau, treptat, proverbialele treburi ale cetății pentru a se concentra pe propriile viziuni extatice și pe dezvoltarea propriului „potențial uman”. Cu flori în plete și blugi evazați, se îndreptau, în masă, spre California, să trăiască acolo „vara iubirii”. Revoluția era necesară, da; dar nu era o revoluție politică – sau, cel puțin, nu direct; trebuia să fie o revoluție spirituală – o „transformare a conștiinței umane”. Odată această trezire realizată – cu larga contribuție a drogurilor psihedelice – întreaga cultură, întreg ansamblul social, cu tot cu aparatele lui militar-industriale, avea să se schimbe, avea să „evolueze”.
În ce măsură a fost această deturnare – această, până la urmă, neutralizare a protestului politic – una coordonată, intenționată, este și azi subiect de dezbatere. Cine a lansat drogurile psihedelice în sânul maselor de tineri? Cine a orchestrat, ca să zic așa, muzica rock și întreg aparatul șamanic de „staruri” care a fascinat generații? Au fost aceste vaste dezvoltări rezultatul unor experimente sociale de masă? Dacă da – au scăpat aceste experimente de sub control? Sau s-a obținut rezultatul dorit?
Dar, mai bizar – și, poate, mai important: e posibil, oare, ca fenomenul demonic bănuit de Elita Collins să fi depășit în această perioadă limitele manifestărilor lui „tip OZN” (care, oricât de deranjante, se arătau, totuși, numai sporadic, câte unui individ sau grup restrâns de persoane, ici și colo) și să fi pătruns acum, pe scară largă, în mase?
În august 1969, la scurt timp după prima aselenizare umană, visul hipiot se prăbușea în masacru, odată cu crimele demente ale Familiei lui Charles Manson. Iar, pe 6 decembrie 1969, la nici o lună de la a doua misiune umană pe Lună, avea loc ultimul mare concert al epocii, la Altamont, eveniment care s-a lăsat cu patru morți și 850 de răniți – victima cea mai cunoscută, Meredith Hunter, fiind înjunghiată în timp ce, pe fundal, The Rolling Stone cânta Sympathy for the Devil.
Rămășițele mișcării s-au împrăștiat prin California, unde, curând, apăreau primii așa-ziși „criminali în serie” – indivizi care omorau fără niciun motiv particular, dincolo de o aparentă „sete de sânge”. În vara lui 1972 (între penultima și ultima misiune Apollo) Santa Cruz devenea capitala americană a crimei, iar zona Golfului San Francisco, până mai ieri populată de tineri pacifiști în căutarea extazului psihedelic, dădea naștere la nu mai puțin de șase criminali în serie sau în masă – într-o vreme în care fenomenul era atât de rar că nici nu primise un nume.
Să fi fost toate aceste atrocități – care aveau să continue și să se agraveze în anii următori – efectul drogurilor? Al programelor de control mintal – cum spun unii? Poate al pactului murdar făcut de America, de dragul programului spațial, cu naziștii – cum spun alții? Sau chiar al fenomenului demonic invitat de Crowley și Parsons, cu care oamenii – fără să știe ce fac sau asumându-și prostește riscurile, cum comenta Elita Collins – începuseră să colaboreze? Erau astea semnele instaurării Erei lui Horus?
Sunt întrebări la care revin în Partea a VII-a.
