Colegiul Matei Corvin (Mathias Corvinus Collegium, MCC Brussels) a publicat recent un raport despre agenda ideologică a Uniunii Europene în ce privește educația copiilor, raport intitulat „Indoctrinating Children. How Brussels Embeds Gender Identity in the Classroom”.
Mai jos, traducerea interviului acordat de autoarea raportului, sociologul Dr. Ashley Frawley, revistei The European Conservative. Introducerea aparține editorialistului Javier Villamor.
*
Educația a devenit unul dintre principalele câmpuri de bătălie peste tot în Occident, dar mai ales în Uniunea Europeană. Deși tratatele UE recunosc că educația este de competența statelor naționale, în ultimii ani, Bruxellesul a dezvoltat o arhitectură tot mai sofisticată de programe, fluxuri de finanțare și parteneriate cu diverse ONG-uri în scopul de a influența direct ce se întâmplă în sălile de clasă – mai ales în domeniile identității, genului și sexualității.
Acesta este contextul în care trebuie înțeles raportul Indoctrinating Children: How Brussels Embeds Gender Identity in the Classroom, publicat de MCC Brussels și semnat de sociologul Ashley Frawley. Studiul documentează modul în care, prin programe precum Erasmus+, CERV și Horizon, milioane de euro sunt canalizate către programe educaționale croite de activiști și promovate apoi ca „bună practică” la nivel european – chiar și în țări în care astfel de politici au fost explicit respinse de parlamentele naționale și de părinți.
Frawley, cercetătoare și autoare specializată în analiza problemelor sociale contemporane și în utilizarea tot mai marcată a „schimbărilor comportamentale” ca unealtă politică, avertizează că aceste inițiative nu sunt nici izolate, nici benigne. Mai degrabă, susține ea, ele fac parte dintr-un proiect coerent de inginerie socială. Într-un interviu acordat europeanconservative.com, Frawley explică motivațiile Bruxellesului apropo de această agendă, mecanismele folosite pentru a ocoli cerința subsidiarității (i.e., competența națională) și consecințele pe care le are asupra democrației o strategie care, în opinia autoarei, urmărește să „reformeze cetățenii” încă din copilărie.
De ce credeți că este atât de important în acest moment să înțelegem obsesia instituțiilor europene cu educarea sau așa-zisa reeducare a copiilor?
Pentru că Uniunea Europeană este tot mai convinsă că politicile ei nu funcționează, iar problema nu sunt aceste politici, ci comportamentul oamenilor obișnuiți. Au devenit obsedați de ideea că Europa ar fi un loc minunat dacă europenii ar putea fi „reparați”, dacă s-ar putea produce niște cetățeni care să aibă valorile corecte. Din acest punct de vedere, copiii au devenit ținta principală.
Un exemplu clar se găsește în politica economică. În loc să investească în infrastructură sau într-o creștere autentică, multe țări și-au bazat modelul pe slujbe precare, prost plătite, cu un orar antisocial, posturi adesea ocupate de imigranți și femei. Când multe femei – mai ales în sudul și estul Europei – preferă să stea cu copiii, în loc să accepte astfel de slujbe, Bruxellesul nu se întreabă dacă nu cumva problema este calitatea muncii oferite. Mai degrabă, conchide că problema este una de „rol al genurilor”, ține de „patriarhat”, de familie, și decide să intervină cât se poate de timpuriu – de la creșă și primii ani de școală – pentru a „corecta” aceste preferințe.
În raportul Dvs. vorbiți despre o „intervenție ideologică sistematică”. Cum funcționează asta în practică, de la Comisia Europeană până la clasă?
Comisia știe că nu are o competență directă în educație, lucru care o și deranjează profund. Așa că a dezvoltat o creativitate enormă în ce privește metodele de a ocoli principiul subsidiarității. Se folosește de pârghii indirecte: mobilitate, recunoașterea calificărilor, digitalizare și instruirea profesorilor.
Materialele educative, proiectele-pilot și cursurile de instruire pentru profesori sunt create de ONG-uri și universități finanțate în acest scop prin programe europene. Aceste proiecte sunt apoi evaluate de aceiași actori și prezentate ca „bună practică la nivel european”. După care statele membre sunt forțate să le adopte, prin presiuni la nivel politic și simbolic.
În țări ca Ungaria, unde legea a stabilit restricții clare în ce privește educația LGBTIQ pentru minori, Comisia a mers până acolo încât să finanțeze proiecte paralele: sesiuni de instructaj în afara școlii, ateliere clandestine pentru profesori, platforme digitale. Este o modalitate deliberată de a ocoli legea națională.
Ați urmărit traseul banilor. Ce v-a surprins cel mai mult?
Calitatea execrabilă a multora dintre proiecte, în raport cu sumele enorme investite în ele. Platforme digitale abandonate, materiale care dispar odată ce se termină finanțarea, jocuri video educaționale care nu sunt nici pedagogice și nici atrăgătoare pentru pretinsa lor populație țintă.
Ceea ce ne spune un lucru important: nu există nicio dorință de a purta o dezbatere publică autentică pe aceste subiecte. Nu vor să convingă societatea. Mai degrabă, preferă să identifice „agenți ai schimbării”: activiști, instructori, tineri pedagogi, care duc apoi mai departe ideologia în sânul instituțiilor – ocolind părinții, ocolind parlamentele și ocolind opinia publică.
Dar statele membre sunt conștiente de cum se folosesc, de fapt, aceste fonduri?
Cred că multe state nu își dau seama exact ce se întâmplă, dar pentru noi, cei care studiem complexul politic-ONG de multă vreme, nu este o surpriză. Trăim în ceea ce eu numesc o democrație a grupurilor de interese. Elitele politice preferă să trateze direct cu organizațiile de activism ideologic în loc să dezbată cu publicul, în general.
Aceste ONG-uri nu se văd pe sine ca reprezentante ale societății, ci ca educatori morali ai societății. Mesajul lor este întotdeauna același: sunteți înapoiați, patriarhali, tradiționali, trebuie să vă reformăm. Iar când acest mesaj iese la lumină, oamenii se simt insultați, și pe bună dreptate.
După ce SUA a redus finanțarea pentru programe precum USAID, Comisia Europeană a anunțat că își dublează eforturile pentru a menține această structură în Europa. Ar trebui să ne îngrijoreze acest lucru?
Comisia nu cunoaște, pur și simplu, un alt mod de a guverna. Dacă ceva nu le iese, nu regândesc modelul ci intensifică intervenția. Dacă politicile nu funcționează, concluzia Bruxellesului nu este niciodată „poate greșim pe undeva”; concluzia este întotdeauna „nu am schimbat îndeajuns oamenii”.
De aceea nu mă aștept la o schimbare pe termen scurt. Această abordare – ideea că problemele sociale se explică prin comportamentul individual și statul trebuie să corecteze acest comportament – este una adânc înrădăcinată în mintea claselor politice de decenii.
În raport, profesorii sunt descriși drept „campioni ai schimbării”. În ce măsură sunt ei responsabili de ce se întâmplă?
Nu cred că este corect să-i ținem vinovați pe profesori. Mulți dintre profesorii care au respins aceste tendințe au fost eliminați din posturile lor în ultimul deceniu. Astăzi, în condițiile de precaritate a slujbelor și de competiție acerbă pentru un loc de muncă, oricine vrea să-și păstreze locul de muncă trebuie fie să tacă, fie să mimeze adeziunea.
Între timp, a apărut un sistem de certificări, cursuri și diplome de conformitate ideologică, sistem care funcționează ca un filtru profesional. Pentru a supraviețui, mulți profesori trebuie, pur și simplu, să stea cu capul plecat. Este o situație profund injustă.
În fine, cum vedeți viitorul? Este posibilă răsturnarea acestor tendințe?
Nu cred într-o epocă de aur pe care am pierdut-o, dar la care ar trebui să ne întoarcem. Dar cred că trebuie să recuperăm un ideal care nu a fost niciodată realizat întrutotul: ideea că toate ființele umane au în comun o capacitate fundamentală de a raționa și, ca atare, au dreptul de a participa la o auto-guvernare democratică.
Mare parte din această agendă, deși ne este prezentată ca progresistă, este profund retrogradă. Ea ne readuce la o viziune în care cetățenii sunt infantilizați, în care statul acționează ca o mamă sau ca un tată, iar cetățenii sunt ca niște copii incapabili. Alternativa nu este cu nimic mai puțin ambițioasă: o viziune a unui progres comun – material și moral – al oamenilor, în care educația formează cetățeni liberi, nu subiecte maleabile.
Sursa în text.
