Cealaltă strâmtoare: Gibraltar
În timp ce lumea stă cu ochii pe Ormuz și Bab el-Mandeb, în Strâmtoarea Gribraltar au loc evoluții care vor defini viitorul energetic și comercial al Europei, susține o recentă analiză semnată de Alejandro Marco del Pont. Traduc mai jos pasajele cele mai importante.
Gibraltarul – o strâmtoare cu o lățime de numai 14 kilometri care, situată în extermitatea vestică a Mediteranei, separă Europa de Africa – reprezintă „nodul gordian în care converg rivalitatea dintre Maroc și Algeria, extinderea influenței israeliene în Africa, securitatea energetică a Europei, limitarea acțiunilor Rusiei, Chinei și Iranului, precum și competiția sino-americană pentru comerțul global”, spune analistul.
Strâmtoarea Gibraltar este unul dintre cele opt sau nouă puncte strategice prin care circulă cea mai mare parte a comerțului global: Ormuz, Malacca, Suez, Bab el-Mandeb, Bosfor, Panama, Strâmtorile Daneze și Gibraltar. Iar, cum epoca navigației libere pare să se apropie de sfârșit, Gibraltarul – ca și Ormuz ori Bab el-Mandeb – încetează să mai fie o simplă „rută sigură”, devenind „o tablă de șah pe care se dispută viitorul energetic al Europei și controlul asupra flancului său sudic”.
„Centrul de greutate maritim s-a deplasat spre vest. Investiția de 7 miliarde de dolari a Marocului în portul Tanger Med a depășit deja volumul celei din portul spaniol Algeciras.”
„Totodată, Strâmtoarea Gibraltar a devenit vitală pentru securitatea energetică a Europei. Spania operează șase terminale de regazificare, deținând 40% din capacitatea totală a UE. Trei gazoducte traversează strâmtoarea: GME (Algeria-Maroc-Spania, suspendat în 2021), Medgaz (Algeria-Spania) și Transmed (Algeria-Italia). Orice perturbare ar avea consecințe imediate asupra prețurilor energiei în Europa.”
„În contextul în care strâmtorile Ormuz și Bab el-Mandeb sunt blocate sau se confruntă cu amenințări grave, Gibraltarul se profilează drept singura poartă de acces fiabilă din Mediterana pentru comerțul și energia la nivel intercontinental, gestionând anual aproape 100.000 de tranzite și aproximativ 20% din comerțul maritim mondial.”
„Procesul de reconfigurare a flancului sudic al Europei” având ca piesă centrală Gibraltarul „nu este o simplă ipoteză, ci un proces în plină desfășurare, axat pe două proiecte strategice opuse”, susține autorul.
„Pe de o parte, axa Washington-Tel Aviv-Rabat urmărește consolidarea controlului asupra Strâmtorii Gibraltar, o verigă esențială a arhitecturii de securitate occidentale.
Pe de altă parte, Algeria aplică o strategie de rezistență ce îmbină alianțele cu Rusia, China și Iranul cu valorificarea abilă a poziției sale de furnizor cheie de energie pentru Europa. Miza nu este doar controlul asupra unei căi maritime, ci însăși arhitectura de securitate și energetică a Mediteranei de Vest.”
Autorul explică, pe rând, compoziția și obiectivele fiecăruia dintre aceste două proiecte care converg în Gibraltar.
(1) Prima alianță, cea dintre Maroc, Tel Aviv și Washington „vizează securitatea, tehnologia militară, informațiile și energia. Obiectivul e dublu: securizarea Strâmtorii Gibraltar ca poartă unică și sigură către Mediterană și, simultan, obținerea de către Statele Unite și Israel a unui partener regional [Marocul] capabil să exercite presiuni asupra Europei… Potrivit specialistului spaniol Enrique Arias Gil, «ceea ce urmăresc Israelul și Statele Unite – folosind Marocul ca intermediar împotriva Spaniei – este controlul total asupra Strâmtorii Gibraltar». Logica este următoarea: având în vedere că Gibraltarul aparține Regatului Unit, iar Ceuta, Spaniei, dacă Marocul ar prelua controlul asupra Ceutei, Washingtonul și Tel Avivul ar exercita o dominație deplină asupra ambelor maluri ale strâmtorii.”
„Pentru Statele Unite, Marocul este un «pilon de stabilitate» în Africa: un aliat de încredere, util pentru contracararea jihadismului, limitarea influenței chineze și ruse în Sahel și securizarea flancului vestic al Mediteranei. Pentru Israel, Rabatul reprezintă un atu strategic major în lumea arabă și o piață cheie pentru industria sa de apărare (drone, sisteme de apărare aeriană, sateliți, război electronic).”
„Care sunt implicațiile acestei alianțe pentru Gibraltar? Marocul a instituit o rețea de apărare de tip A2/AD (anti-acces/interdicție de zonă) în nordul țării, acoperind spațiul aerian de deasupra Strâmtorii Gibraltar, Ceutei, Melillei și Mării Alboran. Această configurație include sisteme de apărare aeriană cu rază lungă și medie de acțiune și capacități de lovire de precizie la distanță mare, precum și drone de tip MALE și sateliți de supraveghere care asigură monitorizarea continuă a strâmtorii.”
„Obiectivul nu este invadarea teritoriului spaniol, ci creșterea costurilor și modificarea condițiilor oricărei acțiuni militare în strâmtoare, prin crearea unei «zone exclusive» care descurajează sau limitează libertatea de acțiune a Spaniei și a NATO în regiune. Din perspectiva Washingtonului, aceasta constituie o «investiție strategică în stabilitatea strâmtorii»: un aliat direct (Marocul) dotat cu capacități avansate de monitorizare și – dacă este necesar – de blocare a accesului actorilor ostili în strâmtoare. Din perspectiva israeliană, aceasta reprezintă o consolidare a profunzimii strategice și o oportunitate pentru vânzarea de armament.”
„Această axă redefinește flancul sudic al NATO și al UE: Spania nu mai este principalul partener în Maghreb; acum, acesta este Marocul, cu sprijinul direct al Statelor Unite și al Israelului.”
„Alianța include și o componentă energetică. Gazoductul Atlantic Nigeria-Maroc (AAGP), promovat de Maroc, este un coridor de 6.900 km conceput pentru a transporta gaze din Africa de Vest, traversând 13 țări de coastă până în Maroc și, ulterior, către Europa prin intermediul unor legături maritime cu Spania. Din capacitatea sa totală de 30 de miliarde de metri cubi pe an, 15 miliarde ar urma să fie alocate industriei marocane și rețelelor energetice europene. Această infrastructură este completată de proiecte pentru cabluri submarine care să lege Marocul de Portugalia și de restul Europei (Sila Atlantik către Germania, Qantara Med către Franța).”
„În acest context, Marocul se poziționează ca o sursă de energie de rezervă pentru Europa, reducând astfel dependența continentului de Algeria și Rusia și consolidându-și, în același timp, propria importanță strategică în relația cu UE. Gibraltarul servește drept poartă strategică prin care fluxurile energetice atlantice pătrund – sau ar putea pătrunde – în Marea Mediterană; acest lucru amplifică interesul Statelor Unite și al Israelului de a menține acest culoar sub influență occidentală și protejat de eventuale veto-uri europene sau spaniole.”
În același timp, „Axa Washington-Tel Aviv-Rabat urmărește consolidarea unui «cordon sanitar» în jurul Rusiei, Chinei și Iranului, utilizând Marocul drept punct nodal militar și logistic, iar controlul asupra Strâmtorii Gibraltar ca ancoră strategică. Criza din Ceuta, presiunile migratorii și înarmarea Marocului de către Israel servesc drept instrumente ale acestei strategii.”
(2) Față cu aceste presiuni strategice, Algeria deține un atu crucial: rolul său de furnizor cheie de energie pentru Europa, fiind recunoscută explicit ca „partener strategic de încredere” de către UE, care a incus Algeria pe lista țărilor exceptate de la verificările suplimentare privind originea – alături de Statele Unite, Qatar și Norvegia.
„În 2025, Algeria a furnizat UE 40 de miliarde de metri cubi de gaze, reprezentând aproximativ 13–14% din totalul importurilor europene. Cea mai mare parte a acestor gaze este transportată prin conducte – mai exact, prin conducta TransMed către Italia (26,4 miliarde de metri cubi) și conducta Medgaz către Spania (8 miliarde de metri cubi) – evitând astfel punctele maritime critice de tranzit, precum Strâmtoarea Ormuz.”
Poziția de furnizor strategic asigură Algeriei o pârghie de influență politică: „Profitând de criza energetică europeană, Algerul a renegociat prețurile cu Italia și Spania, solicitând majorări de 15% până la 20% pentru orice livrări suplimentare, fie prin conducte, fie pe cale maritimă. Pentru anul 2025, Algeria a alocat Europei aproape 30 de miliarde de metri cubi, dintre care 21 de miliarde vor merge către Italia, iar 9 miliarde către Spania.”
Dar rolul strategic al Algeriei pentru securitatea energetică a Europei este amenințat de Maroc. Și Algeria, și Marocul, dezvoltă proiecte de transport de gaz din Nigeria în Uniunea Europeană. „Două megaproiecte concurente urmăresc transportul gazelor nigeriene către Marea Mediterană: Gazoductul Trans-Saharian (TSGP), condus de Algeria, ar urma să se întindă pe o distanță de 4.128 km, conectând Nigeria și Algeria prin Niger și făcând legătura cu terminalele de export mediteraneene care deservesc Italia și Spania. Algeria a început construcția secțiunii sale în iunie 2026, cu participarea companiilor Sonatrach, NNPC (Nigeria) și Sonidep (Niger).”
De celalată parte, „gazoductul Nigeria-Maroc – un proiect inițiat de Maroc cu sprijinul Israelului și al Statelor Unite – este un coridor de 6.900 km conceput pentru a transporta gaze din Africa de Vest, traversând 13 state de coastă până în Maroc și, ulterior, către Europa, prin legături maritime cu Spania. Din capacitatea sa anuală totală de 30 de miliarde de metri cubi, 15 miliarde ar urma să fie alocate industriei marocane și rețelelor energetice europene”.
În același timp, Algeria joacă un rol în strategia Rusiei: „Rusia își menține prezența în Mediterana prin relațiile cu Algeria, marcate de vizite regulate ale Flotei sale de Nord în porturile Alger și Oran și desfășurarea de fregate moderne în apropierea rutelor maritime ale NATO. Obiectivul Rusiei nu este de a înlocui Algeria în calitate de furnizor, ci de a-și menține prezența și capacitățile de culegere de informații pe flancul sudic al NATO, păstrând totodată capacitatea de a descuraja sau perturba rutele energetice și navale occidentale în eventualitatea unei escaladări a conflictului.”
Care este abordarea NATO/UE în această situație?
„Începând cu adoptarea Conceptului Strategic de la Madrid din 2022, NATO a inclus securitatea energetică în cadrul său de apărare colectivă, concentrându-se pe protejarea infrastructurii critice, precum stațiile de regazificare, conductele și cablurile submarine. În aprilie 2026, aliații NATO și reprezentanții industriei s-au reunit la Bruxelles pentru a evalua modul în care evoluția situației din Orientul Mijlociu afectează securitatea infrastructurii critice offshore și a aprovizionării cu energie.”
„Răspunsul NATO se bazează pe trei piloni principali: operațiuni maritime în Marea Baltică și Marea Mediterană pentru monitorizarea infrastructurii și descurajarea sabotajelor; sancțiuni și presiuni economice vizând «flota din umbră» a Rusiei și rețelele de eludare a sancțiunilor; și diversificarea surselor de aprovizionare – realizată prin contracte cu Qatar, Algeria, Norvegia și Statele Unite, precum și prin dezvoltarea unor terminale plutitoare de GNL în Marea Mediterană și Marea Nordului.”
„În mod paradoxal, NATO desfășoară și exerciții comune cu Algeria; fregate grecești și italiene au efectuat escale în portul Oran (septembrie 2026) și au participat la exerciții de tip PASSEX alături de Marina algeriană, inclusiv vizite la baza navală Mers El-Kébir.”
„Această situație ilustrează o abordare duală: Algeria este, simultan, un partener energetic cheie și o zonă de influență rusă, ceea ce obligă NATO să mențină atât canale de comunicare, cât și o postură de descurajare. Cu toate acestea, tensiunile rămân palpabile.”
„În timp ce axa Washington-Tel Aviv-Rabat urmărește securizarea flancului sudic al Strâmtorii Gibraltar prin valorificarea capacităților marocane de tip A2/AD (anti-acces/interdicție zonală), Algeria ripostează consolidându-și rolul de nucleu de gaze naturale și menținând accesul Rusiei în zona de vest a Mediteranei.”
Analistul conchide: „Gibraltarul va fi următorul teatru al unei crize… Următoarea criză din sfera interconectivității maritime globale este sortită să se desfășoare de-a lungul țărmurilor sale. Iar când acest lucru se va întâmpla, Europa va realiza că a fost prea preocupată de evenimentele din Est pentru a observa cum Sudul îi scăpa printre degete.”
Sursa în text.