Bomba cu care a debutat anul 2026, la Caracas, a șocat și a fracturat și mai tare o lume deja anxioasă și fragmentată. Ca orice explozie, însă, a făcut și ceva lumină, nu doar gălăgie, cioburi și fum.
„Doctrina Donroe”
Pe de o parte, intervenția din Venezuela a clarificat că administrația Trump 2.0 este hotărâtă să-și implementeze, inclusiv prin forță, dezideratele anunțate, la început de decembrie 2025, prin Strategia de Securitate Națională a Statelor Unite ale Americii (așa-numita „Doctrină Donroe”). Lucru care îngrijorează profund Europa, întrucât următorul pas în strategia americană de securizare a emisferei vestice se anunță a fi Groenlanda, despre care Trump a afirmat că „trebuie” să fie americană („we have to have it”) și nu exclude opțiunea militară pentru a o obține. Congresul american are deja pe rol, pentru ianuarie 2026, o lege care se cheamă „Make Greenland Great Again”.
În timp ce Mette Fredriksen, prim-ministrul Danemarcei, avertizează că un atac asupra Groenlandei va duce la colapsul NATO, iar liderii europeni s-au grăbit să emită, pe 6 ianuarie, o declarație comună în care afirmă că securitatea Arcticii trebuie asigurată de NATO (i.e., Europa împreună cu Statele Unite), Stephen Miller, unul dintre consilierii apropiați ai președintelui Trump, semnalează că „nimeni nu va lupta militar cu SUA pentru viitorul Groenlandei” și repune în discuție fundamente: „Adevărata întrebare este cu ce drept își impune Danemarca controlul asupra Groenlandei? Care este baza revendicării lor teritoriale? Pe ce bază este Groenlanda o colonie a Danemarcei?”.
Reguli și legitimitate
Pe de altă parte, operațiunea de la Caracas – sau, mai exact, motivele ei declarate și comentariile oficialilor americani din jurul evenimentului – au pus din nou în lumină divorțul ideologic peste Atlantic.
Reacția „șefei diplomației europene”, Kaja Kallas, de pildă, e grăitoare. Acțiunea americană împotriva președintelui Maduro ar putea fi legitimă, a spus ea (căci „Maduro nu avea legitimitate”), dar nu respectă regulile („suntem într-o perioadă în care regulile nu se mai aplică, este total haos”).
Or, în înaltele sfere, „legitim” nu înseamnă neapărat și legal, iar „reguli” nu înseamnă neapărat normele de drept internațional.
Kallas deplânge nu încălcarea dreptului internațional (cum a făcut-o secretarul general ONU, Antonio Guterres) ci încălcarea „regulilor” din expresia „ordinea bazată pe reguli” (rules-based order – RBO), care înseamnă „ordinea internațională liberală” – adică regulile liberalismului politic, liberalismului economic și internaționalismului liberal. Altfel spus, dacă secretarul american de stat, Marco Rubio, în loc să vorbească despre petrolul venezuelean și zădărnicirea accesului Chinei la aceste resurse, cum a făcut-o, ar fi vorbit despre răspândirea democrației și drepturile omului, piese de bază în RBO, reacția lui Kallas ar fi fost, cel mai probabil, mult mai puțin alarmată.
Nici faptul că Rubio a aruncat neceremonios la coș declarația lui Guterres, spunând, într-o conferință de presă: „Nu mă interesează ce-a spus ONU… ONU habar n-are ce vorbește”, nu ajută – căci ONU este una dintre piesele centrale ale aceleiași ordini internaționale liberale create de SUA, Europa de Vest și Japonia după război. Iar, în proiecțiile Agendei 2030, ONU urma să fie chiar centrul absolut de guvernanță globală, dimpreună cu partenera sa strategică de Great Reset, World Economic Forum.
De altfel, vocile care constată irelevanța ONU – deși fără aceeași lipsă de politețe – se înmulțesc. Profesorul Jeffrey Sachs, un apropiat al lui Guterres, comenta că „ONU este, practic, defunctă” și ar reveni „celorlalte țări” (altele decât SUA și aliații sau sateliții ei, se înțelege) să o apere și să o mențină în viață. Iar, pe 2 ianuarie 2026, Foreign Affairs – făcătoare de politică externă americană, în calitate de oficină a Council on Foreign Relations – publica un articol despre „declinul instituțiilor globale”, din care afli că, de fapt, ele nu mai funcționează deloc.
Constatăm, așadar, că – dincolo de alte ramificații indubitabil extrem de importante – operațiunea Venezuela adâncește ruptura dintre SUA și Uniunea Europeană. Avem un conflict în sânul civilizației occidentale.
Ideologia bate securitatea (?)
Conflict despre care scria, în decembrie 2025, și Le Monde, într-un editorial semnat de Sylvia Kauffmann sub titlul: „Provocarea ideologică a lui Trump la adresa Europei este mai periculoasă decât cea de securitate”.
Articolul debutează fixând conflictul dintre liderii europeni și administrația Trump în două cuvinte: „trădare” (a lui Trump față de Europa) și „convergență” (adică necesitatea imperioasă ca Trump să se alăture aliaților europeni). Ambele – și trădarea, și lipsa convergenței – sunt, în această analiză, vina lui Trump și se manifestă pe mai multe planuri, inclusiv foarte importantul plan al securității, unde, pentru a corecta situația, Trump trebuie să realinieze SUA la poziția Uniunii Europene apropo de războiul din Ucraina și de Rusia.
Dar, spune Kauffmann, oricât de supărătoare ar fi toate astea, nimic nu depășește în gravitate afrontul ideologic comis de America „trumpistă” față de elitele europene, atât prin discursul vicepreședintelui J.D. Vance din februarie 2025, de la München (care trebuie că va rămâne în istorie ca unul dintre cele mai traumatizante declarații de divorț politic) cât și, mai recent, prin noua Strategie de Securitate Națională a SUA, care nu doar „glorifică statul național”, zice Kauffmann (ceea ce, pentru Bruxelles, e absolut lèse-majesté), ci acuză, negru pe alb, elita europeană că târăște continentul spre „dispariție civilizațională”.
Or, spune Kauffmann, Europa este chiar leagănul civilizației occidentale. America „s-a alăturat mai târziu”. Așa fiind, regulile de ce este și ce nu este această civilizație și ce ideologii și „valori” are sau nu are ea nu le face Trump, nu le face America, ci, spune Kauffmann, le face, ca să scurtez, elita de la Bruxelles. Lucru spus, de altfel, printre rânduri, și de diverși lideri europeni în reacțiile la noua Strategie americană publicată în decembrie.
Asistăm, așadar, la o bătălie cu mize enorme: cine are dreptul să definească „civilizația occidentală” – ideologic, politic, strategic? Vechiul continent sau Lumea Nouă? Mama sau fiica?
În susținerea ideii că onoarea îi revine Europei, Kauffmann evocă spusele unui istoric (Georgios Varouxakis), care și-a exprimat, totuși, încrederea că „America va reveni [la matca ideologică europeană], mai devreme sau mai târziu”, precum și declarațiile lui Edgars Rinkevics, fost ministru de externe și actual președinte ale Letoniei, care, într-un interviu recent, declara că „civilizația occidentală” este formată din „Europa, Canada, Regatul Unit”. Apoi, „după o lungă pauză”, a adăugat: „cred că și Statele Unite…”.
Pentru eventuala mirare că „Occidentul” ar putea cuprinde, mai degrabă, Letonia, lipită de Rusia în estul Europei, decât SUA, situată pe cel mai vestic continent, Rinkevics clarifică: această „civilizație occidentală” este definită (nu prin localizare, ci) prin „principiile cheie ale Iluminismului, democrația occidentală și statul de drept”. Care, se înțelege, sunt azi apărate de Uniunea Europeană, în opoziție cu o Americă „trădătoare” și „neconvergentă”.
Nu îmi permit să contest vreo secundă competențele istoricului Varouxakis, nici înțelegerea președintelui Rinkevics, dar îndrăznesc să reamintesc că au mai fost, de-a lungul vremii, niște istorici care s-au pronunțat pe tema „civilizației occidentale”, iar concluziile lor nu prea seamănă cu dorințele editorialistei de la Le Monde. Asta lăsând la o parte că realitățile crude legate de raporturile de putere dintre Europa și SUA, de la securitate la tehnologiile de ultimă oră, nu susțin ambițiile de lider ale Uniunii Europene.
Două întrebări
Acesta este, așadar, pretextul analizei de față. Cum lumea pare că a luat-o din loc către nu știm unde, dar în mare viteză, și însăși soarta civilizației occidentale pare pusă în joc, găsesc utilă o incursiune în istorie – pe cele două direcții deschise mai sus: securitate și ideologie.
Împart analiza în două. Continui aici cu un potențial răspuns la întrebarea: este civilizația occidentală acum în expansiune, sau într-un stadiu de criză internă? Și ce rol joacă în aceste scenarii SUA și, pe de altă parte, Europa?
În partea a doua, voi reveni la problema pusă de editorialul din Le Monde: cine ar avea îndreptățirea de a dicta ideologia dominantă în civilizația occidentală: Uniunea Europeană sau SUA? Și, altfel: există, într-adevăr, așa cum sugerează practic întreg aparatul mainstream, o unică ideologie occidentală „legitimă”, reprezentată de internaționalismul liberal, al cărui stindard îl poartă azi elitele de la Bruxelles, și de la care ideologia s-o numim „suveranistă” a administrației Trump a decolat nepermis? Sau avem, în realitate, un peisaj mai complex, în care mai multe ideologii au îndreptățirea istorică de a reclama preeminența?
O teorie a civilizației occidentale
Unul dintre istoricii care s-a ocupat în profunzime de civilizația occidentală a fost Carroll Quigley, profesor la Princeton, profesor la Harvard, profesor la Școala corpului diplomatic american de la Georgetown, un intim al elitelor occidentale văzute și nevăzute, politice, financiare și ideologice, recunoscut drept mentor de mari figuri ale politicii secolului XX și autor, printre altele, al volumului „Tragedy and Hope” (1966) – un tom de peste o mie de pagini, care concurează, în dimensiuni, profunzime și faimă, cu „Declinul Occidentului” al lui Oswald Spengler ori cu „Studiu asupra istoriei” al lui Arnold J. Toynbee.
Rezumând cât se poate de mult, Quigley identifică o anumită ciclicitate în existența civilizațiilor, care se regăsește și la civilizația occidentală, deși, în cazul acesteia, se remarcă o capacitate ieșită din comun de reorganizare și reformare.
Ciclul uzual de viață al civilizațiilor este format din succesiunea: expansiune (a populației, ariei geografice, capacității de producție și cunoașterii) – criză (scăderea ratei de expansiune, conflict intern, războaie imperialiste tot mai frecvente și mai brutale, iraționalitate, pesimism, superstiție) – „Imperiu Universal” (în care întreaga civilizație este condusă de o unică unitate politică) – declin – dispariție.
În mod excepțional, civilizația occidentală a parcurs de mai multe ori parte din acest ciclu, dar nu a trecut de la criză la „Imperiu Universal”, ci a reușit să revină, de fiecare dată, la expansiune:
„Una dintre cauzele pentru care Civilizația Occidentală a reușit să distrugă alte culturi este tocmai faptul că expansiunea sa a durat atât de mult… a trecut prin trei perioade de expansiune, a intrat de trei ori în Epoca Conflictului, de fiecare dată zona nucleu [Europa de Vest] fiind cucerită aproape în întregime de o singură unitate politică, dar nu a trecut la Epoca Imperiului Universal pentru că, din confuzia Epocii Conflictului, a ieșit, de fiecare dată, o nouă formă de organizare a societății, capabilă să-și extindă propriile puteri organizaționale…”
Nu descriu aici toate aceste etape. Este de ajuns să menționez că expansiunile succesive au făcut ca, în lectura lui Quigley, din civilizația occidentală să facă parte astăzi și America de Nord, America de Sud, Canada și Australia. Iar ultima criză internă a culminat cu Cel de-al Doilea Război Mondial: un conflict în sânul civilizației, în care nucleul (Europa de Vest) a fost ocupat aproape în totalitate de un stat semi-periferic (Germania), care nu a putut fi înfrânt decât cu contribuția unui stat periferic (SUA) și a unei civilizații externe (Rusia/URSS – numită de Quigley, ca și de profesorul Samuel Huntington mai târziu, „civilizația ortodoxă” – cu mențiunea că Huntington include în această civilizație toate țările de religie creștin-ortodoxă, inclusiv România).
La momentul la care își publica Quigley tomul, civilizația occidentală se afla în plin Război Rece cu URSS/Rusia, „singura altă civilizație neajunsă la stadiul de declin cu care Civilizația Occidentală s-a ciocnit de mai multe ori pe parcursul diferitelor sale epoci de expansiune” și care, atipică și ea, se afla în acel moment la a doua expansiune. (China, pe de altă parte, era considerată de Quigley o civilizație moartă; istoria l-a contrazis rău de tot).
Din acel punct, Quigley vedea două posibile continuări ale parcursului civilizației occidentale:
„Nu este clar încă dacă Civilizația Occidentală va continua ciclul, ca multe civilizații anterioare, sau va reuși să se reorganizeze suficient încât să intre într-o a patra Epocă a Expansiunii.
Dacă ciclul continuă, va urma o Epocă a Conflictului, care va conține toate cele patru caracteristici: război de clasă, război armat, iraționalitate și declin al progresului. În acest caz, vom avea cu siguranță un Imperiu Universal în care Statele Unite ale Americii vor conduce cea mai mare parte a Civilizației Occidentale. Ca și în alte civilizații, această perioadă va fi urmată de o perioadă de declin și, în cele din urmă, pe măsură ce civilizația slăbește, de invazii și distrugerea completă a culturii occidentale.
Pe de altă parte, dacă Civilizația Occidentală este capabilă să se reorganizeze și intră într-o a patra Epocă a Expansiunii, ea ar avea capacitatea de a supraviețui și a-și spori prosperitatea și puterea.”
Aplicații la zi
Dacă ne uităm la proiecțiile lui Quigley din perspectiva zilei de astăzi, la 60 de ani de la publicarea volumului, am putea spune că a existat, după căderea blocului comunist, cel puțin o tentativă de reorganizare care să permită civilizației occidentale o a patra expansiune. Această tentativă a fost globalismul liberal reprezentat de Agenda 2030. O expansiune caracterizată nu de război (deși au existat și intervenții militare și alte tipuri de operațiuni menite să faciliteze expansiunea), ci de un proiect de reorganizare totală a guvernanței globale, cu subsumarea tuturor celorlalte civilizații.
Dacă acest proiect a eșuat (așa cum ne dă de înțeles inclusiv administrația Trump în a sa nouă Strategie), ar putea urma fie o nouă tentativă de expansiune, prin alte metode, fie o perioadă de conflict intern, în sânul civilizației.
Situația actuală oferă indicii în ambele direcții, deși mai accentuată pare a fi varianta unui conflict intern.
Un nou conflict intern
Expansionismul presupune ieșirea din teritoriul propriei civilizații; or, America Latină și Groenlanda fac parte din acest careu, astfel că acțiunea administrației Trump la Caracas, ori avertismentele ei belicoase la adresa Columbiei sau apetitul achizitiv pentru Groenlanda sunt nu atât forme de expansiune, cât parte din criza internă, care, pe traseul indicat de Quigley, ar duce la instalarea așa-zisului „Imperiu Universal”. Quigley prevede expres că, în această situație, numai SUA ar putea deveni statul dominant asupra întregii civilizații occidentale.
Semnele acestei crize interne sunt tot mai vizibile în relația dintre SUA și Uniunea Europeană, care nu pare pregătită să accepte nici eșecul proiectului globalist (pe care, pe de altă parte, fără SUA, nu are capacitatea să-l ducă mai departe) și nici, după cum rezultă inclusiv din analiza publicată de Le Monde, rolul de lider ideologic și strategic absolut al Americii.
Dar conflicte interne pot apărea și cu America Latină; în contextul operațiunii Maduro, Foreign Affairs a publicat în ultimele zile câteva analize detaliate pe subiect. Una dintre ele vede posibil ca „intervenția lui Trump să devină o probă a puterii americane”, dar și ca ea să „expună limitele” acestei puteri, „contribuind, în cele din urmă, la eroziune”. O alta avertizează că o „tranziție durabilă” în Venezuela nu este deloc sigură și se poate ajunge la „un marasm periculos”.
O nouă expansiune
Pe de altă parte, sunt evidente și simptome expansioniste, în relația cu civilizații externe – Rusia, China, Iran. Noua Strategie americană pare să tindă la o destindere a relației cu Rusia (New Détente), căreia Uniunea Europeană, însă, i se opune. În relația cu China – considerată adevăratul rival al Statelor Unite – tendința anunțată seamănă mai mult cu un război rece și o împărțire, cel puțin temporară, de sfere; analizam recent un raport RAND care, surprinzător, recomandă „stabilizarea rivalității… esențială dacă vrem să evităm un conflict global”. Punctul cel mai fierbinte al agendei expansioniste pare a rămâne, pentru moment, un război cu Iran.
Rămânând în schema lui Quigley, o continuare a expansiunii acum ar întâmpina mai multe dificultăți. Pe de o parte, există un tot mai accentuat conflict intern în sânul civilizației, care nu permite coeziunea politică și strategică necesare unui efort expansionist: SUA dorește să se întoarcă spre Asia, considerând China adevăratul rival, Europa vrea continuarea conflictului cu Rusia până la înfrângerea totală a acesteia din urmă.
La aceste tensiuni intestine contribuie și atât de recentul eșec al tentativei anterioare (globalismul liberal), care a venit nu doar cu o pierdere de prestigiu (foarte vizibilă mai ales la clasa politică europeană), ci și cu conflicte interne, ideologice și de alte naturi, între diversele unități politice și facțiuni de pe ambele maluri ale Atlanticului.
Pe de altă parte, cel puțin două dintre civilizațiile vizate de expansionism (China și Rusia) nu sunt în declin, ceea ce, în teoria lui Quigley, face o ciocnire frontală extrem de riscantă. Așa cum spuneam, Quigley nota că civilizația occidentală s-a confruntat de mai multe ori în istoria ei cu civilizația ortodoxă, care, și ea excepțională, a trecut prin mai multe cicluri de expansiune și conflict, fără a intra în declin. Ca urmare, în ciuda unor ciocniri repetate, ea nu a putut fi cucerită de Vest.
Cât despre China, Quigley o dădea drept epuizată, la 1966; asta era, însă, înainte ca președintele Nixon să facă acea faimoasă vizită la Beijing, în 1972, pentru a face din China principal cumpărător al dolarului fiat (după ce suspendase convertibilitatea dolarului în aur, în 1971), ocazie cu care a lansat, practic, China pe o nouă traiectorie de înflorire. Operațiune care, spun unii istorici, a contribuit la debarcarea lui Nixon de la putere, în 1974, mai mult decât afacerea Watergate.
În plus, cele două virtuale inamice ale Occidentului într-o expansiune, Rusia și China, se afirmă a fi aliate, iar ambele ar sprijini Iranul în cazul unui atac, deși, spun analiștii, nu neapărat prin intervenție militară directă.
Alte indicii
Astfel că, dacă aplicăm logica lui Quigley la evenimentele zilei, probabilitatea să fim azi în pragul unei epoci de criză internă în sânul civilizației occidentale pare mai mare decât cea că am fi în pragul unei expansiuni de succes. Nu doar contextul, ci și caracteristicile date de Quigley celor două etape înclină în acest sens.
Lumea occidentală de azi este mai degrabă pesimistă, în scădere economică și demografică și, pe alocuri, insistent irațională, decât într-o perioadă de înflorire demografică și creștere a productivității. Așa cum scriam în mai multe rânduri, Occidentul pare azi obsedat de scenariile cele mai sumbre – de la previziunile istoricului Emmanuel Todd și ale profesorului John Mearsheimer la escatologia de modă nouă a zonei Silicon Valley, cu ale ei stranii proiecții despre inteligența artificială ca salvator – dar și înlocuitor al omenirii, odată ce se atinge „singularitatea”, și la elaboratele teorii pseudo-creștine de teologie politică ale lui Peter Thiel.
Asta ca să nu mai menționez vastele teorii ale conspirației care, tocmai pe fondul unei neîncrederi profunde în elitele și instituțiile occidentale, bântuie imaginația populară – de la acuzațiile de pedofilie endemică din jurul „dosarului Epstein” la un „proiect Blue Beam” care ar urma să ne înrobească pe veci, înscenând o invazie extraterestră. Pe scurt, nu avem tocmai acea atmosfera sănătoasă și optimistă care să anunțe o perioadă de expansiune, înflorire și prosperitate.
Iar criza civilizațională internă – dacă asta este, într-adevăr, etapa în care ne aflăm – poate dura foarte mult și poate îmbrăca formele cele mai dure, inclusiv război civil sau armat; în analiza lui Quigley, ambele războaie mondiale au fost expresii ale tensiunilor intestine din sânul civilizației occidentale – amestecate, de fiecare dată, cu aspirații expansioniste privitoare la civilizații vecine, mai ales cea ortodoxă.
Context în care menționez că profesorul Quigley vedea într-o Germanie puternică (țara care s-a impus temporar asupra întregii Europe de Vest în Al Doilea Război Mondial, necesitând, pentru a fi înfrântă, chiar și efortul masiv al unei alte civilizații externe percepută, de regulă, ca rivală, Rusia/URSS) o sursă eternă de conflict în Europa:
„Problema centrală a Europei rămâne și azi [1966], așa cum este de-un secol, problema Germaniei… niciuna dintre părțile interesate – Uniunea Sovietică, Statele Unite sau Europa însăși – nu poate permite Germaniei să se unifice din nou în viitorul previzibil.
O Germanie unită ar fi o forță de instabilitate și pericol pentru toată lumea, inclusiv pentru germani, pentru că ar fi cea mai puternică națiune din Europa și, plasată cum este între Est și Vest, ar putea oricând cădea în colaborare cu una dintre tabere, creând pericol intens pentru cealaltă; or, dacă antiteza dintre Rusia și America rămâne ireparabilă, o Germanie unită ar putea pune presiuni extreme pe vecinii ei mai slabi dintre cele două superputeri, ceea ce Uniunea Sovietică este atât de hotărâtă să împiedice încât este dispusă să meargă până la utilizarea forței armate…
Astfel, pacea și stabilitatea Europei necesită o divizare permanentă a Germaniei… Dar separarea Germaniei nu poate fi permanentă decât dacă țara este încorporată, pe cât posibil, într-un sistem politic mai mare, distinct.”
Între timp, URSS a căzut; președintele Gorbaciov a fost de acord cu reunificarea Germaniei (contra promisiunii că NATO nu va mai avansa către est, așa cum reamintește profesorul Sachs, prezent la evenimente, de câte ori are ocazia); Germania a fost inserată într-o structură supranațională (Uniunea Europeană); a urmat lărgirea NATO și izbucnirea războiului din Ucraina, care a reînviat conflictul dintre SUA și Rusia; odată cu ascensiunea președintelui Trump, care amenință cu reducerea participării SUA la NATO, Uniunea Europeană – nici federație, nici o asociere pur economică – a ajuns la ananghie, iar Germania reunificată își anunță intenția de a redeveni cea mai mare forță militară din Europa. Dar profesorul Quigley ne-a părăsit prea devreme, în 1977, așa că nu-l putem întreba oare unde pot duce, nu-i așa, toate astea.
Că tot pomeneam mai sus de China – care nu a doar că nu a murit, dar e bine mersi, sus de tot în topul economiilor lumii – unul dintre analiștii chinezi cei mai cunoscuți azi pe scenele alternative, profesorul Jiang Xueqin, care se ocupă cu predicții geopolitice folosindu-se de teoria jocurilor (game theory), prezicea recent, într-un interviu, că Occidentul va fi zguduit de mari conflicte interne, posibil chiar război civil – lucru care, de altfel, preocupă și comentatori occidentali, de la Elon Musk și – mai manistream de atât nu se poate – London School of Economics, la analiști din din zona militară. Revista Military Strategy Magazine – nici mai mult, nici mai puțin – publica o serie pe subiect, în primăvara lui 2025, semnată de David Betz de la Departamentul de studii de război al King’s College, sub titlul „Civil War Comes to the West”.
„Imperiul Universal”
Revenind la ciclul lui Quigley, după o astfel de perioadă de criză, civilizația ar trece în etapa așa-zisului „Imperiu Universal” – subsumată unei singure unități politice, care, spune Quigley, nu ar putea fi decât SUA.
Asta presupune din premisă că o separare decisivă între SUA, ca putere periferică mai puternică, și Europa, nucleu civilizațional inițial, azi mai slab, încape în discuție, cel mai probabil, doar într-o fază de declin accentuat.
De altfel, într-o analiză publicată zilele trecute sub titlul „Iluzia izolaționismului”, Foreign Affairs semnala nu doar că recenta operațiune a administrației Trump în Venezuela se înscrie în lunga istorie de „acțiuni musculoase” care constituie o tendință perenă a Statelor Unite, dar și că, în ciuda neliniștilor provocate de unele dintre declarațiile și gesturile lui mai neortodoxe, președintele Trump nu a desființat niciuna dintre alianțele americane, cu atât mai puțin pe cea cu Europa:
„Cea mai dramatică retragere de forțe pe care administrația Trump a propus-o până acum privește o singură brigadă a armatei americane, situată în România, adică numai câteva mii de soldați din totalul de 100.000 câți există în Europa.”
Ceea ce înseamnă – în linie cu prevederile noii Strategii americane, dar și cu afirmațiile vicepreședintelui J.D. Vance și ale altor oficiali americani în ultimul an (inclusiv președintele Trump și secretarul de stat Rubio) – că America vrea o relație bună cu Europa, dar pe bazele ideologice adoptate de noua administrație, nu pe cele continuate de Uniunea Europeană. Altfel spus, perfect contrar ambițiilor reflectate de editorialul iritat din Le Monde, SUA găsește că Europa ar trebui să se alinieze la Statele Unite ale Americii, iar nu invers.
Cine va câștiga în această bătălie a voințelor, nu putem spune noi dinainte – dar, dacă e să continuăm cu modelul lui Quigley, această etapă de conflict intern se va sfârși cu instalarea „Imperiului Universal” – adică impunerea controlului unui singur stat asupra întregii civilizații – care stat va fi, inevitabil, spune Quigley, Statele Unite ale Americii.
O astfel de concentrare, centralizare și omogenizare a civilizației occidentale s-ar potrivi și cu alte teorii mult discutate în ultima perioadă pe marginea „lumii multipolare”, populate de „state civilizaționale”, ori a „sferelor de influență” – sau, ca să folosesc conceptul propus de profesorul Sachs, a „sferelor de securitate”.
Sigur că proiecțiile de mai sus sunt doar atât – niște proiecții, dar teoria lui Quigley mi se un instrument util de analiză. Noua Strategie de Securitate a SUA pare să-i respecte traseul, prevăzând, în condițiile date (eșecul globalismului liberal, recunoscut din premisă), pace și cooperare economică cu Rusia; stabilitate și împărțirea sferelor cu China; o Europă care, corectându-și perceputa derivă, recuperează valorile civilizației occidentale și redevine prietenul și aliatul prețios al Americii; întărirea controlului asupra propriei emisfere; nimic foarte precis despre Iran, menționat mult mai puțin și mai puțin belicos decât în strategiile anterioare.
Închei aici Partea I, urmând să revin, în Partea a II-a, cu atât de importanta întrebare: care este, de fapt, ideologia civilizației occidentale?
