Daemon ex machina (IX): Paranoia, psihonauți și călătoria pe Lună

„Tot ce pot spune este că, dacă rezultatele noastre au fost falsificate, atunci sistemul nostru de securitate nu funcționează. Ce au «văzut» oamenii ăștia a fost confirmat prin fotografie aeriană. Orice falsificare este exclusă… Unii dintre oamenii din servicii cu care am vorbit știu că vederea la distanță funcționează, dar tot vor să blocheze proiectul pe mai departe fiindcă, zic ei, nu-i încă la fel de performant ca fotografiile făcute de sateliți. Numai că mie mi se pare că metoda asta ar fi al naibii de ieftină, comparativ cu orice sistam radar. Iar, dacă rușii o au și noi nu, atunci chiar că intrăm la belele.”

Charles Rose, președintele comisiei congresionale care a analizat programul de „vedere la distanță” dezvoltat la Stanford Research Institute, Omni, iulie 1979

„…deși nu ne-am dorit deloc acest lucru, am devenit convinși că NASA a ascuns, în mod conștient, atent planificat și permanent, unele dintre cele mai extraordinare descoperiri pe care le-a făcut pe parcursul istoriei ei de patruzeci de ani de activitate. Acestea fiind spuse, un lucru e absolut sigur, absolut cert, că nu au făcut, iar acela este: nu au falsificat misiunile umane pe Lună. … NASA a orchestrat, de la bun început, o conspirație falsă… care s-o ascundă pe cea reală… «cineva» vrea – are nevoie – de această eternă ambiguitate: «oare chiar au mers pe Lună sau nu?»… ca să ascundă ceea ce a găsit NASA în realitate acolo.”

Richard C. Hoagland și Mike Barra, „Dark Mission. The Secret History of NASA”, 2007

Am schițat în Partea a VIII-a apariția și dezvoltarea ciberneticii, o știință a controlului și comunicării în (și între) mașini și ființe vii, între „sistemul” minții umane și „Mintea cea mare”, care „ar putea fi chiar Dumnezeu”; o știință care „a erodat multe dintre distincțiile tradiționale între minte și mașină, organic și mecanic, natural și artificial”, cum spunea Erik Davis („TechGnosis”).

Se desfac băierele minții

Așa am ajuns în anii șaptezeci, care sunt bizari chiar și prin comparație cu deceniul anterior. Așa cum comenta Robert Anton Wilson, una dintre figurile reprezentative ale epocii: „Începutul anilor șaptezeci este perioada în care toți cei care au supraviețuit anilor șaizeci au luat-o puțin razna” – ceea ce, dacă ați citit episoadele anterioare, spune mult.

Dacă anii șaizeci ar putea fi caracterizați prin halucinație (psihoza indusă de drog ori „schizofrenia fericită”, cum îi spuneau cercetătorii, nici ei mult mai treji), anii șaptezeci sunt ani în care se instalează paranoia. Totul este ambiguu, sumbru, secret, amenințător și nimeni nu pare să mai știe cine este la butoanele „centrului galactic de control al coincidențelor”: CIA? NASA? societățile secrete? complexul militar industrial? extratereștrii? Lockheed Martin? niște oameni de știință nebuni? Illuminati? demoni?!

Ce s-a întâmplat? De unde i-a intrat societății acel frig la inimă? Acea frică la minte? Dar, în primul rând, care minte? – dacă, așa cum spune cibernetica, minte umană sau Minte divină, mașină, om sau entitate non-umană, ființă biologică ori computer ori cybrog – sunt, toate, „sisteme” care comunică între ele, se suprapun și se contaminează reciproc prin „bucle de feedback”, până când nu se mai deosebește „output” de „input”, ce este real de ce este halucinat – atunci totul este atins de un efect de oglindă-n oglindă-n oglindă, un nesfârșit și înfricoșător mise en abîme.

În acest peisaj înșelător, prin jocul de fum și oglinzi, se întrezăreau – să începem cu ele – entitățile. Undeva, pe drumul minții umane către comuniunea extatică cu Marea Minte – promisă de drog, de cibernetică, de Aldous Huxley și de ocultiștii dintotdeauna – dar și în contactul cu „fenomenul OZN”, omul se întâlnea cu inteligențe non-umane. Fenomenul era mult mai răspândit decât s-ar putea crede – și s-a lăsat să se creadă.

Așa cum relata Nick Redfern („Final Events”), în cadrul programelor secrete, cercetătorii încercau să reproducă și controleze puterile acestor entități non-umane (fie ei extratereștri sau demoni); în realitate, spune Elita Collins, oamenii erau controlați de aceste inteligențe neomenești, care le ghidau creativitatea, experimentele și proiectele în direcția dorită de ele, conform propriei agende misterioase.

Care era agenda? Nu putem decât specula; dar, dacă ar fi să ne luăm după „Cei Nouă” zei-extratereștri cu care conversa Puharich și care au ajuns să predea cursuri la cea mai importantă instituție de avangardă culturală a epocii, Esalen, entitățile non-umane voiau acces în lumea noastră. Și o spuseseră: pentru a putea pătrunde, aveau nevoie ca mintea omenească să fie „computerizată”.

Cibernetica – incidental sau nu – a pus temelia, a fost primul pas esențial către îndeplinirea acestei condiții. Astăzi, după câteva decenii, IA halucinează, nu poate fi controlată și ne amenință cu extincția, iar Yuval Harari ne spune că mintea umană poate fi „hackuită”.

Dar: erau aceste entități reale? Sau erau produsul minții omenești? Dacă erau reale, erau ele entități extra-dimensionale, ca acelea conjurate de ocultiști precum John Dee, Aleister Crowley și Jack Parsons (adică demoni, în interpretarea Elitei Collins)? Sau erau ființe extra-terestre, unele doar parțial biologice, care veneau aici pe nave spațiale, de pe alte planete (cum spunea enigmaticul Mr. Janus)?

Complexul militar-tehnologic subteran și rețeaua rețelelor

Și-apoi, de ce nu, poate fenomenul era de producție terestră. În acești ani apare suspiciunea: poate că, undeva, în vintrele marelui complex militar-industrial, care plesnea de proiecte secrete și bugete la negru, se făceau și OZN-uri? Se produceau acolo, poate, asasini programați? Ori chiar viziuni demonice? Până la urmă, FBI îi bănuise pe sovietici, la începutul anilor cincizeci, că le trimit viziuni cosmice „contactaților”.

Suspiciune care este de înțeles, întrucât, în acei ani, a apărut marele complex „underground” al lumii clasificate, în care spionii se amestecau cu academicienii și tehnicienii se confundau cu ocultiștii. Comunitatea științifică fusese profund afectată (desfigurată, spun unii comentatori) de colaborarea cu programele secrete; acolo erau banii; se făceau marile cariere în știință și tehnologie.

În acele subterane s-a născut cibernetica, dintr-o relație dublu incestuoasă. Incestuoasă întâi pentru știință, întrucât a murdărit metoda științifică împletind-o cu transa indusă de drog. Dar incestuoasă și pentru societate, întrucât a împreunat oamenii de știință, a căror etică a devenit tot mai laxă, cu programele secrete și ilegale ale unui aparat de securitate tot mai vast și mai scăpat de sub orice control.

În acele subterane, departe de ochii publicului, s-au născut Internetul, computerul personal, inteligența artificială, viața artificială, tehnicile de manipulare genetică și control al maselor – toate invențiile care vin acum peste noi au deschis ochii în acele tenebre.

În plus, oglindind structura de bază a ciberneticii, care este rețeaua „neuronală”, atunci a apărut și acea „rețea a rețelelor” despre care vorbeam în seria „Noua Religie Mondială” ca formă de organizare a mișcării New Age – dar și a ceea ce numim azi „deep state” ori, într-un concept propus în ufologie, „civilizație schismatică” (breakaway civilization).

Rețeaua New Age voia să declanșeze o nouă eră, „Era Vărsătorului”, o eră utopică pentru a cărei instaurare toți oamenii trebuiau să sufere o „transformare a conștiinței”. Willis Harman, șeful proiectului-pilot de transformare a conștiinței numit „Changing Images of Man” – care a fost directorul Institutului de Științe Noetice și o figură importantă la Esalen – era convins că drogurile psihedelice (în care fusese și el inițiat) pot produce schimbarea.

Societatea a fost prinsă pe nesimțite în plasa acestei rețele nevăzute, informale și foarte puternice de indivizi recrutați din toate domeniile de activitate (științe sociale dar și fizică, chimie, medicină, tehnologie, politică, finanțe, media și presă, activism social, complexul militar-industrial, servicii secrete, înalți funcționari ai instituțiilor internaționale etc.), oameni cu acces privilegiat la informații clasificate ori confidențiale (cunoaștere „ezoterică” dar și științifică superioară, tehnologii de avangardă, mari proiecte de transformare socială, economică, financiară etc.).

Paranoia

Publicul larg nu a aflat imediat, la nivel oficial, despre programul de control mintal desfășurat de CIA și cu atât mai puțin despre relația elitelor cu „entitățile”, care, grație unei pudori excesive a biografilor, dacă despre pudoare e vorba, rămâne și astăzi în umbră. Ceva circula, însă, în subconștientul colectiv, ori în intuiția profundă a culturii, încă de la finalul anilor șaizeci.

Candidați manciurieni

Informațiile despre MK-Ultra, câte au fost, au ieșit la iveală, oficial, abia în 1975. Dar lumea aflase despre „candidatul manciurian” încă din 1962, din filmul cu același nume, care spunea povestea unui individ programat (de „comuniști”, evident) să-l asasineze pe președintele Statelor Unite. Filmul a fost băgat repede la sertar după asasinarea lui John F. Kennedy. De altfel, regizorul, John Frankenheimer, îl întrebase pe JFK dacă nu era mai bine să amâne lansarea, pe fondul tensiunilor din Războiul Rece; președintele i-a spus să-și vadă de treburile lui artistice; totul era sub control.

Vorbim despre același Frankenheimer care, pe 4 iunie 1968, i-a oferit lui Robert F. Kennedy ultima lui cină pe-această lume; în acea noapte, RFK urma să fie asasinat. Cină în cerc restrâns la care au participat și regizorul Roman Polanski, alături de soția lui, Sharon Tate. Polanski tocmai lansase filmul Rosemary’s Baby, ecranizarea romanului lui Ira Levin, fost ofițer de informații, care spunea povestea unei femei inseminate prin viol și magie pentru a-l aduce pe lume pe fiul Satanei și a deschide porțile noii ere. Un film profund inspirat din scrierile lui Crolwey despre Moonchild și Era lui Horus. Un film la care asistent de specialitate fusese chiar Anton LaVey, care înființase „Biserica Satanei” în 1966.

Iar, în august 1969, soția lui Polanski, Sharon Tate, gravidă în luna a opta, a fost masacrată de fetele spălate pe creier din secta lui Manson (ocazional participante la ceremoniile „bisericii” lui LaVey). Crimele Familiei lui Manson, s-a reținut la proces, făceau parte dintr-un plan („Helter Skelter”) de a lansa o nouă eră, primul pas fiind un război rasial; Manson spunea că primise ordinele de marș de la Beatles, care-i transmiseseră mesaje codificate prin textele pieselor lor de pe White Album (1968).

Așa debuta deceniul al șaptelea al secolului de grație XX; la finalul lui, în 1980, John Lennon (care, în 1971, propunea o lume globalizată, utopică, în care „nimeni nu are nimic dar e fericit” și invita oamenii să se mute afară din realitate cu melodia lui, Imagine) era împușcat mortal în fața clădirii Dakota din New York, în care locuia și în care fusese filmată producția Rosemary’s Baby. Asasinul, Mark David Chapman, era în contact cu „little people” din alte dimensiuni și prezenta toate simptomele – biografice și psihologice – de victimă a „controlului mintal”.

Tentative de asasinat politic

Și-apoi, mai era și trauma. Trauma colectivă care a continuat, după marile asasinate politice din anii șaizeci, cu atentate, cu masacre și cu explozia fenomenului numit „criminalul în serie”. Trauma care, după cum ne spun psihiatrii ca Estabrooks, produce scindarea sinelui, produce „multiple personalități” și deschide poarta controlului – control exercitat din această sau din altă dimensiune. O scindare care poate avea loc nu doar în mintea unui individ, ci și într-o masă.

Doi dintre președinții perioadei – Ford și Reagan – au fost victimele unor tentative de asasinat. Asupra lui Ford s-a tras de două ori, în 1975, în două incidente separate: prima dată, de către Lynette „Squeaky” Fromme, cea mai fidelă adeptă a lui Charles Manson, care, însă, în mod misterios, a avut grijă să nu aibă gloanțe în pistol; a doua oară, de astă dată cu gloanțe, dar fără să nimerească, de către o anume Sara Jane Moore, care nu a reușit niciodată să explice de ce o făcuse, dar sugera confuz că fusese vorba de un complot. Dacă Ford murea, președinte ar fi devenit vicepreședintele în funcție, Nelson Rockefeller.

Asupra lui Reagan a tras (și a și nimerit; din fericire, nu fatal), în martie 1981, un anume John Hinckley Jr., care avea, în ziua atentatului, o întâlnire programată cu Niel Bush, unul dintre frații lui George H. W. Bush, fost director CIA, care era vicepreședinte (și avea să ajungă președinte – ales, nu prin asasinat). Hinckley era obsedat de filmul Taxi Driver, în care Robert de Niro îl interpreta pe Travis Bickle, un șofer de taxi care ajunge să tragă în președintele Americii. Personajul Bickle fusese inspirat de un asasin politic cât se poate de real, pe numele lui Arthur Bremer, care, în 1972, plănuia să-l omoare pe Nixon (asta după ce chiar trăsese în candidatul democrat la prezidențiale, George Wallace, schilodindu-l pe viață). Oglindă-n oglindă-n oglindă.

Iar Nixon a fost singurul președinte american din istorie care a demisionat (1974), în urma giganticului scandal cunoscut sub numele de „Watergate” – alt uriaș ghem de „coincidențe”. Pe banda cu înregistrările incriminatoare din Biroul Oval apare, faimos, o pauză – un țiuit de 18 minute și jumătate, cauzat, în opinia secretarului de stat, Alexander Haig, și a asistenților din Casa Albă, de „forțe sinistre”.

Profilul „criminalului în serie”

Dar criminali periculoși apăreau, acum, peste tot. Erau anii primei mari generații de criminali în serie: Henry Lee Lucas și al lui partener dement, Ottis Toole; Herbert Mullin, cel cu nenumărate personalități alternative; faimosul criminal „Zodiac”, neidentificat nici până în zilele noastre; Edmund Kemper; David Berkowitz, așa-zisul „Son of Sam”; Ted Bundy; John Wayne Gacy; Arthur Shawcross; Angelo Buono și Kenneth Bianchi (zișii „Hillside Killers”) și mulți alții au operat, toți, în acel scurt deceniu.

În 1972, FBI începea eforturile foarte „cibernetice” de a crea un „portret robot” al criminalului în serie, o apariție recentă pe-atunci în antologia crimei, dar care ocupa deja în mod regulat primele pagini ale ziarelor. Pentru o versiune standard a evenimentelor, avem la dispoziție serialul Netflix Mindhunter.

Numai că (așa cum explică in extenso și non-standard David McGowan în „Programmed to Kill”, 2004) unele caracteristici comune ale acestor indivizi dezaxați nu apăreau în acest „profil” mitologic: cei mai mulți fuseseră internați în spitale psihiatrice în care se mai făceau și experimente de control mintal; cei mai mulți fuseseră militari; cei mai mulți consumau droguri care induceau scindare; cei mai mulți auzeau voci și se declarau „posedați”, spuneau că se văd din afara propriului trup în momentul omorului… Cei mai mulți au fost supuși la hipnoză… Cum spuneam, paranoia.

Control mintal și terorism

În 1974, subiectul „controlului mintal” devenea vedetă într-un scandal care zguduia America din temelii: faimosul proces al lui Patty Hearst, moștenitoarea marii averi a magnatului american de presă căruia îi purta numele. Tânăra fusese răpită de o „organizație teroristă” numită Symbionese Liberation Army (SLA), care o „spălase pe creier” și o pusese să participe la jafuri armate. Patty a fost condamnată la 35 de ani de închisoare, dar eliberată după nici doi de președintele Carter.

La proces s-au perindat toți marii psihiatri specializați în hipnoză și control mintal din proiectele CIA (inclusiv infamul Jolyon West, ucigașul elefantului Tusk), care au explicat în detaliu poporului, care urmărea fascinat prin ziare, ce înseamnă „spălarea pe creier”.

Cercetările arată că SLA a fost produsul unui proiect secret de control mintal desfășurat în mare parte la un centru al închisorii San Quentin (numit, nu-i așa, Soledad). Șeful SLA, Donald DeFreeze (zis Cinque – poate unde avea un număr de personalități interioare), cel care o sedusese pe Patty cu droguri și sex, fusese închis acolo o perioadă și participase la niște experimente. În 1973, a evadat, în circumstanțe dubioase, devenind, astfel, liber să-și desfășoare activitățile „teroriste”. Cinque a fost omorât în operațiunea de capturare a bandei, așa că nu a mai fost disponibil pentru eventuale clarificări la proces.

Jonestown

În aceeași perioadă, în California apărea Templul Popoarelor, o organizație religioasă care atrăgea mai mult persoane de culoare, condusă de un anume Jim Jones. Activitățile extrem de suspecte (abuz sexual, control mintal etc.) ale „templului” începuseră să atragă atenția, astfel că Jones și-a mutat secta în Guyana, unde a continuat să-și spele adepții pe creier până în 1978, când o vizită inopinată din partea unui senator american, Leo Ryan, a declanșat tragicul deznodământ. Leo Ryan și parte din delegația lui au fost secerați cu mitralierele pe aerodrom, iar peste 900 de membri ai „templului”, inclusiv copii, au murit – oficial, s-au sinucis la ordinele lui Jones.

Cercetările „alternative” arată, însă, că mare parte dintre victime (dacă nu toate) au fost ucise prin injectare; ca și Jones, de-altfel – și el, oficial, sinucis. La momentul masacrului, șeful stației CIA din Guyana era prezent în Jonestown.

Iar Jones ar fi fost lansat pe orbită, încă din frageda tinerețe, de Dan Mitrione, mare erou al serviciilor secrete americane, responsabil de a fi predat metode de tortură guvernelor din America de Sud și el însuși un legendar pasionat al domeniului. Mitrione a fost capturat și ucis (dar nu torturat) de gruparea Tupamaro, pe care își exersa poliția uruguayană nou-deprinsele tehnici. Tupamaro, al cărei slogan era „O bailan todos, o baila nadie!”

Oricum ar fi, singurul condamnat pentru crimă după masacrul de la Jonestown a fost un anume Larry Layton, membru al conducerii sectei alături de sora lui, Carolyn; ambii, copiii lui Dr. Laurence J. Layton, director al diviziei de arme chimice a armatei americane (poziție din care era, cel puțin pe hârtie, șeful lui Andrija Puharich).

Într-o astfel de lume, paranoia pare brusc un simptom de sănătate mintală. Ceva se rupsese; ceva se întâmpla. Se trecuse un prag, se încălcase o limită. Oare să fi fost acea limită nepermis încălcată chiar Luna? Luna, pe care omul a pus, oficial, piciorul de câteva ori între 1969 și 1972, înainte de a abandona, inexplicabil, proiectul?

Astronauți mistici

Ajung, astfel, la subiectul anunțat la finalul episodului anterior: spionajul mistic pe Lună.

După cum se știe, oficial, NASA a pus pe Lună douăsprezece persoane în cadrul a șase misiuni Apollo (11, 12, 14, 15, 16 și 17), desfășurate între 16 iulie 1969 și 7 decembrie 1972.

După cum iarăși se știe, multă lume nu crede că aceste misiuni au avut loc, sau nu așa cum sunt ele raportate oficial: fie nu au existat deloc, omul nu a fost pe Lună, iar filmul aselenizării din iulie 1969 a fost cu totul trucat (mai ales de către regizorul Stanley Kubrick); fie au existat, dar au utilizat o altă tehnologie decât cea anunțată public (poate o tehnologie antigravitațională, eventual copiată prin inginerie inversă de la „OZN-uri”); fie au existat – cu o tehnologie sau alta – dar au fost falsificate, în sensul că lucrurile pe care le-au descoperit cu adevărat (în particular, urme ale unei civilizații extraterestre, mai vechi sau curente) nu au fost făcute publice.

Misiunile Apollo s-au transformat, altfel spus, într-un soi de puzzle disjuns în care fiecare piesă are propriile presupuneri, argumente, interpretări și deducții și propria logică internă.

Unul dintre principalele motive ale proliferării „teoriilor conspirației” despre Lună este faptul că NASA a stopat programul Apollo inopinat, în 1972, și nu l-a mai reluat niciodată – în ciuda enormelor salturi tehnologice care au intervenit de atunci.

Mai straniu, nici rușii nu au pus niciodată un om pe Lună, deși îndrăznesc să speculez că au ajuns și ei, între timp, măcar la nivelul tehnologic pe care îl aveau americanii în 1969.

Dacă e să-l credem pe Richard Hoagland (fost consultant pe teme științifice la CBS News și de cincizeci de ani cercetător al programului spațial, despre care a și scris mai multe volume), NASA a găsit pe Lună urme ale unei civilizații și și-a ascuns descoperirile de ochiul publicului. Tot el sugerează (în volumul „Dark Mission”) că programele NASA au un caracter ocult: datele de lansare, coordonatele punctelor de contact, numele misiunilor, toate astea sunt alese cu mare atenție pentru semnificațiile lor oculte, legate, în particular, de Egiptul antic și ale lui zeități.

Însă nu e nevoie să-l credem pe Hoagland, pentru că Edgar Mitchell, al șaselea om care a pus piciorul pe Lună (1971), a devenit, în urma experienței lui spațiale – pe care a calificat-o drept „religioasă” – pasionat de religii străvechi, paranormal și ezoterism. Întors pe planetă, a fondat Institutul de Științe Noetice (IONS), inspirat din teoriile lui Teilhard de Chardin și dedicat cercetării cât mai riguroase a experiențelor paranormale.

Cofondator al IONS a fost o altă figură majoră în programul spațial american, însuși Wernher von Braun, despre care Erik Davis spune că s-ar fi convertit la „creștinism fundamentalist” în anii cincizeci:

„Având în vedere cantitatea de Biblii și cuminecături cărate de astronauți de colo-colo între Pământ și Lună și numărul de mormoni și creștini „renăscuți” care coordonau lucrurile de acasă, nu-i de mirare că General Motors, unul dintre părinții fondatori ai programului spațial american, a încercat, la începutul anilor șaptezeci, să construiască o Capelă a Astronauților lângă Kennedy Space Center.”

Alții atrag atenția că Buzz Aldrin, al doilea om care a pus piciorul pe Lună, a fost autorizat să revendice Luna ca parte din „jurisdicția teritorială masonică”, motiv pentru care s-a și înființat o lojă masonică nouă, Tranquility Lodge No. 2000, care, însă, până când își va putea organiza întrunirile frățești pe Lună, își desfășoară activitățile pe Pământ (i.e., în Texas).

Ne-au gonit de pe Lună?!

În fine; la începutul lui 1972, la Esalen, subiectul la modă printre luminații „mișcării pentru împlinirea potențialului uman” era „sexul cu îngeri” – în speță, „extratereștrii” care făceau pe sucubus și incubus cu victimele răpirilor.

La una din conferințele dedicate, cel puțin parțial, fenomenelor spațiale, la care participau și von Braun, și Mitchell, fizicianul și parapsihologul Russel Targ s-a oferit să organizeze antrenamente de „percepții extra-senzoriale” (ESP) pentru astronauți.

Asta se întâmpla după ce, în anii șaizeci, niște oameni de știință se oferiseră să „îmbunătățească” trupurile astronauților cu ajutorul tehnologiei și farmacologiei pentru a-i face să se simtă ca acasă în spațiu – altfel spus, prima propunere de a crea un cyborg (idee care obsedează azi transumaniștii) a apărut în strânsă legătură cu visul unora de a părăsi planeta, vis foarte particular prezentat nouă ca destin general al umanității.

De astă dată, însă, la Esalen, „îmbunătățirea” propusă de Targ avea în vedere capacitățile paranormale ale astronauților. Simțindu-i ezitarea, von Braun s-a întors spre responsabilul cu bugetul:

„Hai, măi, Jim, dă-i banii. Toți știm că chestiile astea sunt reale. Bunică-mea întotdeauna știa dinainte când se ciocneau trenurile sau când urma vreunul să moară.”

În paranteză fie spus, nici Wernher nu era, pare-se, lipsit de darul prezicerii. El l-a „profețit”, întrucâtva, pe-al nostru contemporan obsedat de planeta Marte, Elon Musk, în romanul lui, „Das Marsprojekt” (1952). În povestea lui von Braun, o expediție pleacă de pe Pământ și ajunge pe Marte, unde găsește o civilizație foarte evoluată condusă de un tip pe nume Elon. Cât despre „profețiile” lui privind o înscenare a invaziei extraterestre, care se va organiza pentru a impune control total asupra omenirii, am discutat pe larg într-un alt articol.

Revenind: oferta lui Targ a fost acceptată și a marcat începutul unei frumoase prietenii. NASA a devenit primul finanțator al programului de „vedere la distanță” (i-au spus „remote viewing”, întrucât „clarviziune” ar fi sunat total neștiințific) fondat la Stanford Research Institute (SRI) de Targ și colaboratorul lui apropiat, Hal Puthoff. Curând după aceea, CIA, DIA (Defense Intelligence Agency), forțele terestre și cele navale s-au alăturat NASA în sponsorizarea acestor proiecte, punând cap la cap un buget de circa 20 de milioane de dolari.

Unul dintre cei mai performanți „văzători” ai programului de la SRI, Ingo Swann, cel care a și creat protocolul formalizat al activităților, relatează, în volumul lui, „Penetration” (1998), cum, în februarie 1975, a fost contactat de un misterios „Mr. Axelrod” (care nu i-a dezvăluit lui Swann de la ce agenție provine, iar Swann îl bănuia că nu ar fi fost chiar uman), care l-a trimis într-o „misiune” pe Lună.

La o primă „vedere”, Swann a observat o ceață verzuie, rânduri de lumini și turnuri („zgârie nori”); l-a întrebat pe Axelrod: „Ce, au construit rușii o bază pe Lună?”. Niciun răspuns. „Atunci ce să cred, că nu e a noastră? Că nu e făcută de pământeni?”. Axelrod, după o lungă tăcere: „Ce surpriză, nu-i așa?”.

Ulterior, Swann a mai văzut și alte tipuri de clădiri, care păreau locuințe, și niște ființe care arătau ca oamenii și care „lucrau de zor la ceva”; unul dintre ei a părut că îl vede pe Swann ori că îi detectează prezența. Axelrod i-a spus lui Swann: „Pleacă imediat de acolo!”.

În final, Swann a întrebat, referindu-se la stoparea misiunilor umane pe Lună (trecuseră peste doi ani de la ultima cursă Apollo, în decembrie 1972): „Extratereștrii ne-au zis să nu mai venim?”. Tăcere. Comentariul lui Axelrod a fost „Sincer să fiu, nimeni n-a știut ce să facă și s-au comis multe greșeli.”

Misterios moment; mai târziu, așa cum rezultă din primul motto, Congresul american a investigat programul de clarvăzători de la SRI, iar șeful comisiei era convins că rezultatele paranormalilor, deși, poate „nu la fel de performante ca ale fotografiei aeriene”, reprezentau realitatea.

Oricum ar fi, informațiile obținute de văzători erau mai mult decât obțineau oamenii prin programul spațial să-l numim „fizic” – cel puțin din câte se declara oficial. Zic asta pentru că, în curând, se declanșa nebunia fotografiilor „ascunse” sau „falsificate” de NASA.

În 1976, George Leonard, un om de știință care lucrase ca analist foto la NASA, îi trimitea lui Swann cartea lui, intitulată, fără ocolișuri: „Somebody Else Is On the Moon”, în care susținea că NASA știa despre activitățile extratereștrilor pe Lună, dar ținea acest lucru secret. De asemenea, spunea Leonard, însuși planul președintelui Kennedy de a pune un om pe Lună până la finalul decadei anilor șaizeci fusese motivat de descoperirile făcute cu telescopul, în anii cincizeci, din care reieșea că pe Lună se desfășurau activități. Leonard publica în volumul lui nu chiar imaginile – tehnologia nu i-ar fi permis pe atunci – ci numerele de cod ale imaginilor la care se referea, care puteau fi găsite în arhivele NASA.

Susținerile lui Leonard aveau să primească o coroborare în 1979 de la un anume Vito Saccheri, inginer, care s-a dus să vadă imaginile menționate de Leonard la centrul NASA de la Hudson. După ce le-a studiat, el comenta:

„… mașinării evidente pe suprafață, cu secțiuni în care apar domuri; trei poduri ruinate peste o râpă foarte mare, care-mi amintește de Grand Canyon… surprinzător, trei piramide, care m-au determinat să studiez mai aprofundat complexul de la Giza, în Egipt; aparente conducte care traversează suprafața, trecând de la un crater la altul; un OZN care decolează de pe suprafață și este fotografiat chiar peste crater; și, poate cea mai memorabilă imagine, silueta unei structuri rectangulare așezate în mijlocul celui mai mare crater – și care părea o structură fie foarte veche, fie în construcție…”

În plus – și ceva mai simplu de priceput, poate, decât complexele fotografii ale Lunii – Saccheri a descoperit, în biblioteca de la Hudson, și transcriptele discuțiilor purtate de astronauți în timpul misiunilor selenare. Un prim dialog:

„Houston; avem un balaur la two o’clock [față-dreapta].

Recepționat, Apollo. Trecem pe [frecvența] alpha. Schimbă direcția cu opt grade și începe procedura…”

Un al doilea dialog:

„Turnul de control, avem un Moș Crăciun; vine spre noi de peste colină…

Recepționat, Apollo. Rămâneți pe poziții. Trecem pe [frecvența] bravo. Recepționat?

Recepționat, Houston. Trecem pe bravo…”

Cred că este suficient pentru ca orice pasionat al programului spațial să-și pună întrebări. Și pentru mulți dintre cei care-și puneau întrebarea „de ce s-a stopat brusc programul Apollo”, suficient să-și răspundă: pentru că Luna era deja ocupată și vizita noastră n-a fost bine primită.

Enigmatica Lună

Dar, dincolo de bizareria inerentă a cazului – că niște clarvăzători conlucrau cu o organizație ultra-științifică și avangardist-tehnologică precum NASA la cel mai extraordinar proiect științific și tehnologic și eroic făcut vreodată de om în istorie – Luna nu e nici ea un corp ceresc chiar obișnuit. Poate că, dimpotrivă, abordarea „paranormală” i se potrivea mult mai bine decât o chestie cu rachete, explozii, module, șuruburi și roți.

Newton spunea că Luna era singurul lucru care-i dă dureri de cap – și cred că spunea asta la figurat.

În primul rând, Luna nu este foarte disciplinată din punct de vedere științific. Toată lumea a auzit de acele „anomalii”. Că-i prea mare pentru un satelit; că face ea cumva de ne arată mereu o singură față; că are o orbită aproape perfect circulară. Că, deși teoria de bază este că ea s-ar fi desprins din corpul planetei noastre, ar fi substanțial mai bătrână decât Pământul. Sau că Luna ar fi cam goală pe dinăuntru, întrucât, atunci când misiunea Apollo 12 a lăsat să se prăbușească pe suprafața ei un modul, senzorii seismici au înregistrat reverberații „ca de clopot” timp de oră. Care găunoșenie ar putea însemna că Luna este un corp artificial.

Dar, mai aproape de ezoterismele noastre: nu a fost el ocultist serios, teosof sau ariosof care să nu aibă o teorie despre Lună, adesea comunicată de entități superioare. Teoriile variază de la cea a marelui ocultist Papus, potrivit cu care Luna s-a format pentru că așa a vrut ea (a făcut opinie separată față de continentele pământești și s-a desprins, răzbunătoare, să ne facă numai belele de sus) – până la multele luni succesive ale teosofilor (am fi acum la a cincea) care tot cad din cer pe Pământ și generează mari catastrofe (e.g., Potopul), în care omenirea e desființată. Din fericire, după aceea apare o nouă Lună, nu mai știu de unde, și omenirea își revine, deși într-o altă formă ori „rasă”.

Mai important, în filosofia medievală, Luna marca granița sferei sublunare, care, cu Pământul în centru, consta în cele patru elemente clasice (pământ, apă, aer și foc), supuse naturii schimbătoare și legilor fizicii – în timp ce, dincolo de Lună, totul era etern și imuabil. Omul, așadar, muritor, schimbător și corporal, nu avea cum penetra în univers. Omul era legat de această sferă, singura croită pe măsura și pentru priceperea lui, în care Luna juca rol de controlor, regulator și gardian.

În această lectură, acel mic pas al omului pe Lună poate însemna un sfârșit: atingerea ultimei frontiere permise (dacă este permisă).

În această lectură, micul pas al omului pe Lună poate să fi fost o ieșire neregulamentară din perimetrul ontologic și fizic care ne-a fost alocat.

O ieșire care a tulburat lucrurile nu doar în cer, ci și – foarte grav – pe Pământ.

O ieșire la care inteligențele non-umane – indiferent ce erau ele – au reacționat. Așa cum voi povesti în episodul următor, în anii șaptezeci, „fenomenul OZN” a explodat.