„Nu există reguli în acest joc… Trebuie să dezvoltăm servicii de spionaj și contraspionaj eficiente și trebuie să învățăm să ne subminăm, sabotăm și distrugem inamicii prin metode mai deștepte, mai sofisticate și mai eficiente decât folosesc ei împotriva noastră”.
Generalul James Doolittle, într-un raport despre activitățile clandestine și operațiunile sub acoperire desfășurate de CIA, prezentat președintelui Dwight Eisenhower în 1955
„În primul rând, trebuie să existe o ființă cosmică de o inteligență superioară, trimisă de o ființă și mai superioară să execute o misiune pe Pământ. Ființa cosmică are, cumva, control asupra energiei inteligente…, prin intermediul căreia reușește să creeze orice formă de materie-energie dorește. Astfel, ființa cosmică locală poate să îmbrace orice formă dorește, în funcție de scopurile sale. De exemplu, dacă vrea să apară unei persoane de pe Pământ, va alege forma potrivită cu obiceiurile locului. În vechiul Egipt, zeul soarelui, Ra, de pildă, apărea, se spune, sub forma unui șoim numit Hor – sau Horus, cum i-au spus mai târziu grecii.”
Andrija Puharich, „Uri”, 1974
Continui în acest segment povestea „fenomenului OZN” în anii cincizeci. Indiferent ce „poartă” o fi deschis el cu ritualul Babalon și propria moarte, Jack Parsons și-a pus pecetea pe întreaga decadă, în care, ca și în propria lui persoană, ocultismul și drogurile s-au amestecat cu spionajul și programul militar și spațial.
Zorii unei religii a tehnologiei
Abordarea Elitei Collins, convinsă că fenomenul este „demonic”, a continuat, în anii cincizeci, să existe în paralel cu abordarea „tehnologic-extraterestră”, care devenea tot mai răspândită în sânul aparatului de securitate națională american, pe măsură ce aparițiile deveneau mai frecvente, mai ales în preajma bazelor militare.
Dar ambele poziții erau interpretări diferite date, după înclinația observatorului, unuia și aceluiași fenomen, care împletea, în sine, atât un aspect „spiritual”, cât și unul cel puțin aparent „tehnologic” – o împletire atât de strânsă, încât, cel mai adesea, cele două aspecte erau imposibil de distins unul de altul.
Susținătorii teoriei „tehnologic-extraterestre” nu negau efectul „spiritual” al OZN-urilor (descris, însă, cel mai adesea, în termenii psihologiei), dar îl puneau fie pe seama caracterului șocant, inexplicabil al aparițiilor, fie pe seama unei tehnologii, în linie cu legea lui Clarke: „orice tehnologie suficient de avansată devine imposibil de distins de magie”.
Pe partea cealaltă, cei care credeau că fenomenul este supranatural (demonic), nu negau prezența unor dimensiuni cel puțin aparent „tehnologice” ori „extraterestre”, dar le puneau pe seama intenției entităților de a înșela omenirea, de a o atrage pe drumul pierzaniei. Altfel spus, inversa legii lui Clarke: „orice magie suficient analizată devine imposibil de distins de tehnologie”.
Privind retrospectiv, se năștea, deci, în acei ani, o „religie a tehnologiei”, despre care, în funcție de propriile convingeri, unii ar spune că este o idolatrie, iar alții, că este o binemeritată apreciere pentru progresul tehnologic. Ca și în cazul transumanismului, astăzi: credincioșii creștini văd în „îmbunătățirea” omului prin tehnologie o violare a sacrului și o nepermisă revoltă împotriva Creatorului și a Creației, care va duce omenirea la dezastru, în timp ce spiritul laic vede evoluție, „umanism”, triumful inteligenței și inventivității umane, soluția palpabilă a salvării noastre pe această lume – raiul tehnologic pe pământ. Ceea ce, în paranteză fie spus, seamănă prea bine cu idealurile ocultismului (despre care am scris pe larg în seria „Destinul ocult al Americii”).
În esență, acesta a fost efectul „spiritual” de masă al dezlănțuirii fenomenului OZN în anii cincizeci.
Ideea că religia trebuie să țină pasul cu știința nu era nouă; teoriile teosofice despre Pământ, Lună, omenire și destinul ei, care au luat avânt la finalul secolului XIX în lumea anglo-saxonă mai ales grație celebrei Blavatschi, integrau ultimele descoperiri ștințifice ale perioadei (multe dintre ele dovedite greșite în timp), grefându-le pe modelul spiritual oriental al timpului circular, al unei succesiuni predestinate a epocilor, al puzderiei de zei și entități intermediare, maeștri înțelepți, văzuți sau nevăzuți, cu care „credinciosul” putea intra personal în contact prin metodele magiei și ocultismului.
Crowley își descria propriul sistem ezoteric ca „Iluminism științific”, iar motto-ul ordinului ocult fondat de el, Astrum Argentum, era: „Metoda Științei, Țelul Religiei” – prin metode științifice îndeplinim obiectivele religiei.
Ce aducea nou fenomenul OZN în formă modernă era tocmai aparența lui „tehnologică”; spre deosebire de maeștrii lui Blavatschi & co., „extratereștrii” apăreau nu din eter, cu pelerine și turban de lumină, ci descindeau din nave spațiale, din mașinării cel puțin aparent materiale, cu uși, lumini, scări și, uneori, huruit. Ceea ce, firește, a produs efecte profunde în ceea ce unii ar numi „subconștientul colectiv” – iar alții s-ar rezuma la a spune „civilizație” sau „societate”.
Elita Collins a înțeles că „demonii” treceau acum la o nouă etapă, extrem de gravă, a înșelării omenirii; cei deschiși la experiențe ezoterice – tot mai mulți, mai ales după valul de droguri psihedelice care a invadat America începând cu anii șaizeci – au început să vadă nu maeștri secreți și eterici din Shambala, ci „Nordici”, „Venusieni”, „Greys”, „Reptilieni” veniți de pe alte planete să ajute (sau împiedice) omenirea să-și împlinească destinul ei spațial – destin care, tocmai grație fenomenului, a devenit, pentru foarte mulți, un presupus, o premisă implicită și incontestabilă.
Or, împlinirea acestui destin nu mai putea ține doar de evoluția spirituală (deși o „transformare a conștiinței” la nivelul speciei era și este și azi considerată de globaliști și transumaniști imperativă), ci necesita, în același timp, dezvoltarea tehnologică. Omul trebuia să-și creeze tehnologiile cu care să poată pleca în spațiu; destinul spiritual al omenirii devenea, în același timp, un destin tehnologic. De aici și până la perfecționarea omului prin tehnologie sau, și mai bine, înlocuirea lui cu totul de către mașini nemuritoare, nu a mai fost decât un pas – îl vedem astăzi.
În mare parte, asta a fost și concluzia facțiunii „tehnologic-extraterestre”, deși pusă în alți termeni. Omenirea se vedea brusc confruntată cu civilizații superioare tehnologic – dar nu doar în sensul performanțelor fizice ale aparatelor lor de zbor, ci și în sensul unor tehnologii „psihotronice” (termen inventat în acei ani de sovietici). „Extratereștrii” aveau, altfel spus, metode presupus științifice și tehnologice de a distorsiona percepțiile (dacă nu chiar realitatea), de a manipula și controla mintea omenească. Or, fiind vorba de o știință, de o tehnologie, ea putea fi studiată, descoperită; omul trebuia s-o dobândească și el, cât mai curând. Și, întrucât devenea limpede că nu suntem singuri în univers, trebuia să dezvoltăm repede și tehnologia necesară pentru a merge în spațiu – pentru a cerceta și, poate, a ne apropria măcar corpurile cerești din propriul sistem solar înainte de o invazie catastrofală.
Război Rece și în cer, nu doar pe pământ
Așa cum sugera odată Richard Dolan discutând despre studiul lui, „UFOs and the National Security State”, a analiza istoria postbelică fără a lua în calcul fenomenul OZN este ca și cum te-ai bate în ring cu o mână legată la spate. Fenomenul era masiv, dădea aparența unui avans tehnologic fantastic, bântuia bazele militare, piloți mureau urmărind ținte necunoscute pe cer. Doar ca exemplu, în același an în care un roi de OZN-uri plutind peste Washington punea pe jar Casa Albă, radarele și ofițerii britanici surprindeau niște OZN-uri foarte interesate de ce fac pământenii la exercițiile NATO (Mainbrace) din septembrie – octombrie 1952 (unul dintre ofițerii care a raportat incidentele fiind Frank Redfern, tatăl lui Nick, autorul volumului despre Elita Collins).
A susține că, în aceste condiții, aparatul militar și de informații ignora fenomenul, ori îl considera irelevant, este absurd. Deși, vorbind de vaste birocrații de mare complexitate, sigur că nu toate departamentele, agențiile și birourile acestui aparat, cu atât mai puțin toți angajații, aveau informații privilegiate privind fenomenul, ori vreun drept de decizie. Un astfel de aparat funcționează prin „compartimentalizare”, pe sistem „need to know” (accesul la informație fiind restricționat nu doar pe bază de autorizație, ceea ce-i elimină, deja, pe cei mai mulți, ci și în funcție de necesitatea reală, într-o anumită situație, ca persoana autorizată să cunoască datele respective). Sistemul creat în jurul fenomenului OZN a fost comparat cu Proiectul Manhattan – enorm și enorm de secret în același timp.
Revenind: așa cum spuneam mai sus, facțiunea „tehnologic-extraterestră” vedea ambele laturi ale fenomenului – cea materială („navele spațiale” cu ale lor performanțe incredibile) și cea psihologică (efectele asupra psihicului uman) ca tehnologii care trebuiau studiate, înțelese și reproduse.
Asta, pe de o parte, pentru a face față fenomenului OZN, care avea cel puțin potențialul unei amenințări existențiale, într-un fel de Război Rece cosmic, și, pe de altă parte, pentru a domina URSS – dușmanul în cadrul Războiului Rece pământean – și a preveni riscul ca sovieticii să dobândească aceste tehnologii extrem de avansate înaintea Americii.
Astfel că, în anii cincizeci, cursa înarmării nu a mai privit doar domeniul nuclear – deși populația era ținută într-o stare de teroare continuă pe acest subiect. Îmi amintesc de un autor american care, trăindu-și copilăria în acei ani, povestea că, la școală, făceau în mod regulat exerciții de alarmă atomică, la care copiii trebuiau să se ghemuiască sub bănci; „ne pupam singuri în fund de la revedere”, ca să-l citez.
Pe acest fond, al dublei amenințări (sovietice și „extraterestre”), în sânul aparatului de securitate națională american (și nu numai), s-au născut, în anii cincizeci, continuând apoi de-a lungul deceniilor, proiecte dintre cele mai bizare. Unul dintre ele fiind MK-Ultra, care a studiat toate posibilele metode de control al minții umane, inclusiv cele aparținând, în mod tradițional, ocultismului, după cum se va vedea mai departe.
Autoritățile justificau (semi)oficial aceste proiecte, adesea ilegale și desfășurate în cel mai mare secret, prin bănuiala că sovieticii făceau deja astfel de lucruri, controlau mințile oamenilor – sau, în orice caz, dacă exista o metodă de control, urmau s-o descopere; America trebuia să fie pregătită.
În același timp, însă, „extratereștrii” înșiși păreau că dețin capacități în mod tradițional numite „paranormale”, pentru că produceau efecte de distorsiune a percepției, comunicau prin telepatie, reușeau să transmită oamenilor imagini și emoții de la distanță, să-i transporte „în corpul astral” etc. Iar cel mai bine informați pe aceste subiecte erau ocultiștii, magicienii; ei știau cum funcționează aceste fenomene, pe care aparatul de securitate națională voia acum să le exploreze, să le înțeleagă, să le reproducă și să le controleze.
În fine, în aceiași ani debuta și cursa spațială. America importase, prin Paperclip, oameni de știință naziști de calibrul lui Wernher von Braun și Kurt Debus, care își continuau dezvoltarea programului de rachete în SUA. Îl aduseseră chiar și pe sinistrul Hubertus Strughold, expert în medicină aviatică (în curând, spațială), care supraveghease oribilele experimente umane de la Dachau. Aceleași motoare folosite pentru rachetele spațiale dotau și rachetele militare. Domeniile se împleteau.
După șocul cauzat de Sputnik în 1957, America a intrat în criză: sovieticii le-o luaseră înainte în domeniul spațial! A urmat, rapid, în 1958, crearea NASA (care nu este o organizație civilă, oricât s-ar insista, pentru că este obligată să păstreze secretul asupra informațiilor considerate secret de stat). A urmat, rapid, planul de a vizita Luna – proiect drag inimii lui John F. Kennedy, care îl vedea, însă, și ca o oportunitate de dezamorsare a relației cu sovieticii, într-un efort comun. N-a fost să fie; JFK a fost omorât, iar NASA a trimis primii oameni pe Lună în 1969 – un triumf american asupra dușmanului sovietic – și, poate, o demonstrație de competență, dacă nu de forță, pentru posibilul inamic spațial. (Ce s-a întâmplat cu acel program lunar este o chestiune foarte dezbătută și astăzi: ce scop a avut, cum a fost gândit, de ce a fost întrerupt – oare chiar a avut loc o aselenizare umană? – și, dacă da, nu cumva am fost avertizați că ne-am întins mai mult decât ne ține plapuma?)
Avem, așadar, în anii cincizeci, un peisaj extrem de complex, în care diverse bucăți ale unui puzzle infernal încep să prindă contur și să se asambleze. Jacques Vallée identifica în fenomenul OZN un enigmatic sistem de control și ghidaj al civilizației umane, sistem care ne-a dus, deci, pe acest drum: către stele, către reproducerea integrală a mecanismului biologic uman prin „geamănul digital” – decriptarea și desacralizarea completă a Creației, către transumanism, către controlul total al populației prin mașini, către „îmbunătățirea” omului prin tehnologii și, în cele din urmă, înlocuirea lui cu roboți dotați cu inteligență artificială. Dacă acest sistem de control este real, cum spune Vallée, atunci, văzându-i efectele, putem spune, alături de Elita Collins, că el este un sistem demonic.
După cum se poate observa din scurtul rezumat de mai sus, tabloul anilor cincizeci este mult prea vast și complicat pentru a putea fi descris aici în detaliu. Aleg doar câteva personaje și evenimente care ilustrează spiritul epocii.
Enigmaticul Mr. Janus
Una dintre vorbele de duh ale ufologiei este „Take me to your leader!” – extraterestrul care se cere condus la autoritatea supremă – o replică ironică la filmele de profil, în care extratereștrii se întâlnesc invariabil cu președintele SUA.
Ei bine, scena asta a avut loc, pare-se, deși nu era vorba de președintele Statelor Unite, iar despre „extraterestru” nu se știe dacă era neapărat marțian. Vă previn că intrăm în cețurile dense pentru care ufologia este notorie; o fac pentru a arăta ca fenomenul „contactaților”, despre care vorbeam în Partea a IV-a, nu s-a rezumat la niște indivizi care, dincolo de trăsăturile și preocupările lor țăcănite, erau, totuși, oameni obișnuiți. Elitele puterii au fost și ele vizitate.
Intru în subiect la nivelul cel mai înalt (din ambele lumi, pare-se) cu faimosul Mr. Janus – enigmaticul personaj care, la începutul anilor cincizeci, apărea în proximitatea lui Philip, prinț-consort al reginei Elisabeta a II-a, cu câteva mesaje și predicții despre viitorul omenirii.
Așa cum menționam, fenomenul nu era deloc străin de preocupările elitei britanice. La începutul anilor cincizeci, când britanicii erau și ei expuși la valuri de „farfurii zburătoare”, lordul Louis Mountbatten (unchiul lui Philip și, printre alte funcțiuni remarcabile, ultimul vicerege al Indiei) devenise convins că Pământul este vizitat de extratereștri. Iar Winston Churchill își întreba consultanții pe teme științifice: „Ce e toată chestia asta cu farfuriile zburătoare? Ce poate să însemne? Care e adevărul? Vă rog să îmi raportați cât de curând.” Scop în care șeful departamentului științific al ministerului britanic al apărării, Sir Henry Tizard, un intim al lui Churchill (care-l alinta „Proful”), a înființat, în 1950, un grup, numit, cu umor englezesc, „Flying Saucer Working Party” (FSWP).
Pe acest fond, prințul Philip i-a dat bunului lui prieten, Sir Peter Horsley, pilot militar, mareșal al Forțelor Aeriene britanice și un om cu multiple talente, misiunea de a investiga subiectul. În cercetările lui, Horsley s-a întâlnit cu enigmaticul „Mr. Janus” – despre care a rămas convins toată viața lui că era extraterestru. Detaliile apar în volumul lui Horsley, „Sounds from Another Room” (1998), alt clasic al ufologiei.
Cine era acest Janus și de unde venea el, nu știe nimeni, dar Horsley relatează că individul (pe care Horsley, trebuie precizat, l-a întâlnit în carne și oase, iar nu în „corpul astral”) era extrem de straniu și îi „citea gândurile”. (Pentru alte personaje providențiale care apar, în carne și oase, la momentul potrivit pentru a cârmi soarta lumii, în tradiție ocultă, vezi aici; se pare că nici entitățile nu se obosesc să devină solid corporale chiar pentru orice neica nimeni și orice subiect de nimic).
Mr. Janus i-a explicat lui Horsley câteva lucruri despre Pământ (o planetă tânără) și omenire (o specie începătoare), aflate încă sub supravegherea unui grup de „Observatori” (trimiterea la „veghetori” – îngeri căzuți din tradiția biblică, sau „maeștri ascunși” din cea ocultistă fiind evidentă).
Acești Observatori – între care Mr. Janus sugera că se numără – conduceau un program de monitorizare a omenirii cu mai multe componente. Pe de o parte, OZN-urile, care erau, în cele mai multe cazuri, mașini controlate de roboți și computere, nu de ființe vii – deși, mulțumită progreselor medicale din propria civilizație, trupurile acestor ființe inteligente puteau rezista temporar pe Pământ.
Pe de altă parte, grație calităților lor să le numim „paranormale” („puteri psihice foarte dezvoltate, inclusiv puteri extra-senzoriale, citirea gândurilor, hipnoză și capacitatea de a folosi alte dimensiuni”), Observatorii intrau în contact, selectiv, cu anumiți pământeni.
Iată, în acest mesaj, îngemănate, latura „spirituală” și cea „tehnologică”. Iată, una lângă alta, aparent opuse, dar animate de o inteligență comună, un creier comun, dacă vreți, cele două fețe ale fenomenului OZN.
Pentru că nu degeaba îl chema pe Mr. Janus Ianus, zeul roman cu două fețe, care domnește peste schimbare, peste spațiul liminal, peste porți, treceri și tranziții în timp și spațiu; peste începuturi de epocă; zeul care vede și în trecut și, profetic, în viitor.
Mr. Janus avertiza că omenirea trebuie să-și depășească nivelul de conștiință, din păcate foarte scăzut, la care se află (sau se afla la 1954; acum, nu mai știu) pentru a dobândi „în următoarele câteva sute de ani, mijloacele de a călători în întreg universul, la început în nave spațiale controlate de roboți și computere…”.
Pentru 1954, sună profetic; în plus, Mr. Janus știa că omenirea „se străduiește acum să-și rupă lanțurile care o țin legată de Pământ și să călătorească pe Lună și, mai departe, pe alte planete”, lucru deloc limpede pentru oameni la acea dată. În orice caz, ne aștepta un viitor cosmic senzațional, exact cum spun azi transumaniștii și susținătorii planetizării:
„În călătoriile lui prin univers, Omul ar putea găsi nenumărate centre de cultură mult mai vechi decât ale omenirii… Va descoperi o comoară de experiențe infinit mai uluitoare și mai frumoase decât se poate închipui: o varietate infinită de voințe și forțe până acum necunoscute… ba chiar și alte universuri, cu formule de spațiu și timp diferite.”
Aici a intervenit momentul „Take me to your leader”, pentru că Mr. Janus voia să-i transmită „un mesaj pentru salvarea lumii”, într-o întrevedere privată, chiar prințului Philip, pe care îl considera un „om cu mare viziune… care crede cu putere într-o relație corectă între om și natură, relație de imensă importanță în viitoarea armonie galactică”.
Horsley spune că, deși s-a arătat „deschis la minte” (spre deosebire de secretarul lui, care era să moară de râs), prințul Philip nu s-a prezentat la întâlnire – de teama că Ianus ar fi putut fi, normal, „spion sovietic”. Inutil de spus că orice conspiraționist cât de cât demn de această etichetă suspectează că prințul s-a văzut, de fapt, cu extraterestrul.
În orice caz, ce știm este că prințul Philip a rămas până la moarte vizionarul pe care-l aprecia atât de mult Mr. Janus: un om convins că omenirea, pardon, planeta trebuie salvată, și avea chiar și o soluție, fie ea și genocidală: să se reîncarneze ca virus și să rezolve „problema suprapopulării”. Oare unde îi vedea și el pe oameni, ca și Mr. Janus, ca având un nivel de conștiință foarte redus, atârnând ca o piatră de moară de picioarele luminaților, gata să devină zei cu motor și să plece în spațiu.
Mânat de iubirea lui pentru planetă și globalism, prințul Philip a vorbit la Davos despre „decarbonizare” și a fondat World Wildlife Fund (WWF), una dintre cele mai bogate și mai influente organizații de luptă cu „climate change”. Alți doi fondatori ai WWF au fost amicul lui Philip, prinț și el, Bernhard al Olandei, fost nazist și fondator al Grupului Bilderberg, din al cărui consiliu director face parte azi Peter Thiel; și Godfrey A. Rockefeller, în mod natural preocupat de ecologie, ca nepot al fondatorului companiei petroliere Standard Oil.
Iar director al WWF a fost, o vreme, alt mare petrolist, Maurice Strong – înaltul funcționar ONU supranumit și „Vrăjitorul de la Baca Grande”, creator al „Cartei Pământului” și director al primelor mari conferințe „de mediu” la ONU – mentorul simpaticului Klaus Schwab de la WEF, apostolul Marii Resetări. Am spus-o și am s-o mai spun pe parcursul acestei serii: lume mică.
Nu știu câte din aceste idei existau în mintea prințului Philip înainte de (non)contactul cu Ianus; probabil cele mai multe – de la elitism la eugenie, caracteristici ale grupului lui social, care era, de altfel, plin ochi de fani al viziunilor globalisto-SF ale lui H.G. Wells. Dar, poate, partea cu salvarea pământului prin tehnologie și obsesia pentru sănătatea naturii i-au fost atunci inspirate. Nu știu. Este posibil ca incidentul cu Mr. Janus să nu-i fi adus prințului decât suspiciunea, în anumite cercuri, că ar fi reptilian – suspiciune extinsă, absolut pe nedrept, și asupra soției.
Președintele Eisenhower merge (sau nu) la dentist
În timp ce, în Marea Britanie, zeii intrau în contact cu elitele aristocratice, pe malul celălalt al oceanului, în mai populara Americă, comunicau și ei cu ce înalte personaje găseau. Printre ele, ar fi fost și președintele Eisenhower. În acest caz, însă, a fost vorba nu atât de „Duceți-mă la conducătorul vostru!” cât de „Aduceți-l pe șeful vostru aici!”; poate din cauză că Eisenhower nu avea sânge albastru, ceea ce, dacă e să-i ascultăm pe susținătorii teoriilor cu bloodlines, anunaki și/sau reptilieni, chiar contează.
În fine, în acest caz este vorba de zvonuri care bântuie ufologia de mulți ani; există mai multe versiuni, dar, în toate, evenimentul ar fi avut loc pe 20 februarie 1954, la Baza Militară Aeriană Edwards (Muroc), o instalație militară super-secretă din California. Eisenhower, aflat în vacanță la Palm Springs, a dispărut brusc timp de câteva ore bune și nu s-a prezentat la conferința de presă programată, ceea ce a stârnit mare agitație.
În versiunea reținută de Richard Dolan, care este aproape plicticoasă, prin comparație, Eisenhower ar fi văzut resturi de aparate și extratereștri conservate la Edwards.
O versiunea mai elaborată a zvonurilor (care nici măcar nu este cea mai turbată) este redată de britanicul Timothy Good, în „Need to Know. UFOs, the Military and Intelligence” (2006) și se bazează pe surse precum Desmond Leslie (rudă cu Winston Churchill și colaborator al „contactatului” George Adamski), Brinsley Le Poer Trench (al VIII-lea conte de Clancarty și mare figură în ufologie), dar și ofițeri de aviație americani.
Foarte pe scurt, povestea ar fi că la baza Edwards ar fi aterizat (cel puțin) un OZN, având la bord extratereștri cu aspect umanoid. Aparatul a fost pus sub pază și Eisenhower adus de mare urgență de la Palm Springs să discute cu delegația intergalactică.
Creaturile – care nu au declarat de unde veneau, dar au vorbit în limba engleză – i-ar fi spus președintelui că vor să desfășoare un „program educativ” pe Pământ, ca să-i obișnuiască pe oameni cu prezența lor. Eisenhower – speriat, zice-se – ar fi spus că omenirea nu este pregătită pentru asemenea revelații. Vizitatorii au părut să înțeleagă situația, au spus că, în acest caz, vor continua contactele izolate, și, înainte să plece, au făcut o demonstrație de anti-gravitație și invizibilitate care i-a lăsat cu gura căscată și multe întrebări și pofte științifico-tehnologico-militare pe președinte și pe ceilalți martori umani (care ar fi fost în număr de șase).
Acum: dacă întâlnirea a avut loc în realitate (în caz că așa ceva e posibil) nu am cum să știu; toată lumea vorbește de „zvonuri”. Există indicii că, într-adevăr, în acea zi, la baza Edwards s-a întâmplat ceva cu totul ieșit din comun; pista ar fi fost închisă pentru piloții care încercau să revină la bază. Iar Eisenhower și-a explicat misterioasa absență printr-o vizită la dentist care n-a fost niciodată documentată. Oricum ar fi, faptul că o lipsă de câteva ore a președintelui a fost pusă pe seama unei întâlniri cu extratereștri dă măsura atmosferei incendiare a epocii.
„Cei Nouă” și invazia „extraterestră”
Un alt contact la nivel de elită care a marcat epoca este povestea lui Andrija Puharich, despre care am mai scris – tocmai pentru că o găsesc atât de relevantă (vezi aici, pentru o descriere mai detaliată, și aici, pentru o stranie conexiune cu asasinarea lui JFK).
Puharich – care este menționat și în volumul lui Redfern despre Elita Collins – este un personaj central în orice istorie a programelor psihologice și parapsihologice desfășurate de SUA după război. Se poate susține că el a fost primul care a semnalat oficial armatei americane că abilitățile paranormale puteau fi folosite în scopuri militare. De unde știa? – pentru că era ocultist și pentru că, începând cu 1947, începuse să cerceteze percepțiile extrasenzoriale în laboratorul lui de la Glen Clove, în Maine. În 1948, și-a creat propria fundație, Round Table, printre ai cărei fondatori s-a numărat și Aldous Huxley.
De ce a spus armatei? – pentru că era medic militar și a participat la multe proiecte secrete. Printre altele, în 1948, colabora la New York cu faimosul psihiatru Warren S. McCulloch, unul dintre fondatorii pe-atunci noii științe a ciberneticii, care vede corpul uman – de fapt, sistemul minte-corp – ca pe un soi de mașină la care poți să meșterești și pe care poți să o îmbunătățești dacă ai ingineri bine pregătiți, un concept care, inutil de spus, era de-a dreptul seducător pentru CIA. Și care, inutil, poate, de subliniat, subîntinde numita „inteligență artificială”.
În 1953, Puharich începea să lucreze la centrul de cercetări chimice al armatei de la Edgewood, Maryland, unde, într-o colaborare cu CIA (care-și lansase MK-Ultra), se făceau, pe lângă arme biologice și chimice, și experimente de cercetare paranormală și percepții extrasenzoriale.
Proiectele secrete la care a lucrat Puharich sunt mult prea multe să le enumăr aici. Cert este că, în noiembrie 1952, după un mare succes de laborator, Puharich informa conducerea Pentagonului despre utilitatea parapsihologiei în scopuri militare, ținând o conferință sub titlul „An Evaluation of the Possible Usefulness of Extrasensory Perception in Psychological Warfare”.
În ultima zi a aceluiași an, 1952, anul morții lui Parsons – pe „puntea dintre ani”, cum s-ar spune, evocându-l din nou pe Ianus, zeul trecerilor și spațiilor liminale – Puharich mai înregistra un succes fenomenal. Însoțit de un grup de membri ai fundației lui (foarte exclusiviste), Puharich a intrat atunci pentru prima dată în contact, prin intermediul unui medium, cu „Cei Nouă” – un grup de entități care s-au recomandat „extratereștri” de pe o navă spațială care plutea în apropierea pământului.
„Cei Nouă” extratereștri – nava, avea să afle Puharich mai târziu, se chema „Spectra” – aveau de transmis mesaje și instrucțiuni omenirii; își căutau reprezentanți pe Pământ – și-i găsiseră, pare-se, în cercul lui Puharich, format din ce s-ar chema „aristocrați americani” (membri ai clanurilor DuPont, Forbes, Paine, Astor). Un exemplu de comunicat de la „Cei Nouă”, care trebuie să fi flatat ego-ul celor prezenți datează din august 1956:
„Suntem în locul în care și-au avut originile vechii profeți și în care ei vor fi adunați. Vor fi puși în acel loc, în care sunt oameni de pe multe planete și din multe galaxii; iar acolo, ei vor fi zei care vor crea, la infinit, lumi… Iar oamenii de acolo vor fi eliberați de Pământ și vor fi duși în alt loc, unde vor fi treziți [la o conștiință superioară].”
Contactele lui Puharich cu aceste „Nouă Forțe și Principii” (asociate Marii Eneade a vechilor egipteni) aveau să continue mulți ani. Prin anii șaptezeci, și-l lua ca medium pe Uri Geller, un israelian care colabora cu Mossad – și urma, grație lui Puharich, să colaboreze și cu CIA.
Geller este mai bine cunoscut publicului larg drept „îndoitorul de linguri”; prin anii șaptezeci, participa la emisiuni televizate și era confruntat de diverși „sceptici”, care îl ridiculizau pentru satisfacția publicului. În realitate, Geller se ocupa de lucruri mult mai serioase – sau, cel puțin, colabora cu instituții și proiecte mult mai serioase (și mai sinistre) decât show-urile de divertisment televizate.
Povestea contactelor cu Spectra și „Cei Nouă” (rezumată de Puharich în volumul „Uri”) ocupă un rol central într-o carte pe care am mai pomenit-o în articolele mele: „Conspirația Stargate” (Lynn Picknett & Clive Prince, 2000), care plasează eforturile lui Puharich în țesătura mai amplă a unei „conspirații” de a impune o nouă religie pe pământ, care, foarte pe scurt spus, îmbină zeii egipteni cu aspectele extraterestre.
O religie a lui Horus, ca să revin la Crowley și Parsons, de la care am plecat.
O religie care are un pronunțat caracter tehnologic.
O religie care anunță computerizarea speciei noastre.
Într-una dintre comunicările lor, pe la începutul anilor șaptezeci, „Cei Nouă” îi explicau lui Puharich, prin serviciile de mediere oferite de Geller, modul în care urmau să invadeze Pământul:
„Andrija Puharich, lasă-mă să-ți explic ce înseamnă pentru noi o aterizare în masă. Noi avem nevoie de o aterizare în masă cum aveți nevoie, voi, oamenii, să vă alimentați mașina cu combustibil… Noi facem asta prin stratul barometric și cosmic din jurul Pământului. Facem plinul și dispărem iarăși…
Această invazie poate fi invizibilă, sau vizibilă doar pentru voi [cei din grupul de inițiați]…
Vezi tu, energia din mintea voastră, acela este, trebuie să admitem, lucrul pe care noi-nu-îl-avem. Noi s-u-n-t-e-m c-o-m-p-u-t-e-r-i-z-a-ț-i c-o-m-p-l-e-t c-o-m-p-u-t-e-r-i-z-a-ț-i d-e i-n-s-t-r-u-m-e-n-t-e m-e-c-a-n-i-c-e. Așa cum puteți auzi, suntem c-o-m-p-u-t-e-r-i-z-a-ț-i, c-o-m-p-u-t-e-r-i-z-a-ț-i.
Computerul vostru ne dă puterea să vă scriem de la milioane de ani distanță. Și noi avem nevoie de ajutorul vostru…
Noi nu putem pătrunde pe Pământul vostru; nu putem să apărem pentru voi decât prin computerizarea minților voastre.”
Poate recunoașteți aici ceva din ceea ce se întâmplă în zilele noastre.
Revin în Partea a VI-a cu evoluțiile din anii șaizeci.
