Daemon ex machina (VII): Control mintal, transe psihedelice și șamani ratați

„Existau toți acești activiști, știi, radicalii de la Berkeley, White Panthers… toți încercau să oprească războiul și să schimbe lucrurile în mai bine. Și după aia ne trezim inundați de toți acei «copii ai florilor», care erau cu drogurile și cu sexul. De unde au apărut toți hipioții ăia?!”

Abbie Hoffman, lider al protestelor împotriva Războiului din Vietnam

„Am avut revoluții religioase, am avut revoluții politice, industriale, economice și naționaliste. Așa cum urmașii noștri vor descoperi, toate astea nu au fost decât mici valuri într-un ocean de conservatorism – triviale, prin comparație cu revoluția psihologică spre care ne îndreptăm cu atât de mare viteză. Abia aceea va fi o adevărată revoluție. Când se va termina, rasa umană va înceta să mai facă necazuri.”

Aldous Huxley, Esquire (1949)

Încheiam Partea a VI-a cu câteva întrebări despre sursa și natura așa-zisei contra-culturi care a luat pe sus America în anii șaizeci, în timp ce activitățile spațiale – umane și nu numai – se intensificau spectaculos.

O revoluție în culori psihedelice

Suspiciunea că „revoluția contra-culturală” a anilor șaizeci a fost, în termenii de azi, cam „colorată” – adică un vast experiment social, o „revoluție” artificială, indusă – planează de multă vreme, și nu fără temei. Este de notorietate că, începând de la finalul anilor patruzeci, agențiile secrete americane (în principal CIA) „căutau în secret metode de a controla comportamentul uman”, ca să-l citez pe John Marks, în „The Search for the Manchurian Candidate” (1979). CIA, în particular, desfășura astfel de proiecte încă de la finalul războiului, începând primele experimente cu droguri și hipnoză în 1947, prin proiecte precum BLUEBIRD, redenumit, la începutul anilor cincizeci, ARTICHOKE – precursoarele vastului program MK-Ultra.

Foarte mulți comentatori ai perioadei convin că există o strânsă legătură între aceste proiecte secrete și apariția contra-culturii drogurilor. În cuprinzătorul lor studiu, „Acid Dreams. The Complete Social History of LSD: The CIA, The Sixties and Beyond” (1985), Martin A. Lee și Bruce Shlain notează:

„Aproape toate drogurile care au apărut pe piața neagră în anii șaizeci… fuseseră în prealabil cercetate, testate și, în unele cazuri, chiar rafinate de specialiștii de la CIA sau de la forțele armate. Dar, dintre toate tehnicile explorate de agenție în încercarea ei de 25 de ani și multe milioane de dolari de a cuceri mintea omenească, niciuna n-a primit mai multă atenție și n-a fost îmbrățișată cu mai mult entuziasm decât LSD-25.”

Dacă răspândirea acestor droguri în mase – cu precădere a drogului LSD, vedeta programului MK-Ultra, dar și a contra-culturii flower-power – a fost făcută intenționat de către CIA sau a fost rezultatul unei neglijențe rămâne încă subiect de dezbatere. Este cert că au existat și entuziaști autentici ai acestor droguri, care s-au învrednicit să le împrăștie în mediu pentru iluminarea elitelor (e.g., „Captain” Al Hubbard) și a maselor (e.g. Owsley Stanley), dar și unii dintre ei aveau legături mai mult sau mai puțin obscure cu CIA. Timothy Leary, supranumit „apostolul LSD” mărturisea, mai târziu, faimos: „Îi dau CIA creditul pentru susținerea și inițierea întregii mișcări pentru conștiință, a evenimentelor contra-culturii din anii șaizeci.”

Un rol absolut esențial în promovarea consumului de droguri psihedelice l-au avut figuri majore din elita intelectuală, artistică și științifică: persoane precum Aldous Huxley, Allen Ginsberg, George Bateson și mulți alții. Primul „Human Be-In” (ori „Adunare a triburilor”) de la San Francisco, în 1967, a fost deschis de Leary cu cuvintele: „Bine ați venit la prima manifestare a Minunatei Lumi Noi”. Dar, deși efectele acestor droguri asupra a zeci de mii de tineri ai acelei generații au fost catastrofale, despre rolul nociv jucat de acești corifei se vorbește mai puțin – iar despre răspunderea lor morală, practic, deloc. Voi reveni la aceste elite în partea următoare a seriei.

În orice caz, într-o versiune conservatoare, cum este cea propusă de mai sus citatul John Marks, indiferent de intențiile CIA: „Nimeni nu ar fi putut intra în lumea psihedelicelor fără a trece, întâi, fără să știe, prin porțile deschise de Agenție.”

Răspândirea contra-culturii drogurilor a avut ca efect neutralizarea mișcărilor politice și pentru drepturi civile care luau avânt în acei ani în marile centre universitare, la Washington, Chicago, New York – lucru pe care Abbie Hoffman, una dintre figurile cele mai importante și influente ale mișcării de protest împotriva Războiului din Vietnam, a avut ocazia să-l observe în direct (vezi primul motto).

Dar povestea este mult mai complexă decât subminarea unei mișcări autentice de protest politic – de care, oricum, în acei ani se ocupa și FBI, infiltrând, în cadrul operațiunii COINTELPRO, toate organizațiile „de stânga” posibile – de la cele feministe la cele pentru drepturile civile ale populației de culoare și de la mișcarea anti-război la cea marxistă sau anti-capitalistă.

MK-Ultra

Programul MK-Ultra este mult prea vast și complex ca să-l pot descrie aici în detaliu; i s-au dedicat multe cărți, articole, studii, asta deși – întrucât, la ordinele directorului CIA Richard Helms, arhiva programului a fost distrusă în 1973, cu excepția câtorva cutii de documente care au scăpat, din eroare – probabil că publicul nu-i va afla niciodată adevărata sinistră magnitudine. Chiar și așa, ce s-a aflat e suficient să-ți ridice părul în cap.

Wikipedia ne spune că scopul principal urmărit de MK-Ultra era „dezvoltarea de proceduri și identificarea de droguri care, folosite în timpul interogatoriului, să forțeze mărturisirea prin spălare pe creier [brainwashing] și tortură psihologică” – enumerând metode precum șocurile electrice, abuzul sexual, tortura fizică și psihică etc. Chiar și așa ar fi destul de îngrozitor, dar realitatea este că programul „nu trebuia să lase neexplorată nicio arie a cunoașterii umane”, astfel că metodele cercetate și testate au fost extrem de numeroase, iar scopurile depășeau cu mult aria tehnicilor de interogare. Un sumar mai cuprinzător găsim în studiul „Acid Dreams”:

„… am descoperit documente CIA care descriau experimente de privare senzorială, învățat în somn, percepții extra-senzoriale, proiecții subliminale, stimularea electronică… Unul dintre proiecte voia să transforme subiecții în asasini programați, care să omoare la comandă automată. Alt document menționa anxietate indusă prin hipnoză și inducerea durerii ca formă de control fizic și psihologic… trimiteri repetate la droguri exotice și agenți biologici… efectele pe care le aveau asupra creierului câmpurile magnetice, vibrațiile ultrasonice și alte forme de energie radiantă… ”

Și, apropo de eventuala răspândire intenționată în mase a drogurilor psihedelice, se discutau și astfel de formule – deși, drept e, pentru populațiile „inamice”, nu pentru propriii cetățeni. Dr. Wilson Greene – director al laboratoarelor de arme chimice ale armatei americane care operau la Edgewood (unde au ajuns și oameni de știință naziști importați prin Operațiunea Paperclip, și arhivele aripii „științifice” a SS, Ahenenerbe) și la Fort Detrick (rămas până în zilele noastre un laborator de arme biochimice) – visa la un război „psihochimic”, în care vaste populații să fie inundate de droguri „halucinogenice sau psihomimetice… ale căror efecte imită nebunia sau psihoza”, în scopul de a le slăbi sau distruge voința și capacitatea de a rezista. În scopul de a le deturna de la orice opoziție.

„Control mintal”

Dar ce ne interesează în particular pe noi la MK-Ultra este tocmai conceptul de „control mintal”, pe care psihologul George Estabrooks, specialist în hipnoză și colaborator al acestor proiecte secrete, a avut bunăvoința să ni-l explice în volumul lui, „Hypnotism” (1943). Cheia controlului mintal, aflăm de la bunul doctor, sunt „stările disociative”.

Aceste stări apar la orice individ uman, în forma lor cât se poate de benignă (atunci când rămânem „cu ochii în gol”, de pildă, deconectați de mediul imediat).

Unii indivizi au o susceptibilitate mai pronunțată la astfel de „stări de fugă”; iar alții, din fericire puțini, au forme patologice (ceea ce s-ar chema „sindrom de personalități multiple” sau „tulburare disociativă de identitate”, cum i se spune mai nou). Studiile arată că persoanele cu astfel de tulburări au suferit, cel mai adesea, abuzuri grave în copilărie – traume sexuale, fizice, psihice.

Controlul mintal este procesul prin care aceste stări disociative sunt induse, accentuate, intensificate, prin diferite metode (droguri psihoactive, hipnoză, tortură, traume sexuale, fizice, psihice, privare senzorială etc.), după care individul (sau acea „personalitate” ori „identitate” a lui detașată de „personalitatea centrală” prin scindare) este controlat de alte voințe. (Cine se gândește la posedare demonică, este iertat; asta gândea și Elita Collins.)

Transa hipnotică, de exemplu, este o stare disociativă indusă (inclusiv prin droguri pishoactive) care face individul extrem de receptiv la sugestii. William Sargant, unul dintre cei mai importanți psihiatri în domeniu, spunea, în cartea lui „Battle for the Mind” (1957), atât de apreciată de Aldous Huxley: „După ce funcțiile cerebrale au fost suficient de tulburate prin frică, furie sau excitare, induse fie accidental, fie în mod deliberat, în mintea multor oameni pot fi implantate diferite credințe.”

Visul CIA era să creeze stări de disociere atât de perfecte încât individul să facă lucruri pe care nu le-ar fi făcut în mod normal (pentru că îi contraziceau principiile morale, de exemplu, ori din instinct de conservare) și să nu-și mai amintească nici că le-a făcut, nici de ce le-a făcut, nici pentru cine. Să creeze, altfel spus, proverbialul „candidat manciurian”. CIA susține că nu a reușit să facă asta. Alții spun că a reușit, totuși, măcar de câteva ori (Sirhan Sirhan, asasinul lui Robert F. Kennedy, care nu-și amintește nici azi ce a făcut în momentul asasinatului, este cel mai citat exemplu; un altul este Mark David Chapman, asasinul lui John Lennon); dar, în absența unor probe negru pe alb, astea rămân doar speculații.

Ce atrage atenția, însă, pentru scopurile analizei noastre, este că CIA urmărea să obțină de la subiecții experimentelor sale aceleași efecte pe care le producea „fenomenul OZN” asupra „contactaților”, mai ales în cazurile de „vizite pe navele extraterestre” și în cazurile de „răpiri”.

În acele cazuri, victimelor li se inducea o disociere totală, în care conștiința (sau „sufletul” ori „spiritul”, în termenii Elitei Collins) părea să le părăsească trupul și să se angajeze în diverse activități, sub controlul entităților „extraterestre” – control căruia oamenii nu i se puteau opune nicicum.

Din perspectiva victimei, experiența era una (și) corporală; cel mai adesea, oamenii aveau senzații fizice create de experiențele prin care treceau: levitație, paralizie, dureri cauzate de diversele teste de natură aparent medicală la care erau supuși (extragere de mucoasă, de sânge, de material reproductiv). Aceștia primeau, de regulă „telepatic”, tot felul de instrucțiuni pe care, ineluctabil, le executau. Uneori, primeau informații mai complexe de la controlorii lor „extratereștri” – fie despre originea acestora (planeta sau sistemul solar de proveniență, civilizația lor), fie avertismente despre viitorul omenirii.

La final, persoana se reîntregea, ca să zic așa – de multe ori cu simptome fizice îngrijorătoare și coșmaruri recurente – și, cel mai adesea, nu-și amintea mai nimic din cele petrecute altfel decât sub hipnoză. În multe cazuri, era nevoie de lungi ani de sesiuni pentru a recompune măcar parte din experiență. După unii cercetători, nici hipnoza nu scotea la iveală decât anumite elementele ale întâmplării, anumite mesaje primite de la entități – cele la care, s-a bănuit, acestea permiseseră, cumva, totuși, accesul.

În alți termeni, se pare că „extratereștrii” (sau demonii, în versiunea Elitei Collins) reușeau să facă din oameni „candidații manciurieni” visați de MK-Ultra, deși (cel puțin din câte se știe) nu în scopuri de spionaj și asasinat.

Chimia mistică

Toate aceste droguri psihoactive (mescalina, psilocibina, LSD etc.) induceau în subiecți un tip de experiență pe care CIA, cel puțin oficial, o califica și o cerceta ca psihoză, o formă de schizofrenie temporară indusă, în care se presupunea că subiectul, dezinhibat, urma să devină mult mai maleabil la sugestiile controlorului și dispus să dezvăluie informațiile dorite.

Pe de altă parte, pe parcursul cercetărilor, s-a constat că subiecții resimțeau efectele drogului ca pe o experiență mistică. LSD se dovedea a fi un „mesia chimic”, un „sacrament religios”, un „eliberator al spiritului uman” și o unealtă de „expansiune a creativității și conștiinței umane”. Asta nu contravenea, neapărat, ideii de psihoză sau schizofrenie, pentru că, în aceeași perioadă, un nou curent în psihiatrie declara că schizofrenia nu este, neapărat, o boală, ci poate fi o poartă prin care individul pătrunde la „nivele superioare ale existenței mintale”, obținând un „sentiment de raport intim cu cosmosul,”, dobândind „o cunoaștere care transcende realitatea fizică” etc. etc.

Este momentul potrivit să revin la Andrija Puharich, despre care Aldous Huxley, care contribuise la înființarea fundației Round Table, spunea că „orice ai putea zice împotriva lui…, este cu siguranță un om foarte inteligent, extrem de bine citit și foarte întreprinzător”:

„Scopul lui este să reproducă prin farmacologia, electronica și metodele fizicii moderne, condițiile folosite de șamani pentru a intra într-o stare de clarviziune călătoare.”

„Clarviziunea călătoare” în discuție fiind, în termeni mai puțin poetici, o stare disociativă profundă, în care individul avea acces la tot soiul de informații, inclusiv prin contact cu diverse entități „extradimensionale”.

În 1959, Puharich publica volumul „The Sacred Mushroom”, urmat, în 1962, de „Beyond Telepathy”, în care relata experimentele lui de detașare a conștiinței de trupul fizic, experimente făcute asupra lui însuși și a altor persoane, în particular prin oficiile așa-zisei „ciuperci magice” (Amarita muscaria), despre care Puharich aflase de la un medium că era folosită și de zeii Egiptului antic.

În timpul acestei „decuplări a centrului mobil de conștiință de corpul fizic” – constata Puharich, încântat – persoana călătorea la distanță nu doar în spațiu, ci și în timp, dobândind puteri predictive; avea acces la informații din așa-zisul „câmp akașic” (un fel de depozitar al întregii cunoașteri umane, recunoscut în anumite tradiții orientale, dar absorbit și în ocultismul occidental, inclusiv prin teosofie); intra în contact cu entități cu care comunica telepatic; transmitea participanților umani la experiment mesajele primite prin așa-zisul „channeling”; ba chiar, uneori, spiritul dezancorat reușea să pătrundă în alte trupuri. Suntem, imposibil de negat, în plin ocultism.

„Factorul cauzal”

Sigur că aceste fabuloase întreprinderi treziseră interesul CIA și serviciilor speciale ale armatei, pentru care Puharich lucra la baza Edgewood. Și, unde unii credeau că aceste experimente puteau duce la descoperirea metodei perfecte de „control mintal”, alții vedeau o posibilitate de a intra în contact cu „extratereștrii”, iar Elita Collins găsea confirmări că „fenomenul OZN” era unul demonic. Așa cum nota Redfern,

„…o nouă teorie despre fenomenul OZN a început să se contureze… mult mai apropiată de opiniile Elitei Collins privind o prezență demonică și cum se legau toate astea cu farfuriile zburătoare. Astfel că… Elita Collins a decis că singura alternativă pe care o aveau la dispoziție era să se aventureze și mai departe pe tărâmurile mlăștinoase și controversate ale stărilor alterate de conștiință și experiențelor extra-senzoriale, ca să vadă ce se putea descoperi acolo, indiferent de consecințe.”

Astfel că Elita Collins simpatiza cu experimentele lui Puharich – inclusiv cu eforturile lui de a rămâne în contact cu „Cei Nouă”. În plus, în acea perioadă (1966-1973), Elita Collins a colaborat cu CIA în proiectul „Often”, parte din MK-Ultra, un proiect condus de „marele vrăjitor” și otrăvitorul-șef al CIA, Sidney Gottlieb (cel care, printre multe altele, a încercat să-i strecoare lui Castro un trabuc din pricina căruia să-i cadă faimoasa barbă), și care se ocupa, pe scurt spus, de „magie neagră și supranatural”.

Reluând cercetările altor autori și relatările martorilor, Redfern notează că CIA infiltrase încă din anii cincizeci cercurile ocultiste, manifestând inclusiv un interes viu pentru valențele tăblițelor Ouija (un raport intern CIA din 1954 se chema „O istorie a aplicațiilor tăbliței Ouija în munca de informații” – probabil Crowley figura acolo la loc de cinste). Iar, în anii șaizeci, potrivit lui Victor Marchetti (fost ofițer CIA),

„CIA efectua experimente cu mediumi în încercarea de a intra în contact și, poate, a obține informații, de la agenți CIA decedați. Aceste demersuri… făceau parte dintr-un efort mai vast de a angaja puterile paranormale în diverse misiuni de spionaj, printre care și utilizarea de clarvăzători pentru a ghici intențiile liderilor de la Kremlin.”

După cum se va vedea mai departe, aceste eforturi au dus, în anii șaptezeci-optzeci, la crearea unor programe de „vedere la distanță”, sponsorizate nu doar de CIA și de Pentagon, ci și de NASA, prin oficiile lui Wernher von Braun, nici el străin de preocupări ocultiste.

Pentru moment, însă, proiectul Often se ocupa de ghicitori de toate felurile: chiromanți, clarvăzători, astrologi, demonologi; în mai 1971, CIA plătea astfel de persoane cu puteri paranormale să citească zilnic presa în „stări alterate de conștiință”, în speranța de a descoperi informații de folos pentru securitatea națională.

O altă zonă de interes erau persoanele care treceau prin experiențe în proximitatea morții (NDE – near death experiences), de la care CIA voia să afle, printre altele, dacă oamenii erau sau nu judecați, după moarte, de o putere superioară. Ba, în 1972, relatează una dintre sursele lui Redfern, s-au dus și la un exorcist, preot catolic din New York, care, însă, i-a dat rapid pe ușă afară.

În mai directă legătură cu „fenomenul OZN”, sursele lui Redfern sugerează că, după stoparea proiectului de studiu OZN al forțelor aeriene, „Blue Book”, în decembrie 1969, lucrările acestuia au fost pasate, discret, Elitei Collins și echipei din proiectul Often. Nu pot să nu remarc că, în dialogurile lor cu „răpiții” și „contactații”, cercetătorii aveau, printre întrebările standard din chestionar, și: „De la răpire încoace, ați simțit impulsul de a deveni vegetarian?”, dar și: „Înainte de aparenta experiență OZN, erați adept al învățăturilor budiste?”.

În fine; spațiul nu-mi permite decât o schiță. Eforturile de acest tip erau foarte cuprinzătoare și nu se rezumau la CIA; Pentagonul avea propriile programe. Potrivit unei surse, colonel de aviație, forțele aeriene voiau să afle dacă abilitatea acestor entități supranaturale de a intra în contact cu oamenii depindea de măsura în care aceștia credeau în ele.

Închei pasajul cu relatarea îngrijorată și îngrijorătoare a doi fizicieni implicați în aceste proiecte, transmisă lui Redfern de una dintre sursele lui:

„Deși se părea că înregistraseră un succes total în stabilirea contactului, la fel ca și în încercarea de a se folosi de puterile psihice ale NHE [entități non-umane]… doi dintre fizicieni erau convinși că oamenii din Pentagon care participau la proiect erau profund păcăliți de aceste entități, care le linișteau temerile, făcându-i să creadă că sunt în siguranță, că nu există pericole, ceea ce nu era nici pe departe cazul.

Fizicienii credeau că «personalul din proiect ajunsese să presupună că reușise, cumva, prin mijloace tehnologice, să controleze capacitățile de a face ce făceau și NHE: vederea la distanță și armele psihotronice. Dar, în realitate, cine făcea lucrurile astea sau cine le lăsa să se întâmple, de fiecare dată, erau entitățile, pentru scopuri care serveau agendei lor de înșelăciune. Și în cazul armelor psihotronice, și în cazul vederii la distanță, mi s-a spus că Pentagonul nu reușise, de fapt, să controleze o tehnologie care producea acele efecte; absolut deloc. Ce se întâmpla era că NHE i-au făcut să creadă că reușiseră acest lucru.

În realitate, factorul cauzal erau, de fiecare dată, aceste entități.»”

Drugs, sex and rock’n’roll

Ceea ce ne duce, pe o linie directă, deși în meandre, la fenomenul muzicii rock, care a debutat tot în acei ani și fără de care – alături de drogurile psihedelice – contra-cultura nu ar fi fost ce a fost și nici nu ar fi pomenită astăzi în termenii glorioși în care e pomenită.

Îl citam mai sus pe Huxley lăudându-l pe Puharich pentru eforturile lui inteligente de a recrea prin orice mijloace experiența șamanică. De ce șamanică? Pentru că, așa cum au spus-o mulți consumatori și comentatori ai perioadei, „figura cheie în drama halucinogenă este șamanul”.

Autorii studiului „Acid Dreams” notează că multe dintre elemente fundamentale ale experienței șamanice (așa cum o descria Mircea Eliade, foarte apreciat în epocă, în volumul lui, „Shamanism. Archaic Techniques of Ecstasy”, 1951) – scindarea sinelui, unirea cu natura, confuzia sexuală, încălcarea ritualică a tabuurilor, comunicarea cu entități din alte dimensiuni, transa, inclusiv cea indusă prin muzică, s-au regăsit în experiențele celor expuși în acei ani la droguri psihedelice.

Mai trebuie subliniate aici două trăsături ale drogului LSD. Așa cum declara sus și tare Timothy Leary (încălcând promisiunea făcută lui Huxley, de a nu devoala public acest aspect) LSD era, fundamental, un drog sexual. Contra-cultura drogurilor a fost, așa cum o spune și Abbie Hoffman, și o cultură a sexului. Excesul sexual al perioadei se petrecea în „stări alterate de conștiință”, ceea ce, practic, întrunea cel puțin parte din premisele unui ritual de „magie sexuală” – de unde și succesul nebun de care s-a bucurat tantra în acea perioadă.

Al doilea lucru de subliniat este receptivitatea la muzică a persoanelor aflate în starea psihedelică; muzica de transă augmenta, hrănea „starea alterată de conștiință”. Altfel spus, muzica acelor ani nu era doar un simplu fundal sonor; ea era o muzică specială, pentru o generație specială, aflată într-o stare de conștiință specială.

Dacă, așa cum spuneam la început, ideea că răspândirea drogurilor psihedelice în public a fost o operațiune centralizată întrunește multe sufragii, despre cum s-a creat muzica rock, lumea nu prea vrea să vorbească. Pare o demistificare prea îndrăzneață, un pas prea departe; muzica aceea a fascinat generații; marile figuri eroice ale rockului aparțin acelei atmosfere, acelei generații.

Scene stranii în canion

Jurnalistul de investigație David McGowan a fost unul dintre puținii care s-a aventurat pe acest teritoriu delicat – și nu a făcut-o deloc bucuros, pentru că, fiind el născut, crescut și trăit în LA, la epoca potrivită, era mare fan al acestei scene și vedetelor ei. Studiul lui McGowan („Weird Scenes inside the Canyon”, 2014) spune povestea nașterii muzicii rock psihedelice, eveniment epocal care a avut loc în vara lui 1965, în Laurel Canyon, Los Angeles.

În esență McGowan și-a pus, întâi, întrebarea: de ce veniseră și Jim Morrison, și Frank Zappa, și membrii The Byrds, și membrii The Mamas and the Papas etc. etc. – hodoronc-tronc, în vara lui 1965, într-un cartier rustic și nedezvoltat al Los Angelesului, când scena muzicală era la New York? Nici măcar marile cluburi de pe Strip nu se deschiseseră încă. De ce se adunaseră tocmai în acel colț de lume prin nimic remarcabil toate aceste viitoare mari stele ale unei muzici încă neinventate, dar fără de care nu ar fi existat nici Haight-Ashbury, nici Woodstock, nici „vara iubirii” – dar nici Altamont, nici Charles Manson?

De-aici a pornit cercetarea; curând, McGowan afla, șocat, că numărul de odrasle de ofițeri de informații din acel grup bine sudat sfida orice probabilistică. Morrison, Zappa, soția lui Zappa, Gail, John Phillips (autorul imnului „verii iubirii”, San Francisco/Be sure to wear flowers in your hair), David Crosby – ca să dau numai numele mai cunoscute – erau, toți, vlăstare de ofițeri militari și/sau de informații și/sau mândri succesori ai ceea ce s-ar chema „aristocrația americană” – marile familii fondatoare, primii pelerini, semnatari ai Declarației de Independență etcaetera. Frank Zappa, ca să dau un exemplu, își petrecuse mare parte din copilărie la Edgewood (centrul de arme chimice și biologice al armatei americane la care lucra și Andrija Puharich), tatăl lui fiind chimist militar acolo.

Vorba lui McGowan:

„Și-acum, noi ce să credem? – că singurii copii care aveau talent muzical în epoca aia erau fiii și fiicele unor amirali, ingineri de arme chimice și ofițeri de servicii?”

Aceeași problemă de probabilități o puneau și vedetele de cinema din generația care se lansa tot atunci, tot acolo – zișii „Young Turks” – care se amestecau intens și complex cu rockerii din canion (frații Peter și Jane Fonda, Warren Beatty și sora lui, Shirley MacLaine, Dennis Hopper, Bruce Dern) fiecare din ei cu o istorie de familie în armată și servicii. Henry Fonda, tatăl celor doi prințișori ai cinematografiei psihedelice, Peter și Jane, lucrase ca ofițer de informații în timpul războiului; tatăl lui Dennis Hopper fusese ofițer în OSS etc… Lume mică.

Problema se extindea și la diverși producători și colaboratori ai scenei muzicale; de exemplu, producătorul faimoasei trupe Grateful Dead, Alan Trist, era fiul lui Eric Trist, figură centrală la sinistrul Tavistock Institute.

Un alt mister descoperit de McGowan (sau, poate, soluția improbabilei ecuații demografice de mai sus) a fost că Lookout Mountain Laboratory, care ședea sus, pe cea mai înaltă culme a zonei, dominând Laurel Canyon, era o instalație militară secretă (și fortificată ca atare), dotată cu cel mai avansat studio de imagine și sunet din lume la acea dată. McGowan comenta că Lookout era cuibul de vultur din care Dr. Strangelove supraveghea ritualurile dionisiace, uneori sângeroase, întotdeauna bete de droguri și adesea oculte, care se petreceau între șamanii de dedesubt.

Pe durata existenței lui, laboratorul a produs 19.000 de filme clasificate (mai multe decât toate filmele produse de toate studiourile Hollywoodului la un loc), parte dintre ele filme ale testelor atomice. Acolo s-au inventat tehnici revoluționare de imagine și sunet, inclusiv tehnicile 3D. Sute de angajați și colaboratori, civili și militari, ai laboratorului s-au perindat prin Laurel Canyon și s-au amestecat, clandestin sau nu, cu vlăstarele elitelor americane care, jos, în vale, revoluționau cultura generației tinere.

De altfel, după relatările lui McGowan, multe dintre starurile în rapidă devenire aveau mare nevoie de sprijin profesionist la debut de carieră, întrucât nu aveau nici cea mai mică experiență în domeniul muzical.

Și, în aceeași vale bizară, se întâmplau să circule Charles Manson (muzician mai talentat, pare-se, decât multe dintre vedetele vremii); membrii Familiei lui, unii criminali, dar și actori și muzicieni (Bobby Beausoleil, de exemplu) – crimele Tate/LaBianca au avut loc la câteva străzi distanță. Tot pe-acolo se învârtea și Kenneth Anger, mare regizor underground ocultist, un apropiat al lui Marjorie Cameron, „Femeia Stacojie” pe care o conjurase Jack Parsons din neant în 1946, și autor al filmului Lucifer Rising, care saluta ascensiunea Erei lui Horus, anunțată de Crowley. „Biserica Procesului”, o organizație neo-gnostică deosebit de sinistră, își avea un sediu în zonă și publica articole de și despre Charles Manson, Marianne Faithfull, Mick Jagger de la The Rolling Stones…

Regele Șopârlă

Poveștile acelei epoci și acelei scene sunt un desiș incredibil de încrengături umane pe care nu cred că le putea pune la cale nicio organizație omenească, fie ea și CIA. Mă rezum la o poveste exemplară: povestea lui Jim Morrison.

Intrarea oficială a SUA în Războiul din Vietnam a fost ocazionată de așa-zisul „Incident de la Golful Tonkin” (2 august 1964), în care un distrugător american ar fi fost atacat de nord-vietnamezi. Zic „ar fi fost” pentru că suspiciunea că incidentul a fost înscenat (adică un „false flag”) pentru a oferi americanilor pretextul de a se angaja fățiș și la scară mare în conflict a existat de la început. Chiar și în versiunea oficială a incidentului, publicată de NSA în 2008, se admite că nord-vietnamezii nu au atacat, de fapt, vasul american, ci a fost vorba de o regretabilă distorsiune a informației, din cauza „confuziei care domnește în război” („fog of war”).

Băiatul tuns regulamentar din fotografie avea, în câteva luni de la această vizită, să se transforme în sex simbolul suprem al contra-culturii anilor șaizeci, icoana rock a epocii, șaman și poet ezoteric, mare admirator al lui Crowley și practicant de vrăjitorie wicca. Iar coama lui legendară era sculptată de faimosul stilist, un pasionat de ocultism, Jay Sebring – care avea să devină una dintre victimele Familiei Manson în masacrul din august 1969 de la casa lui Roman Polanski și Sharon Tate (și ea vrăjitoare wicca), altă prăbușire grotescă a acelei epoci a iubirii universale.

Este vorba, desigur, despre „The Lizard King” în persoană: Jim Morrison, vocalul trupei The Doors – nume inspirat de „The Doors of Perception”, titlul volumului prin care marele umanist, intelectual și vizionar Aldous Huxley își dăduse girul pentru consumul de droguri psihedelice, convins că ele sunt un instrument al evoluției, calea pe care omul (sau mai exact, omul superior) își poate împlini potențialul.

Așa cum relatează McGowan, Morrison s-a instalat în Laurel Canyon în primele luni ale anului 1965, fără nicio explicație logică și, mai important, fără nicio educație sau experiență în domeniul muzical – dar cu toate marile melodii ale viitoarei lui trupe în minte. Știm că Morrison era un poet talentat, dar muzică nu știa; de altfel, recunoștea că nici nu-l interesase vreodată; nu fusese în viața lui la un concert.

Deși, înainte de Laurel Canyon, era cunoscut ca un băiat foarte citit și interesat de lume, el nu a făcut niciodată politică în perioada lui de star rock, nu a avut melodii de protest și nici nu a pomenit vreodată public cine era tatăl lui. Spunea că părinții lui au murit – lucru interpretat cu generozitate, apoi, ca însemnând să se separase sufletește de ei.

Dacă lucrurile nu erau deja destul de bizare, pe 3 iulie 1971, când Jim murea (sau nu?) la Paris, în condiții misterioase, tatăl lui, George Stephen Morrison, ajuns, între timp, amiral, conducea ceremonia de retragere din serviciu a portavionului USS Bon Homme Richard, de pe care, cu șapte ani în urmă, orchestrase evenimentele de la Golful Tonkin. Prin tragedia celor doi, tată și fiu, ambele fenomene, intrate simultan în ascensiune, intrau, acum, simultan, în declin: și contra-cultura sexului și drogurilor, și Războiul din Vietnam.

Este doar una dintre multele, foarte multele coincidențe inexplicabile ale acelei scene și perioade. Sau, poate, în atmosfera atât de încărcată de vectori obscuri, o sincronicitate – acel misterios fenomen care semnalează prezența unor forțe ascunse – sau, cum le spunea Peter Levenda în trilogia lui despre „grimoarul vrăjitoriei politice americane”, „forțe sinistre”.

Jim Morrison a murit la 27 de ani. La fel ca Jimi Hendrix; la fel ca Alan Wilson; la fel ca Janis Joplin. La fel ca Robert Johnson, considerat de Rock and Roll Hall of Fame drept primul star rock care a existat vreodată pe lume – cel care, legendar, și-a vândut sufletul diavolului într-o noapte, la o răscruce de drumuri, în Mississippi, pentru geniu și faimă.

Nu vreu să spun că Jim Morrison sau alți tineri artiști din acea conjunctură nu erau dăruiți cu talent; dar, poate, prezența acelor forțe în jurul lor le-a dat impulsul decisiv pentru a apuca pe acea cale și a ajunge pe culmi. Le-a dat incredibila aură. Văzând prețul plătit, nu poți, însă, să nu te întrebi, totuși, ce tip de forțe îi antrenau? Ce tip de pact au încheiat acești tineri? Cu cine? Cu CIA? Cu forțele non-umane pe care serviciile credeau că le controlează – deși Elita Collins avertiza că asta nu se poate și oamenii sunt păcăliți? Sau, poate, altcineva a încheiat un pact în numele lor?

Și oare cât de mult au știut ei înșiși, acești zei ai rockului, drogurilor și sexului, despre natura vârtejului în care erau angajați? Destinul lor a fost unul eliptic – ascensiune fulminantă, culmi amețitoare, extatice, prăbușire bruscă, oribilă, prematură. Forțele care i-au folosit ca șamani aspiranți i-au și zdrobit, frângându-le prea devreme destinele.

Revin în Partea a VIII-a cu lucrările șamanilor mai rafinați de la vârfurile elitei științifice și intelectuale a anilor șaizeci-șaptezeci și primii pași către „religia fără de religie” și computere.