„Gnoza permite misticului nu doar să-l cunoască pe Dumnezeu, ci și să obțină cunoașterea pe care o are Dumnezeu. Mai important, acest extaz cognitiv nu este caracterizat drept ceva care i se întâmplă aspirantului prin infinita grație a lui Dumnezeu, ci este ceva ce aspirantul însuși produce prin propriile lui eforturi mistice, magice și intelectuale – într-un cuvânt, auto-divinizare.”
Erik Davis, „Techgnosis. Myth, Magic and Mysticism in the Age of Information” (2015)
„Creierul este un organ extraterestru. Creierul este o inteligență non-umană.”
Timothy Leary. „Exo-Psychology: A Manual on the Use of the Human Nervous System According to the Instructions of the Manufacturers” (1977)
Încheiam Partea a VII-a anunțând o incursiune pe la vârfurile intelectuale ale unei societăți americane bântuite, în anii șaizeci-șaptezeci, de droguri psihedelice, șamani, OZN-uri și programe de control mintal.
În timp ce, la firul ierbii, populația se confrunta cu o contra-cultură care îi contamina și demonta structurile de bază, iar tinerii se bălăceau în extaz sexual și mistic sub ochiul avid al agențiilor de informații, sus, în Olimpul academic, se nășteau mișcarea New Age și Internetul/inteligența artificială – gemeni uniți la șold prin cibernetică, știința computerizării creierului omenesc.
Religia tehnologiei făcea un salt substanțial înainte și, indiferent cum s-ar fi numit entitățile pe care le venera, atmosfera devenea din ce în ce mai sumbră și mai bizară.
Porțile percepției sunt date de pereți
Aldous Huxley, pe care l-am pomenit deja în această serie pentru relația lui cu Andrija Puharich, a fost inițiat în mescalină în 1953; la acel moment, era deja familiarizat cu diverse tehnici de inducere a unor stări alterate de conștiință, dar noua unealtă chimică l-a impresionat atât de mult încât și-a relatat experiențele într-o carte care avea să devină faimoasă în epocă, „The Doors of Perception” (1954).
Mescalina, spunea el, putea produce „Viziunea Beatifică”, afirmație care i-a atras un perdaf de la R.C. Zaehner, profesor de religii orientale la Oxford (și catolic pios), care, în volumul „Mysticism Sacred and Profane” (1957), îi explica marelui intelectual diferența dintre „misticismul profan” (produs exclusiv prin procese psihologice și biologice, care duce la o formă de monism ori de misticism al naturii) și „misticismul sacru”, singurul care presupune reală transcendență și nu există în afara Duhului Sfânt.
Dar avertismentele bunului profesor veneau prea târziu; în 1955, Huxley fusese inițiat și în LSD, care îl impresionase și mai mult decât mescalina. Acum, prezicea cu mult entuziasm o „renaștere religioasă”; o inițiere zdravănă a elitelor intelectuale, credea el, avea să ducă la excepționale progrese în domeniul științelor, artelor și religiei. Elitele aveau, în sfârșit, la îndemână mijloacele de a-și dezvolta „potențialitățile umane”, acele calități supra-normale care zac latente în omul superior și, „prin experimente spirituale, fizice și morale”, pot fi dezlănțuite, întru auto-divinizare.
În 1960, Huxley îl întâlnea pe Timothy Leary, pe atunci tânăr lector de psihologie la Harvard, și, văzând în el un vector promițător pentru planurile lui de renaștere ocultă, îl lansa pe orbita de „apostol LSD” care avea să-l facă faimos (și infam) în anii șaizeci-șaptezeci. Leary își amintea cum Huxley îi dăduse ordinele de marș cu următoarele cuvinte:
„Rolul tău este foarte simplu, Timothy. Trebuie să devii promotorul entuziast al evoluției… Lucrurile astea țin de evoluție. Nu pot fi grăbite. Inițiază artiști, scriitori, poeți, muzicieni de jazz, curtezane elegante, pictori, boemi bogați, iar ei îi vor iniția pe cei bogați și inteligenți. … Drogurile acestea pentru creier, produse în masă de laboratoare, vor genera schimbări enorme în societate… Obstacolul în calea acestei evoluții, Timothy, este Biblia.”
La Harvard se efectuau deja tot felul de experimente de control mintal sub oblăduirea CIA; una dintre victime, student în acei ani, a fost Theodore Kaczynski, viitorul Unabomber, teroristul autor al celebrului manifest anti-tehnologie.
Leary a intrat în joc cu un program de experimente psihedelice; a testat efectul drogurilor întâi pe deținuții unei închisori de maximă securitate și apoi, faimos, în 1962, pe un grup de studenți, în timpul slujbei din Vinerea Mare la Capela Marsh a Universității din Boston – unde participanții au raportat experiențe mistice de mare profunzime. Se deschidea o nouă eră.
Religia fără revelație
Huxley a murit în 1963, nu înainte de a apuca să mai pună două pietre de temelie ale mișcării New Age. Prima a fost romanul „Insula” (1962), o utopie tantrico-ecologico-mistico-eugenistă care prezenta multe trăsături comune cu „Minunata lume nouă”, dar, de data asta, eugenia, controlul populației prin sex și droguri etc. – erau prezentate ca mecanismele unei societăți ideale. Printre trăsăturile esențiale ale vieții în utopica insulă Pala era, alături de tehnologii avansate, și „o religie a lipsei de religie”; unul dintre personaje explica:
„Nu avem nicio biserică organizată, iar religia noastră pune accent pe experiența imediată și deplânge credința în dogme neverificabile și emoțiile pe care le inspiră astfel de credință… [Rugăciunea noastră este] «Doamne, dă-ne nouă Încrederea cea de toate zilele, dar izbăvește-ne de Credință»”.
Poate că Aldous s-a lăsat aici inspirat de ideile exprimate de fratele lui, Julian Huxley – director-fondator al UNESCO, prieten apropiat al lui Teilhard de Chardin, părinte al transumanismului și ocazional participant la sesiunile de contacte zeiesc-extraterestre ale lui Andrija Puharich – în volumul „Religion without Revelation” (1929). Sau poate că nu prea îi convenea Revelația în sine, întrucât nu-i permitea să evolueze cu misticisme la plic.
Ceea ce ne duce în linie dreaptă la a doua mare realizare a lui Huxley în ultimele lui luni de viață, și anume Institutul Esalen, a cărui fondare a inspirat-o în 1962, și care avea să devină întruchiparea acestei „religii a lipsei oricărei religii” sau „religie fără credință” și alma mater a mișcării New Age.
Situat pe o coastă spectaculoasă a Californiei, la Ben Sur, Esalen a devenit repede centrul „mișcării pentru dezvoltarea potențialului uman” visat de Huxley, care potențial se dezvolta prin doctrine orientale și practici bazate pe droguri psihedelice, stări alterate de conștiință și sex.
Acest ultim aspect era, după multe relatări și comentarii, primul pe lista exercițiilor de „expansiune a conștiinței” la Esalen – urmând rețetele tantrice, dar și ideile lui Gerard Heard, care credea că un rol important în evoluția conștiinței umane avea homosexualitatea, grație „privilegiilor mistice” pe care le oferea. Heard imigrase în California odată cu Huxley și, curând, după ce li se adăugase un alt faimos privilegiat mistic, Christopher Isherwood, cei trei deveniseră „expatriații britanici mistici din California de Sud”, cum le spunea Alan Watts.
Cibernetica sinelui
Dar, dincolo de „uleiurile de corp, sesiunile psihedelice și întrunirile nudiste în băi cu apă caldă”, ca să-l citez pe istoricul religiilor Erik Davis („TechGnosis”), tot la Esalen s-au născut și multe dintre ideile care au remodelat paradigma ciberneticii și au pus bazele teoriei informației.
Noua „religie a niciunei religii” se dovedea a fi o religiei a tehnologiei, atât prin „tehnicile extazului” și „tehnologiile sacre” care formau instrumentarul acestui nou tip de gnosticism, cât și prin dezvoltarea unei „cibernetici a sinelui” – proiectul lui Gregory Bateson, altă figură centrală a epocii, fondator și lector permanent la Esalen.
Bateson, și el consumator timpuriu de LSD, făcuse „antropologie aplicată” pentru OSS în timpul războiului – adică operațiuni de război psihologic împotriva diverselor grupuri și populații. El atrăsese atenția aparatului de informații inventând două concepte fundamentale pentru controlul și manipularea indivizilor și grupurilor. Primul era conceptul de „schismogeneză”, definit ca procesul de creare a schismelor în societate, în particular prin comunicare; altfel spus, tehnici de divide et impera. Al doilea era foarte utilul concept de „dublă constrângere” (double bind): dilema care apare la un individ (sau grup) atunci când primește două sau mai multe mesaje ori ordine contradictorii și care, inducând confuzie sau paralizie, îl face mai ușor de controlat.
Imediat după război, Bateson devenise interesat de cibernetică, știința pe care fondatorul ei, Norbert Wiener, o descria ca „studiul controlului și comunicării în mașini și ființe vii” și care a pus bazele roboticii, inteligenței artificiale și Internetului. Relația dintre om și mașină, spunea Wiener, se dezvoltă simbiotic, prin așa-zise „bucle de feedback” (feedback loops) care, teoretic, creau posibilitatea ca mașinile să contribuie la „îmbunătățirea” omului, dar și posibilitatea creării de mașini care să se reproducă singure.
În 1964, Wiener explora implicațiile teologice ale noii științe în volumul „God and Golem, Inc.”, în care compara puterile creatoare ale lui Dumnezeu cu puterea omului de crea mașini și sfida opoziția la astfel de idei ca fiind aceeași prejudecată păguboasă pentru progresul omenirii care se opusese, prin secole, și beneficiilor magiei.
În 1948, Bateson a devenit membru al unui „grup de cibernetică”, din care, printre alții, făceau parte și neurofiziologul Warren McCulloch (coleg cu Wiener la MIT și, pasionat de fenomenele parapsihologice, membru al fundației lui Puharich începând cu 1952), dar și matematicianul Alan Turing, cel care a creat testul de inteligență pentru IA. Pornind de la premisa că creierul omenesc este doar o mașină complexă cu input/output, grupul urmărea să creeze experimente și metode de programare a comportamentului uman, la nivel individual și de grup.
Bateson descria cibernetica drept „cea mai mare îmbucătură pe care a luat-o omul din mărul cunoașterii în ultimii două mii de ani”. Contribuția lui a constat în teoria așa-zisei „ecologii a minții”, care, după cum explica unul dintre studenții lui, Stewart Brand, mare promotor al computerului personal în cultura de masă, oferea „legătura conceptuală dintre abordarea cibernetică și abordarea religioasă a sistemului integrat”. Bateson explica:
„Mintea individuală este imanentă, dar nu doar în trup. Ea este imanentă și în circuitele și mesajele din afara corpului; și există o Minte mai mare în care mintea individuală nu este decât un sub-sistem. Această Minte mai mare este comparabilă cu Dumnezeu și poate că și este ceea ce unii oameni numesc «Dumnezeu», dar, chiar și așa, ea rămâne imanentă în sistemul social total interconectat și în ecologia planetară.”
Dacă sesizăm aici umbrele ideii lui Teilhard de Chardin despre „noosferă”, suntem pe drumul cel bun (sau rău, mai degrabă), întrucât de Chardin – poreclit „Darwin catolic” pentru efortul lui de a face o sinteză între creștinism și teoria evoluției – a pus bazele aspirației de a crea inteligența artificială susținând că, pe măsură ce omenirea dezvoltă rețele sociale tot mai complexe, „noosfera” devine tot mai conștientă de sine, până la punctul la care toate organismele de pe pământ fuzionează într-un „spirit planetizat” și toate inteligențele umane individuale fuzionează într-o super-minte colectivă cu ajutorul tehnologiei computerelor.
„Ecologia minții” și „ecologia umană”
Spre finalul războiului, Bateson păruse să sufere de îndoieli că munca lui făcea bine umanității; el se întreba:
„Războiul este acum o luptă pe viață și pe moarte pentru rolul pe care îl vor juca științele sociale în ordonarea relațiilor umane. Nu este deloc o exagerare să spun… că acest război este, ideologic vorbind, exact despre asta: rolul științelor sociale. Vom rezerva aceste tehnici și dreptul de a manipula populațiile ca un privilegiu pentru cei câțiva indivizi lacomi de putere, care-și urmăresc interesele și planifică, și care sunt în mod natural atrași de instrumentalizarea științei? Acum, că avem aceste tehnici, urmează, cu sânge rece, să tratăm oamenii ca pe niște obiecte? Sau ce-o să facem cu tehnicile astea?”
Astăzi știm răspunsul. Potrivit relatărilor lui John Marks („The Search for the Manchurian Candidate”), în anii șaizeci, după ce ajunsese la concluzia că mintea omenească era prea complexă să fie controlată din buton, CIA a decis nu să abandoneze MK-Ultra, ci, dimpotrivă, să extindă enorm aria de cercetare. Pentru a înțelege (și a putea manipula și controla) comportamentul uman, omul trebuia studiat în relație cu mediul său, în sensul cel mai larg cu putință. Cercetarea trebuia să acopere discipline precum psihologia, medicina, sociologia și antropologia – reunite într-un domeniu nou, denumit „ecologie umană”.
Pentru a desfășura aceste studii, CIA a înființat și finanțat o organizație aparent independentă, Society for the Investigation of Human Ecology (SIHE), care, rezumă Marks:
„a fost poarta de acces a CIA în domeniul științelor comportamentale. Niciun fenomen nu era prea straniu ca să nu beneficieze de atenția grijulie a [SIHE], fie că vorbim de percepțiile extrasenzoriale ori de vracii africani… Cu acest spirit de cercetare mult mai liber decât se găsea, de regulă, în spațiul academic, [SIHE] a avut încercări timpurii de a decripta codul genetic cu ajutorul computerelor și a determina dacă animalele puteau fi controlate prin electrozi implantați în creier.”
Din acest elan atotacoperitor a făcut parte și proiectul „Often”, despre care vorbeam în Partea a VII-a – proiectul în care CIA colabora cu Elita Collins în vânătoarea de demoni-extratereștri.
Și tot în cadrul acestui vast program s-a creat și primul sistem de analiză a personalității (Personality Assessment System, PAS), care, pornind de la o bază de date uriașă, prima de acest fel, care conținea toate fazele comportamentului uman, cu eșantioane din toate grupurile imaginabile – deși cu un accent mai mare pe formele deviante – își propunea să „decripteze” orice individ uman, pentru a ști exact ce metodă de manipulare și control i se potrivește. Mai târziu, programul a fost transferat în computere.
Astfel că, la începutul anilor șaizeci, când coincidența a făcut ca LSD să scape din laboratoarele CIA pe piața neagră și tinerii au început să consume psihedelice în masă, vaste zone din SUA s-au transformat într-un uriaș laborator în aer liber pentru cercetarea „ecologiei umane”. Căci, de cercetat, avea cine cerceta; Marks observa că numărul oamenilor de știință antrenați de CIA în aceste proiecte a fost atât de mare încât „a schimbat fața comunității științifice”.
Printre altele, CIA urmărea comportamentul tinerilor drogați în mediul lor natural, la Haight-Ashbury, leagănul „verii iubirii” din San Francisco, dar și al eliberării „culturii gay”; primul politician homosexual asumat și un erou al mișcării LGBT, Harvey Milk, acolo și atunci își găsise curajul de a-și afișa public preferințele sexuale.
Charles Manson, care-și spunea „mecahnical boy”, însoțit de trupa lui de fete „spălate pe creier”, se prezenta frecvent la clinica din Haight-Ahsbury, unde primea gratis atențiile unui grup de cercetători pasionați de efectele drogurilor psihedelice. Dr. David Smith, șeful clinicii, era specialist în domeniu, calitate în care poate ar fi trebuit să știe că mare parte din controlul pe care îl exercita Charlie asupra fetelor se baza pe combinația hipnotică LSD-sex. Manson o știa cu siguranță și nici nu se ferea s-o afirme.
Mechanical Boys
În paralel, în efortul lui de a crea „un model cibernetic al sinelui” ca parte din „marea Minte”, Bateson studia tot ce-i pica în mână în vasta „ecologie umană”, de la arta din Bali la schizofrenie; ba se mai uita și peste umărul lui John C. Lilly, psihiatru și neurolog, alt om de știință important al vremii, care ținea și el, ca și Bateson, cursuri la Esalen, și pe care lumea și-l amintește azi, dacă și-l mai amintește, pentru că a administrat LSD unor delfini.
În paranteză fie spus, măcar delfinii lui Lilly nu au murit (deși se pare că o femelă l-a sedus sexual pe unul dintre cercetători); săracul elefant Tusko de la grădina zoologică din Oklahoma a murit pe loc când a fost injectat cu LSD de marele psihiatru și specialist în hipnoză și control mintal pentru CIA, Jolyon West.
Revenind la specia noastră: printre altele, Bateson conducea experimente la Mental Research Institute din Palo Alto, unde printre voluntari s-a numărat și Ken Kesey – care și-a relatat experiența în faimosul roman „Zbor deasupra unui cuib de cuci” (1962).
Kesey a devenit mentorul marii trupe de rock psihedelic Grateful Dead și organizatorul grupului „Merry Pranksters”, care, străbătând Statele Unite în vara lui 1964, la bordul unui autobuz școlar colorat psihedelic și botezat „Furthur”, a contribuit masiv la răspândirea contra-culturii drogurilor în popor. Organizau mari petreceri la care LSD-ul ploua cu găleata (așa-zisele „acid tests”) și la care se puneau în funcțiune tot felul de echipamente audio și video care încercau să reproducă o experiență șamanică totală.
Gașca lui Kesey a reușit să antreneze în eforturile ei generoase de expandare a minții concetățenilor și contribuțiile unor figuri mari ale generației Beat – Neal Cassady și Alan Ginsberg, ceea ce a sporit prestigiul mișcării.
Ca și Kesey, Alan Ginsberg și-a dedicat opera magna (poemul „Howl”) experienței lui într-un spital de boli mintale, unde ajunsese cu un diagnostic de schizofrenie; dar asta se întâmplase în tinerețea lui, înainte ca schizofrenia să devină o treabă mistică și cool. La prima întâlnire cu LSD – inițiat fiind tot de Bateson – Ginsberg a avut o „călătorie” care, azi, pare întrucâtva premonitorie:
„Deodată, am avut această senzație stranie că nu eram cu nimic diferit de toate mașinăriile mecanice din jurul meu. Am început să mă gândesc că, dacă las lucrurile să continue, se va întâmpla ceva oribil. O să fiu absorbit în rețeaua electrică națională…. Am simțit cum sufletul meu este supt prin lumină într-o priză din perete și iese afară… Eram ca o particulă insignifiantă într-o plasă enormă de păianjen și păianjenul venea încet spre mine, să mă prindă, iar păianjenul acela era Dumnezeu sau Diavolul – nu știam sigur – dar cert e că eu eram victima. Mă simțeam captiv într-o plasă sau rețea uriașă de forțe dincolo de controlul meu care poate că făceau experimente pe mine sau poate erau de pe altă planetă sau de la vreun super-guvern ori armată cosmică sau de la un Big Brother SF.”
Dar Ginsberg nu era unicul consumator care percepea și latura tehnologică a „misticismului profan” oferit de drog. John Perry Barlow, textierul trupei Grateful Dead, avea să devină unul dintre pionierii rețelei digitale WELL, precursor al Internetului, și autorul legendarei „Declarații de independență a cyberspațiului” (1996), fiind considerat un părinte fondator al ideologiilor tehno-libertare care domină azi Silicon Valley.
Leary însuși propunea, la finalul anilor șaizeci, un model cibernetic al conștiinței umane (prezentat în eseul „Cele șapte limbi ale lui Dumnezeu”) cu opt circuite, dintre care primele patru („larvare” sau „terestre”) erau cele la care aveau acces oamenii obișnuiți, în timp ce următoarele patru („stelare” sau „extraterestre”) aveau să apară prin evoluție, permițând omului să trăiască în spațiul cosmic și să-și „extindă conștiința” pentru noi progrese științifice și tehnologice.
În aceeași perioadă, Lilly, care cerceta diverse metode de „transformare a conștiinței”, printre care, la loc de cinste- pe lângă comunicarea intimă cu delfinii – erau privarea senzorială și meditația transcedentală, ajungea la concluzia că organismul uman este un biocomputer care poate fi „programat și metaprogramat”.
În cercetările lui aprofundate, Lilly descoperea existența unei ierarhii de entități cosmice care se ocupa, printre altele, cu ceea ce el numea „Centrul Galactic de Control al Coincidențelor”, care avea reprezentanțe și la nivelul sistemului solar, și la nivelul planetei noastre, și care era responsabil cu, practic, sincronicitățile.
Oarecum profetic, Lilly vedea existența pe pământ a unei entități malefice (Solid State Intelligence, S.I.S.), o rețea de sisteme electronice create de om care, spunea el, urma să dezvolte o „bioformă” autonomă și să intre într-un conflict cu potențial de extincție cu umanitatea. Nu știu de ce nu i-o fi spus asta și „nașului IA”, nobelistul Geoffrey Hinton, care pare să-și dea seama abia cum de potențialul creației lui de a extermina omenirea.
Coincidențe semnificative
Indiferent de unde își lua John C. Lilly informațiile, realitatea este că perioada era bântuită de coincidențe dintre cele mai stranii; dacă erau simple întâmplări ori erau „sincronicități”, în sensul de expresii ale unei ordini superioare a universului, cum spunea Carl Jung, nu știm. În orice caz, influențele, controlul mintal, operațiunile și para-operațiunile se amestecau atât de abundent în mediu încât e greu de spus cine lua deciziile la birourile locale ale „centrului galactic de control al coincidențelor”: entități umane sau non-umane?
Dacă e să ne luăm după Leary, deja nu prea mai era nicio diferență. Creierul uman, spunea el, este o ființă extraterestră.
Lucru care nu pare să fi ajuns la urechile procurorului Jim Garrison, singurul magistrat care a încercat vreodată să descâlcească povestea asasinării lui John F. Kennedy. Confruntându-se cu seria nesfârșită de coincidențe imposibile din acea speță (e.g., aici, aici), Garrison spunea, mai târziu:
„de câte ori un grup de indivizi gravitau unul spre un altul fără niciun motiv aparent, ori se îndreptau cu toții în aceeași direcție ca atrași de un câmp magnetic, ori apăreau prea des coincidențe peste coincidențe, de cele mai multe ori începeau să se întrevadă și contururile unei operațiuni sub acoperire a serviciilor secrete.”
O perspectivă de înțeles, pentru un neinițiat într-ale contactelor cu „extratereștrii”, dar care nu explica nici pe departe întregul tablou. Garrison nu a reușit niciodată să înțeleagă de ce dădea constant, în cercetările lui, peste legături cu NASA și ritualuri oculte.
Perspectiva „conspiraționistă” a lui Garrison nu-i explica, de exemplu, pe „Cei Nouă” zei-extratereștri cu care discuta Andrija Puharich în prezența lui Arthur Young, inventatorul elicopterului Bell și pasionat de parapsihologie, soț al lui Ruth Forbes (cea mai bune prietenă a lui Mary Bancroft, amanta lui Allen Dulles, directorul CIA) și tată vitreg al lui Michael Paine, care îl găzduia în propria casă pe Lee Harvey Oswald în perioada asasinatului.
Lucrurile nu puteau rămâne așa; știința trebuia să rezolve misterul. Astfel că, la început de ani șaptezeci, niște fizicieni, cu susținere financiară și morală din partea agențiilor – și un imbold decisiv, pare-se, de la forțe mai puțin calculabile, se apuca de cercetări aprofundate.
Dar povestea începe un pic mai devreme, în 1953, când un anume Jack Sarfatti, un puști de șaptesprezece ani la acea vreme, primea niște apeluri telefonice foarte stranii acasă. O voce metalică, neomenească, se prezenta ca un computer care plutește pe o navă spațială în jurul Pământului și-i împărtășea secretele fizicii universului. În plus, exista și un mesaj foarte personal: vocea îl anunța pe Sarfatti că va deveni parte dintr-un grup a cărui misiune va fi accelerarea procesului de evoluție umană urmare contactului cu aceste entități nelumești.
Sarfatti era deja membru al unui grup de copii super-dotați organizat de Walter Breen, fondatorul organizației MENSA și practicant de ritualuri păgâne, dar și activist în organizația de promovare a pederastiei NAMBLA, condamnat în 1990 pentru abuzarea sexuală a unor copii. Soția lui Breen, Marion Zimmer Bradley, lesbiană activistă și mare autoare de romane SF, organiza festivaluri păgâne care își propuneau să recreeze atmosfera medievală (sub pălăria organizației Society for Creative Anachronism); pe la festivități mai trecea, însoțit de o capră căreia îi lipise un corn în frunte și-o trecea drept unicorn, și un viitor criminal în serie, Leonard Lake; Bradley a fost și ea acuzată de abuz sexual de propria fiică.
Passons; coincidențe. Revenind la Sarfatti: mesajul primit de la computerul spațial a părut să se împlinească atunci când, la începutul anilor șaptezeci, după ce a absolvit cursurile la Cornell University mai devreme, ca un copil genial ce era, el se alătura experimentelor desfășurate de Puharich la „Ferma de curcani” de la Ossining.
Ferma creștea, de fapt, nu păsări de curte, ci copii superdotați parapsihologic, supranumiți duios „Space Kids”. La acel moment, Puharich devenise deja un maestru al hipnozei și le inducea copiilor transe în care îi punea să ia legătura cu extratereștrii. Așa cum aflăm din volumul „Conspirația Stargate” (Picknett, Prince):
„Copiii descriau orașe stranii și foarte SF și spuneau că sunt mesagerii unor civilizații de pe planete îndepărtate.”
Scopul experimentelor nu era doar contactul, ci și testarea și antrenarea abilităților paranormale ale acestor copii pentru eventuale aplicații militare. Așa cum se știe din istoria ocultismului, copiii sunt cei mai buni mediumi; Cagliostro folosea adesea copii pentru a lua legătura cu lumea de dincolo.
Pe de altă parte, așa cum știm de la George Estabrooks și alți specialiști în domeniul controlului mintal, copiii sunt mai ușor de scindat în „personalități multiple” decât adulții, mai ales dacă sunt expuși la abuz.
Fizica paranormală
Dar fizicianul Sarfatti venise la Ossining ca să studieze fenomenul parapsihologico-extraterestru. Fusese introdus în cercul de pasionați de marele activist de mediu și guru Ira Einhorn („unicorn”, în germană, că nu se putea să avem un singur unicorn în această poveste), care ținea și el cursuri la Esalen și avea să-i scrie lui Puharich prefața la a doua ediție a volumului „Beyond Telepathy”. Pasionat de paranormal, Einhorn crease un grup de studiu și experimente, căruia îi spunea „mafia paranormală”.
În 1979, după ce resturile pământești ale iubitei lui, Holly Maddox, dată dispărută în 1977, au fost descoperite într-un geamantan la el acasă, Einhorn a fost pus sub urmărire pentru omor (i s-a spus „The Unicorn Killer”, că un singur criminal dotat cu unicorn nu era de ajuns). Urmărit de poliție, Einhorn s-a refugiat câteva săptămâni la Esalen, după care a fugit din țară. Avea să fie extrădat în SUA abia peste două decenii; a susținut toată viața că întregul scandal fusese o înscenare pusă la cale de CIA.
Dacă era paranoia, de ea suferea și Andrija Puharich, care, după o serie de evenimente misterioase care au culminat cu un incendiu devastator la „Ferma de curcani”, a fugit în Mexic, convins că era victima unei operațiuni CIA.
Înainte de a demara spre alte zări, poate mai puțin încărcate de spirite malefice, Puharich crease, însă, așa-zisul „Lab Nine”, pentru a continua contactele cu „Cei Nouă” zei extratereștri, de astă dată sub privirile atente ale unor oameni de știință precum Sarfatti – dar și ai unui grup mărișor de afaceriști milionari, figuri din înalta societate și aristocrați europeni.
Uri Geller abandonase proiectul remarcând, glorios: „Cred că cineva face mișto de noi. Poate sunt o civilizație de clauni” – vorbe înțelepte care nu l-au clintit pe Puharich; și-a angajat alt medium, în persoana englezoaicei Jenny O’Connor.
Când Puharich a fugit în Mexic, Jenny, Sarfatti, Cei Nouă și întreaga gașcă s-au mutat la Esalen, unde eforturilor lor de lămurire a fizicii din spatele fenomenului li s-a alăturat și marele iubitor de delfini și coincidențe galactice, John C. Lilly.
Așa cum relatează Jeffrey Kripal în monografia „Esalen. America and the Religion of No Religion”, Cei Nouă au devenit atât de influenți la Esalen că au predat chiar și cursuri, deși principalul lor rol era unul administrativ: participau la ședințele conducerii și luau mai ales decizii privind personalul. De altfel, Cei Nouă apăreau, în catalogul organizației, atât ca membri ai staffului, cât și ca lideri de program.
Dar Sarfatti: Sarfatti a devenit, într-adevăr, un foarte mare fizician, figură centrală în grupul supranumit „Fundamental Fysiks Group” care, așa cum povestește David Kaiser în „How the Hippies Saved Physics” (2011), a „salvat fizica”, venind cu idei alternative care formează azi baza științei informației cuantice. Dacă asta este, așa cum îl anunța vocea metalică în 1953, un progres pentru omenire, rămâne de văzut – deși semnele nu o anunță.
Pentru curioși, iată-l aici pe Sarfatti povestind despre fizica post-cuantică a inteligenței artificiale dotate cu conștiință:
Sarfatti nu știe nici azi dacă acele apeluri profetice din adolescență veneau de la pedofilul Breen, de la CIA, de la Puharich sau de la extratereștri; dar, indiferent cine a fost, cert este că acel cineva a știut dinainte ce rol major va juca Sarfatti în computerizarea minții omenești și dezvoltarea minții artificiale.
Acel cineva a știut dinainte – sau, poate, a creat condițiile; a creat acel straniu „câmp magnetic” spre care, așa cum remarca Garrison, par că migrează indivizi altminteri fără legătură unii cu alții, formând ghemuri inexplicabile de coincidențe din care, cumva, printr-o operațiune să-i zicem alchimică, ies niște rezultate care mai împing, încă un pas, lucrurile într-o anume direcție. În cazul lui Sarfatti, în direcția creării inteligenței artificiale și a computerizării minții omenești; în direcția „noosferei” lui de Chardin și a „planetizării”.
Sau, poate, niște „forțe sinistre”, ca să folosesc expresia lui Peter Levenda, dau semnale și instrucțiuni contradictorii, creând acel efect de „dublă constrângere” (double bind) descoperit de Gregory Bateson, sub influența căruia indivizii sunt mult mai ușor de controlat.
În orice caz, în aceeași perioadă în care Cei Nouă deveneau vedete în fizica de avangardă, la Esalen se organiza o conferință despre percepțiile extrasenzoriale și rolul lor benefic în munca astronauților. Printre participanți, Wernher von Braun, nazistul ajuns director la NASA, dar și Edgar Mitchell, cel de-al șaselea astronaut ajuns pe Lună, care suferise un soi de experiență mistică în spațiu și, revenit pe Pământ, înființase Institutul de Științe Noetice (Institute of Noetic Sciences, IONS), dedicat, în primul rând, cercetării cât mai riguroase a experiențelor paranormale. Faptul că termenul „noetic” (de la grecescul nous, „minte” sau „mod de a cunoaște”) fusese deja lansat de de Chardin în legătură cu a lui „noosferă”, poate nu va surprinde.
În urma conferinței, NASA finanța primul program de „vedere la distanță”, exemplul ei fiind repede urmat de toate agențiile de informații posibile; curând, aveam să aflăm de la clarvăzători și motivul (neoficial și „ezoteric”) pentru care, în 1972, NASA a încetat (cel puțin oficial) să mai pună oameni pe Lună.
Revin la spionajul extraterestru în Partea a IX-a.
