Daemon ex machina (X): Teză, antiteză, sinteză

„Este posibil ca, undeva, în instalațiile americane secrete, să se fi ajuns la progrese extraordinare; anti-gravitație, de exemplu? Informațiile pe care cercetătorii le aveau la dispoziție în 1980… nu sugerau așa ceva… ulterior, însă, au apărut mărturii care indicau astfel de programe, aproape toate legate de eforturi de reconstituire a tehnologiilor extraterestre prin inginerie inversă. Dar, chiar dacă se făcuse o descoperire epocală la începutul anilor șaptezeci (așa cum se va afirma mai târziu), ar putea asta explica acele cazuri din Spania, din 1976?… Sau nenumăratele observații făcute de forțele aeriene naționale în țări precum Chile, Peru, Franța, Marea Britanie, Italia, Austria, China, Iran, Kuwait, Uniunea Sovietică și Statele Unite?”

Richard Dolan, „UFOs and the National Security State” Vol. II, 2009

„Faptul că, pe Pământ, realitățile SUNT fabricate este absolut cunoscut, pentru că un studiu atent al istoriei din acest punct de vedere arată clar că diferite popoare, în diferite epoci și locuri, au utilizat alte concepte despre realitate. Întrebarea esențială aici este CINE fabrică aceste realități. Pământenii, evident, presupun că le fabrică ei înșiși. Dar, dacă se acumulează suficientă informație bazată pe fapte identificate și probate, răspunsul care se conturează este unul neliniștitor: NU este deloc limpede CINE construiește realitățile.”

Ingo Swann, „Penetration. The Quest for Extraterrestrial and Human Telepathy”, 1998

Am încheiat Partea a IX-a cu mirarea dacă nu cumva, aventurându-se către Lună, luminații omenirii or fi dat cu capul în capacul albastru, frumos pictat cu stele serene, care, în gândirea Evului Mediu creștin, stătea graniță și scut sferei noastre sublunare; imagine pe care, trebuie să mărturisesc, o găsesc, într-un acces de Schadenfreude, fantastic de comică.

Dar teoriile despre această lume sublunară care ne circumscrie și din care nu ne este permis să ieșim nu se opresc câtuși de puțin în lumea medievală.

Există teorii foarte elaborate despre catastrofe care ar fi avut loc în sistemul nostru solar și ar fi reflectate în mitologiile diferitelor civilizații. Immanuel Velikovsky publica faimoasa lui „Worlds in Collision” în 1974; în 1976, astronomul american Tom van Flandern emitea ipoteza „Planetei V”, care ar fi existat între Marte și Jupiter și, explodând, ar fi creat centura de asteroizi. Iar unele abordări pun aceste presupuse catastrofe nu pe seama unor evenimente naturale, ci pe seama unui război cosmic, la care ar fi participat și Pământul (planeta în sine, vechii zei, omenirea) – cu consecințe care ne afectează și astăzi.

Urmele acestui război interplanetar s-ar găsi în diverse tradiții și mituri, dar și în construcții extrem de curioase și vechi împrăștiate pe suprafața pământului – de la Potop și „ziua în care Soarele nu a apus” (care apar și în tradiția biblică, și în cea mesoamericană), la „vimana”, vehiculele zburătoare menționate în Ramayana și reproduse în templele hinduse (care ar fi fost nave spațiale dotate cu tehnologie anti-gravitațională); de la „anunaki”, zeii-extratereștri din mitologia sumeriană, la povestea lui Ghilgameș și a prietenului lui android, Enkidu, poveste în care ar figura o explozie nucleară (care ar fi avut loc la Baalbek); de la Marea Piramidă din Giza (care ar fi o uzină de energie sau chiar o armă), la ciudatele basoreliefuri de la Palenque (unde am vedea și cosmonauți) ori la inexplicabilele tehnici de construcție folosite la Teotihuacan sau la Cusco.

În urma acestui război cosmic, omenirea ar fi rămas afectată de amnezie cu privire la propriul trecut și propriile origini, iar Pământul ar fi fost supus unei carantine (sau unui „Versailles cosmic”, cum îi spune Dr. Joseph P. Farrell, făcând aluzie la interdicțiile impuse Germaniei prin Tratatul de la Versailles, după Primul Război Mondial).

Dar toate astea sunt, evident, „pseudoștiință”; și încă una plină de avertismente enervante, care nu ne lasă să „evoluăm” cum vrem noi. Spre deosebire de teoriile lui Teilhard de Chardin, nu-i așa, potrivit cu care mintea umană și mintea planetei urmează mintenaș să fuzioneze, cu ajutorul tehnologiei, formând „noosfera”. Teorii pe care, așa cum arătam în seria „Noua Religie Mondială”, le-a îmbrățișat protipendada luminată a anilor șaptezeci-optzeci – așa-zisa „rețea a rețelelor”, avangarda unei noi „Ere a Vărsătorului” care seamănă tot mai tare cu „Era lui Horus” anunțată de Crowley și Parsons.

Ideile lui de Chardin, dezvoltate de vizionari inspirați din alte dimensiuni în deceniile șase și șapte, au devenit doctrina științifico-spirituală din centrul mișcării New Age, de la care ni se trag până astăzi și obsesia că omenirea trebuie musai să evolueze, să treacă printr-o „transformare a conștiinței”, în orice mod (Clubul de la Roma scria, în 2022, că dacă nu merge prin „emergență”, atunci măcar prin „urgență”, că există tot felul de crize globale, mai ales de o vreme încoace); și supradoza de științe sociale, genetice și cibernetice care nu mai prididesc în efortul de a controla exhaustiv omenirea; și obsesia ecologică, devenită idolatrie față de planeta Pământ; și, până la urmă, Agenda 2030, transumanismul (de Chardin fiind prieten de suflet cu părintele acestei forme moderne de eugenie, Julian Huxley), și teoriile de avangardă ale fizicienilor despre „planetizare”.

Continuând metafora medievală, mă gândesc că, poate, după ce s-au ciocnit cu tavanul (sau cu Tăriile, cum zicea un prieten), luminații și-au zis că singurul mod în care putem scăpa din carantina ontologică este un hei-rup cu toată planeta odată: ne luăm, așa, un elan și, amestecați toți grămadă, minte și trup, într-un monolit de conștiință numit „noosferă” – cu glob și cu roboți și cu IA cu tot – străpungem decorul celest și năvălim în culise.

Fenomenul OZN, tot mai agresiv, mai straniu și mai răspândit

Suntem pe un tărâm ambiguu, incert, liminal; lucrăm cu materii subtile. Este greu de tras o săgeată fermă, de la cauză la efect; și-apoi, cum spuneam, în acest domeniu domnește sincronicitatea, un efect care scapă cauzalității ordinare și trimite la „acauzal” fără a fi o simplă coincidență – sau, altfel spus, avem efectul unor cauze care, situate în afara dimensiunilor în care ne învârtim de obicei, nu se lasă ușor surprinse cu șublerul.

Cert este că, după tentativa lunară, pe Pământ s-a făcut nu doar furtuna socială și politică despre care vorbeam în episodul anterior, ci și furtună de OZN-uri. Fenomenul a căpătat proporții uriașe, cuprinzând lumea întreagă și a devenit mai agresiv și mai sinistru. Mă situez, deci, pentru început, în teză: un fenomen tehnologic, de origine extraterestră (eventual cu o componentă umană), care ia amploare și devine tot mai alarmant.

Richard Dolan descrie, în al doilea volum al studiului lui, „UFOs and the National Security State. The Cover-up Exposed. 1973-1991”, mai ales cazuri din SUA, dar acoperă și incidentele mai importante din alte țări și regiuni: Europa, China, URSS, America de Sud și Centrală, Australia, Orientul Mijlociu. Deși deloc înclinat spre misticism, până și Dolan se întreabă dacă nu exista, totuși, o legătură între turbulențele de pe Pământ și fenomenul OZN; dacă acest fenomen nu avea un rol de monitorizare a ce se întâmpla pe planetă; dacă „acele inteligențe care gestionau OZN-urile nu cunoșteau, cumva, dinainte, ori aveau capacitatea de a prezice politicile umane”.

Răpiri traumatice, animale mutilate, elicoptere negre și Man in Black

Încercând să rezum pe cât posibil, fenomenul răpirilor umane a căpătat, începând cu anii șaptezeci, nu doar o anvergură incomparabilă cu anii anteriori, ci și trăsături noi, alarmante. „Răpiții” erau acum supuși unor proceduri aparent medicale, dureroase și umilitoare, care lăsau urme psihice și fizice de durată; unii se plângeau de implanturi. Adesea, entitățile le spuneau victimelor povești apocaliptice despre soarta omenirii (suprapopulare, foamete, catastrofe climatice, război nuclear). După „răpire”, oamenii sufereau de coșmaruri, de experiențe „extra-corporale” și „călătorii pe lumea cealaltă”.

Se înmulțesc cazurile în care, printre răpitorii non-umani, apar personaje umane, adesea în uniformă, ceea ce duce la suspiciunea că fenomenul este creat de vreo agenție secretă sau cu complicitatea acesteia. Mai ales că incidentele încep să fie însoțite tot mai des de fenomenul „Men in Black” – așa-zișii „oameni în negru”, personaje aparent umane, deși, uneori, stranii sau nefirești, care apar după un incident OZN și hărțuiesc martorii.

Crește exponențial numărul cazurilor de animale mutilate (cu precădere vite); cadavrele prezintă urmele unor intervenții aparent chirurgicale, de mare precizie, depășind, uneori, nivelul existent al tehnologiei umane. În jurul cadavrelor nu există urme de pași, roți ori sânge, iar – fapt observat de mai mulți fermieri – animalele de pradă se feresc de resturile mutilate. Fenomenul mutilării este uneori însoțit de așa-zisele „elicoptere negre” – elicoptere fără însemne, care bântuie scena înainte sau după eveniment, hăituind cirezile sau oamenii, și care, deși nu pot fi identificate la nicio bază aeriană, civilă sau militară, sporesc suspiciunea că fenomenul are o componentă umană.

OZN-uri triunghi, OZN-uri naziste, „inginerie inversă”

În aceeași perioadă, proliferează OZN-urile „triunghi” sau „bumerang”, despre care se bănuiește că ar fi de producție umană (eventual legendara aeronavă secretă „Black Manta”), fapt nedovedit până în prezent. Speculațiile sunt hrănite de diverse teorii și dezvăluiri.

Pe de o parte, apar speculațiile că naziștii ar fi creat tehnologii exotice (e.g., anti-gravitație) și „discuri zburătoare”, tehnologii care ar fi fost absorbite în complexul militar industrial american după război.

Pe de altă parte, cazul Roswell este readus pe tapet, cu reverberații mult mai profunde în public decât la origini, în 1947, fiind îmbogățit cu „probe materiale” și relatări despre entitățile non-umane aflate la bordul „OZN-ului” prăbușit. Proliferează poveștile despre resturi de nave spațiale și ființe (integral sau parțial biologice) păstrate pe la bazele militare americane, cu corolarul că oamenii au reprodus, prin „inginerie inversă”, diverse tehnologii „extraterestre”.

Speculațiile sunt susținute de mărturii din interiorul aparatului militar și de informații, relatate de autori precum Leonard Stringfield („Situation Red: The UFO Siege”, 1977), dar și de filme cu imens succes de casă, precum Întâlnire de gradul trei (Steven Spielberg, 1977). Dolan vorbește despre un adevărat „sindrom al OZN-ului recuperat” care pune stăpânire pe imaginarul colectiv în acea perioadă.

Indiferent de sursa lui, potrivit unor sondaje, la finalul anilor șaptezeci, 57% dintre adulții americani credeau că fenomenul OZN este „real” (față de 46% în 1966), iar 9% declarau că au văzut ei înșiși un OZN.

Cercetările și concluziile Elitei Collins

Potrivit relatărilor lui Redfern, Elita Collins a investigat în acei ani mai multe cazuri care combinau elementele caracteristice descrise mai sus.

Într-unul din cazuri (Tammy Stone, martie 1973, Texas), victima a fost avertizată de ființele care o răpiseră că Pământul urma să fie distrus din cauza suprapopulării, urmată de foamete și poluare, un schimb de lovituri atomice și un virus letal fabricat de om. Mai straniu, când și-a revenit, în propria mașină, Tammy a văzut la volan un soldat – un om; atât de speriat că abia putea să respire. După eveniment, Tammy a fost vizitată de doi indivizi care s-au recomandat ofițeri de aviație de la baza Kirtland și au rugat-o să le povestească prin ce trecuse. La rândul lor, cei doi i-au relatat femeii povești „foarte apocaliptice” despre fenomen. După plecarea lor, Tammy a mâncat prăjitura pe care i-o aduseseră ofițerii, amabili; a fost cuprinsă brusc și inexplicabil de un impuls de aventură – s-a urcat la volan și a plecat în trombă fără să aibă nici cea mai mică idee unde se duce. Pe parcursul a doar câteva minute, i-a trecut de mai multe ori prin cap să iasă în decor de pe șosea. În acea zi, mama ei a primit un telefon care o anunța că Tammy murise într-un accident de mașină – din fericire, nu era adevărat. Tammy a reușit să se salveze; și-a dat seama că bunii ofițeri îi puseseră un drog în prăjitură – dacă ofițeri erau, pentru că nu le-a dat nimeni vreodată de urmă.

Într-un alt caz (Myrna Hansen, mai 1980, New Mexico), victima a asistat la răpirea unei vaci dintr-o cireadă (cu o rază tractoare) și, după ce a fost supusă uzualelor teste „medicale” (suferind și un implant), a fost dusă într-o „bază subterană”, în care a văzut resturi umane plutind în lichid în niște recipiente. Descrierile respectivei baze subterane au alarmat Elita Collins, pentru că ele corespundeau perfect (minus resturile umane) unei zone secrete și fortificate de la baza Kirtland: depozitul de arme nucleare Manzano, cea mai vastă structură de acest tip din lumea occidentală.

În fine, într-un al treilea caz remarcabil, victima (Alison, Arizona) suferise cel puțin cinci „răpiri extraterestre”, care aveau loc, de fiecare dată, în propria sufragerie, de unde, după ce cădea într-o stare aproape cataleptică, era cărată la bordul unui OZN de extratereștrii tip „Grey”. La o a șasea răpire, însă, femeia s-a trezit inopinat din letargie, iar „extratereștrii” care tocmai încercau să o fure s-au transformat, sub ochii ei, în ditamai bărbații îmbrăcați în uniforme militare. Dându-și seama că victima și-a recăpătat cunoștința, soldații s-au regrupat, speriați, i-au zis „scuze” și s-au repezit afară pe ușă. Alison a apucat să-i vadă, de la fereastră, urcând într-un elicopter fără însemne. După această experiență, Alison a rămas convinsă că a fost victima unei combinații de „hipnoză subliminală, tehnologii de alterare a stării de conștiință și, poate, o armă non-letală care îi paraliza temporar sistemul nervos, făcând-o să creadă că este victima unei răpiri extraterestre”.

Un cercetător al epocii, Helmut Lammer, citat de Redfern, găsea foarte plauzibilă ideea că „răpirile” sunt opera mai multor grupuri umane:

„… un grup ar putea fi interesat de experimente avansate în controlul minții și comportamentului… aceste experiențe seamănă foarte mult cu cele raportate de supraviețuitorii programelor de control mintal MKULTRA… Un al doilea grup ar putea fi interesat de cercetări biologice sau genetice… un al treilea pare a fi o unitate militară în misiune… Acest din urmă grup pare interesat de fenomenul OZN/răpiri extraterestre mai ales în scopul de a colecta informații… Se pare că liderii acestei unități militare cred că unele răpiri sunt reale și că au implicații pentru securitatea națională. Dacă așa stau lucrurile, este probabil că lucrează în comun cu al doilea grup, cu care au în comun un interes pentru studiile genetice și pentru informațiile obținute de la așa-zișii răpiți.”

Alarmată de aceste relatări, Elita Collins a investigat pe toate căile posibile o eventuală implicare umană în fenomen – o unitate militară specială, o agenție, un proiect secret sau mai multe unități, agenții și proiecte care se ocupau de răpiri, de mutilări, de elicoptere negre, de „Men in Black”. Nu au descoperit așa ceva niciodată. În anii optzeci, ajungeau la concluzia că așa ceva nu exista; mai degrabă, conchideau ei, demonii jucau oamenilor feste tot mai complexe.

Iar oamenii – alarmați, incitați, fascinați – se afundau tot mai mult în cercetarea fenomenului, încercând să-i dea de capăt, să-l examineze cu metodele științei, să-l reproducă, să-l controleze – producând, astfel, noi și noi tehnologii: de control mintal și comportamental; de manipulare genetică; de supraveghere și urmărire; de modelare cibernetică a minții omenești și, de ce nu, și a Marii Minți. O vânare de vânt demonic care, până la urmă, poate fi și ea numită „inginerie inversă”…

OZN-ul – fenomen militar și politic

Toate cele de mai sus se întâmplau în paralel cu o explozie a aparițiilor OZN la bazele militare (mai ales cele nucleare) sau în jurul avioanelor militare, dar și a cazurilor în care fenomenul era observat de grupuri mari de persoane.

Richard Dolan descrie cazurile de la multele baze militare aeriene din SUA vizitate în acei ani nu doar de OZN-uri, ci și de fantomaticele elicoptere. Sunt bine cunoscute cazurile de la bazele militare aeriene Loring, Maine (octombrie 1975), Malmstrom, Montana (noiembrie același an), în care, pe parcursul mai multor zile, preț de câteva ore, silozurile cu rachete nucleare au fost survolate la mică înălțime de aparate de zbor necunoscute (unul dintre ele, la Malmstrom, era de mărimea unui teren de fotbal). Iar cazul de la Rendelsham Forest, în Marea Britanie (decembrie 1980), în care fenomenul a bântuit o bază militară americană, fiind observat de multe persoane, a făcut istorie ca un „al doilea Roswell”.

Dar se putea și mai rău; în ianuarie 1978, la Baza Militară Aeriană McGuire din New Jersey, un paznic militar ar fi împușcat mortal o ființă non-umană, mărunțică și subțire, care descinsese, pe neașteptate, dintr-un OZN aterizat pe un câmp. Iar, în Iran, în 1976, într-un incident considerat unul dintre cele mai dramatice din istoria modernă, care a fost și documentat de autoritățile militare, OZN-ul, detectat deasupra orașului Teheran, a produs un alt obiect, care a părut că atacă avioanele F-4 (de producție americană) trimise la interceptare, întrerupându-le funcționarea instrumentelor de zbor și comunicații.

Cât privește observațiile de masă, care puteau avea ramificații politice, menționez cazul din China (iulie 1977), în care un grup de circa 3.000 de persoane care urmărea un film în aer liber a fost survolat agresiv, la mică înălțime, de două obiecte mari, care emiteau o lumină portocalie. În panica generată de atac, doi copii au murit și 200 de persoane au fost rănite. Chinezii acuzau o armă americană.

Iar, în septembrie 1977, la granița dintre URSS și Finlanda, 170 de persoane (inclusiv personal militar, oameni de știință și polițiști) au asistat timp de 10-12 minute la un uluitor spectacol de lumini produs de un obiect neidentificat. Stațiile radio și telefoanele nu au funcționat pe întreaga durată. Ulterior, s-a aflat că, urmare acestui incident, Kremlinul decisese înființarea unui program pentru studierea (interesant) „fenomenelor paranormale”, program care, în 1978, avea să se împartă în două: unul la ministerul apărării (Setka-MO), celălalt, la Academia de Științe (Setka-AN), ambele ocupându-se de fenomenul OZN.

Președintele Nixon: o tentativă de declasificare?

Pe acest fond turbat, practic, doi dintre președinții americani ai perioadei au declarat că au văzut un OZN (Carter și Reagan), unui al treilea i se atribuie un astfel de incident (Nixon), și toți trei au încercat, într-o formă sau alta, să informeze publicul despre fenomen.

Despre Nixon umblă legenda că, în februarie 1973, aflat în vacanță în Florida, l-ar fi condus pe prietenul lui, comicul Jackie Gleason, la Baza Militară Aeriană Homestead, unde i-ar fi arătat rămășițele unor ființe non-umane mărunțele, care fuseseră recuperate la prăbușirea unui OZN. Gleason – care a fost atât de șocat de cele văzute că nu a putut mânca și dormi timp de trei săptămâni – i-a relatat soției lui întâmplarea abia câțiva ani mai târziu.

Dacă povestea este adevărată sau nu, nu știm, dar ea este cotată ca una dintre legendele mai plauzibile ale ufologiei. Dar se pare că președintele Nixon ar fi avut o tentativă de a face public subiectul. În iunie 1973, doi colonei de aviație promiteau producătorilor unui documentar despre „fenomenul OZN” documente și imagini în care apăreau ființe extraterestre. Unul dintre extratereștrii filmați ar fi supraviețuit unui accident în 1949 și ar fi fost ținut la Los Alamos până în 1952, când murise; alți trei ar fi aterizat la Baza Militară Aeriană Holloman din New Mexico, în 1971, și ar fi intrat în contact cu ofițerii de-acolo.

După un an de întâlniri, discuții și asigurări, promisiunile nu s-au materializat; motivul, spuneau coloneii, era că se schimbase conjunctura: izbucnise scandalul Watergate, iar Nixon se clătina (avea să demisioneze în vara lui 1974). Coincidență care l-a făcut pe Richard Dolan să se întrebe dacă nu cumva ordinul de declasificare îl dăduse chiar Nixon – care, se știe, încercase fără succes să pună mâna pe frâiele aparatului subteran al serviciilor de informații.

Președintele Carter și ONU: tentative abandonate

Epoca Jimmy Carter a debutat cu mari speranțe pentru ufologie; Carter văzuse el însuși un OZN, în 1969, și se anunța un președinte al liberului acces la informație. Șeful biroului lui de presă, Jody Powell, declara, în aprilie 1977, pentru U.S. News and World Report:

„Ne așteptăm ca, până la sfârșitul anului, guvernul – poate chiar președintele – să facă niște, le-am putea numi, «dezvăluiri tulburătoare» despre OZN-uri, obiectele zburătoare neidentificate. Astfel de dezvăluiri, bazate pe informații care provin de la CIA, ar reprezenta o răsturnare a politicilor oficiale care, în trecut, au minimalizat incidentele OZN.”

N-a fost să fie. După ce Casa Albă a fost inundată de scrisori de la public (9.000 în doar câteva luni), tema a fost pasată la NASA, care a mușamalizat lucrurile. Un oficial NASA explica:

„Nu suntem nerăbdători să facem asta, pentru că nu suntem siguri de ce putem face…. nu e înțelept să cercetezi ceva care nu este un fenomen măsurabil. E dubios să cheltuiești bani publici pe așa ceva.”

Onorabilă preocupare pentru banul contribuabilului, având în vedere că, așa cum știm, în acei ani, NASA finanța un program de „văzători la distanță”; dar poate că, până la urmă, știau ei ce fac, iar abordarea paranormală a spațiului cosmic era mai eficientă decât cea cu rachete, module și alte butaforii.

În paralel, fenomenul devenise atât de notabil încât, la cererea președintelui Grenadei, Eric Gairy (care văzuse el însuși un OZN și se declara „complet copleșit” de eveniment), Adunarea Generală a ONU aproba, în decembrie 1977, propunerea de constituire a unui grup de lucru pe marginea fenomenului, înaintând materialele țărilor membre. O ședință cu ușile închise ajungea, însă, la concluzia că un astfel de demers ar fi consumat prea mult timp și ar fi fost prea costisitor. Până la urmă, în lipsa vreunei manifestări a interesului mai consistente (de la țări ca SUA sau URSS, de exemplu), subiectul a fost abandonat.

Pe 27 decembrie 1977, Casa Albă anunța că, urmare evaluării efectuate de NASA, cercetările privind subiectul OZN încetau. Mai multe surse spun că președintele Carter ar fi primit un raport (intrat în ufologie sub numele de „Executive Briefing: Project Aquarius”), iar una dintre sursele lui Dolan, un intim al Casei Albe, povestea că, în iunie 1977, după o ședință de informare pe subiect, l-a găsit pe Carter plângând la propriul birou, cu capul în mâini. De ce, ce aflase, nu știm, dar actrița Shirley MacLaine, o apropiată a lui Carter, povestea mai târziu că președintele îi mărturisise că știa de existența aparatelor și a ființelor de la bord și ar fi vrut să le spună oamenilor, dar nu putea; pur și simplu nu putea să o facă.

ESPionage

În timp ce toate cele menționate năvăleau de sus peste oameni ca fenomene tehnologice de origine extraterestră; în timp ce speculațiile despre implicarea unor agenții umane în fenomen proliferau, accentuând neîncrederea populației în guvern, a guvernelor între ele și a diverselor facțiuni din guverne unele față de altele, încredere deja clătinată sever de Războiul Rece și de toate crizele câte le-am pomenit, spicuind, în episodul anterior – spionajul paranormal lua aripi de ambele părți ale Cortinei de Fier.

Așa cum povesteam în Partea a IX-a, după ce NASA angajase serviciile „văzătorilor la distanță” pentru antrenarea astronauților și obținerea de informații altminteri inaccesibile despre sistemul solar, toate agențiile posibile de informații ale aparatului de securitate american s-au grăbit să finanțeze proiecte secrete de spionaj „ESP” („extra-sensory perceptions” – percepții extrasenzoriale). Asta pentru că spionii „astrali” nu erau folosiți doar pentru investigații pe Lună sau Marte, ci și pentru incursiuni în teritoriul inamicului sovietic (și, după cum se va vedea, incursiuni în Marea Minte, sau, în termenii ciberneticii lui Gregory Bateson, „întâlniri cu Dumnezeu”).

Cât despre sovietici: în 1970, apăruse volumul „Psychic Discoveries Behind the Iron Curtain”, în care cele două autoare (Sheila Ostrander și Lynn Schroeder) descriau programele paranormale la care lucrau sovieticii, despre care aflaseră în timpul călătoriei lor prin blocul inamic. Volumul a făcut furori în SUA; se citeau fragmente la radio; oamenii erau fascinați. La Esalen, au avut loc mai multe conferințe pe subiect. Suficient ca un raport CIA datat 1972, declasificat ulterior și citat în revista Time-Life, să conchidă:

„Urmare eforturilor lor în domeniul cercetărilor paranormale, mai devreme sau mai târziu sovieticii ar putea: (a) Să afle conținutul unor documente americane top secret, mișcările trupelor și navelor noastre militare, situarea și natura instalațiilor noastre militare; (b) Să modeleze de la distanță gândirea celor mai importanți lideri militari și civili americani; (c) Să cauzeze, de la distanță, moartea oricărui oficial american; (d) Să defecteze, de la distanță, echipamente militare americane de orice tip, inclusiv aparate spațiale.”

La o asemenea amenințare nu se putea răspunde decât cu aceeași monedă. Ca să citez din studiul „Psi-Spies” (2007) al lui Jim Marrs:

„Ofițerii CIA visau să-și poată contacta agenții fără să apeleze la mijloacele obișnuite, care erau detectabile. Mințile militare înnebuniseră la ideea că ofițerii comandanți ar putea anticipa manevrele inamicului, le-ar putea citi planurile și le-ar putea penetra codurile de comunicații. Toți erau profund impresionați de ideea că liderii (ai inamicului sau ai lor) puteau fi neutralizați prin boală, dezorientare sau chiar moarte indusă prin mijloace psihice.”

Iar oamenii de știință – care colaboraseră deja la programele MK-Ultra, care lucrau, deja, în proiecte secrete, la dezvoltarea ciberneticii, a Internetului, a vieții și inteligenței artificiale – au fost chemați acum să decripteze experiența esențialmente ocultă în termenii științei, s-o formalizeze în protocoale de laborator și să controleze puterile paranormale. (Sau, în termenii Elitei Collins, s-au lăsat păcăliți de forțele demonice, care-i duceau de nas în ce direcție voiau.)

Domeniul prezenta un asemenea interes încât, în anii șaptezeci, au existat chiar și schimburi de experiență între blocurile dușmane. „Văzătorul” Ingo Swann a participat la o conferință pe subiecte paranormale în Cehoslovacia, în anii șaptezeci. Iar, în anii optzeci, Michael Murphy, unul dintre fondatorii Institutului Esalen, lansa un program de „diplomație de la cetățean la cetățean” cu URSS (Esalen Soviet-American Exchange Program), ceea ce e greu (viz. imposibil) de închipuit în lipsa unor aprobări la cel mai înalt nivel, de ambele părți. Nu e foarte clar ce schimburi de experiență făceau cetățenii, dar Murphy ajunsese la următoarea concluzie (cu două tăișuri, din perspectiva intereselor americane):

„Teoria mea este că Uniunea Sovietică are mai mulți oameni dăruiți în exprimarea puterilor oculte, precum telekinezia, decât oricare altă nație. Energia uluitoare a rușilor pentru astfel de mistere trebuie să-și găsească, până la urmă, expresie, într-o revoltă a celor oprimați.”

Așa cum rezultă din mărturii, mai mulți „spioni psihici” americani s-au întâlnit, în „astral”, cu omologii lor sovietici (și chinezi); între ei s-a dezvoltat, spunea David Morehouse, altă vedetă a domeniului, un „sentiment de camaraderie”, deși cu unii s-au luptat și au reușit să-i neutralizeze. Același Morehouse a descoperit, la un moment dat, că sovieticii dezvoltaseră niște măsuri de siguranță împotriva „spionajului paranormal”.

Un alt „văzător” american propunea, în anii optzeci, ca farsă supremă, ca americanii să plece în misiuni „astrale” purtând o mască reprezentându-l pe Ronald Reagan: „Ne imaginam cum o s-o ia rușii razna, «Doamne ferește! Ne spionează psihic chiar președintele Americii!»”.

Dincolo de aceste glume, însă, mizele erau uriașe. Jim Marrs relata că, în 1977, armata americană demara un program de antrenament „paranormal” pentru soldați. În anii optzeci, acest tip de programe a beneficiat de susținerea a doi ofițeri militari de rang înalt (locotenent-colonelul John B. Alexander și general-maiorul Albert N. Stubblebine), ambii convinși de realitatea fenomenului și inestimabila valoare operațională a informațiilor obținute de „văzători”.

Adevărul fiind că, după toate mărturiile, spionii paranormali era foarte eficienți. Pătrundeau în baze și instalații militare secrete, descopereau documente și proiecte clasificate, localizau indivizi – un caz mai cunoscut fiind cel al crizei ostaticilor din 1979, când, potrivit relatărilor lui George Stephanopoulos într-un interviu acordat CNN despre volumul lui, „The Situation Room”, președintele Carter cerea informații de la „spionii astrali” despre locația secretă în care erau deținuți cetățenii americani la Teheran.

No limits

Dar aria de pătrundere a spionilor paranormali părea să nu aibă nicio limită. Mintea lor dezlegată de trup traversa instantaneu distanțe enorme, pătrundea prin ziduri, ba chiar și prin cranii, direct în capul altor persoane. Joseph McMoneagle (cel care, faimos, a „văzut” urmele unei civilizații extrem de avansate pe Marte) spunea că una dintre cele mai deprimante experiențe ale lui a fost aceea de a pătrunde în mintea unui terorist.

Dar, cum diferențele dintre om și mașină, dintre biologic și artificial, dintre real și imaginar, dintre această lume și cea de dincolo se estompau – așa cum spunea Erik Davis comentând efectele ciberneticii – paranormalii posedau nu doar oameni, ci și mașini. Nu vorbesc doar despre faptul că puteau influența, de la distanță, funcționarea unor echipamente (Ingo Swann a debutat în cariera de „văzător” dând complet peste cap un magnetometru) ci despre faptul că pătrundeau în mașinării, pentru a le observa mecanismele și procesele din interior.

Avem, așadar, deja, în peisajul crepuscular, mașini posedate.

Lyn Buchanan, care lucra pentru forțele armate la centrul de „spionaj paranormal” de la Fort Meade, a pătruns în fluxul de particule al unei noi arme cu laser pe care o construiau sovieticii, unde și-a văzut trupul dizolvându-se în mii și mii de fragmente antrenate în flux. (Ceea ce mi-a adus aminte de terifianta experiență a lui Allen Ginsberg la prima lui „călătorie” pe LSD. Buchanan relata că nu toate fragmentele sinelui lui împrăștiat prin laserul rușilor s-au recuperat la final; caz în care, mutatis mutandis, poate că mai există și azi reziduuri de Ginsberg în rețeaua electrică americană.)

Tot Buchanan povestește că generalul Stubblebine voia să înființeze o unitate „paranormală” care să distrugă computerele inamicului și, de se putea, să fure și să controleze informația stocată în ele. Proiectul nu ar fi fost aprobat de Congres pentru că „mirosea cam tare a control mintal”.

Și-apoi, „văzătorii” nu călătoreau numai în spațiu, ci și în timp. Ceea ce, printre altele, însemna că puteau „viziona” anumite evenimente istorice. Unul dintre ei a fost trimis în Dealey Plaza, pe 22 noiembrie 1963, și a constatat că asupra lui JFK s-a tras din trei, dacă nu chiar patru direcții. Alții au „vizionat” dispariția Ameliei Earhart sau misterioasa explozie de la Tunguska, în Siberia, în 1909 (care ar fi fost cauzată de prăbușirea unei nave extraterestre) etc.

În 1981, Comisia de știință și tehnologie a camerei inferioare a Congresului american conchidea:

„Experimentele recente în vedere la distanță și alte studii parapsihologice sugerează că există o «interconectare» a minții umane cu alte minți și cu materia… Implicația acestor rezultate este că mintea umană ar putea fi capabilă să obțină informații indiferent de geografie și timp”.

OZN-urile ca fenomen paranormal

Sigur că spionajul paranormal a continuat să vizeze și spațiul cosmic, „extratereștrii”, „OZN-urile” și, în general, dimensiuni suplimentare invizibile neinițiaților.

De exemplu: cele patru mari baze subterane deținute de „extratereștri” pe Pământ, în zone muntoase (asta pe lângă cele subacvatice și cele de pe Lună și Marte), baze „văzute” de altă legendă a spionajului paranormal, Pat Price, în 1973 (și confirmate, prin anii optzeci, de un alt spion „astral”).

Price spunea că personalul de la aceste baze – ființe care semănau mult cu oamenii, deși organele lor interne erau diferite de alte noastre – se ocupa de misterioase „implanturi”, de „transportul noilor recruți” și de „monitorizarea generală a activităților”. În particular, baza din Alaska avea grijă ca anumite proiecte umane să nu reușească, făcându-se în mod direct vinovată de „activitățile stranii și defecțiunile mai multor misiuni spațiale americane și sovietice”. Iar baza din Australia era, printre altele, „un punct de introducere pentru homo sapiens” – ceea ce nu e clar ce înseamnă.

Mulți dintre marii „văzători” au relatat misiuni extra-planetare. Ingo Swann – cel care, așa cum spuneam în Partea a IX-a, se întreba, în 1975, după ce văzuse construcții artificiale și ființe pe Lună, dacă nu cumva ăsta era motivul pentru care programul Apollo fusese stopat (și-anume, că am fost goniți de acolo), a văzut și planetele Jupiter și Mercur, iar informațiile aduse de el ar fi fost apoi confirmate de sondele spațiale.

Așa cum astronautul Edgar Mitchell descria călătoria lui pe Lună ca „religioasă”, „văzătorii” care călătoreau în afara planetei deveneau și ei mai „religioși”, sufereau o anumită transformare spirituală. Însuși Russel Targ, fondator al programului de spionaj paranormal de la Stanford, devenit mistic și adept tantra pe parcurs, mărturisea:

„Spun adesea că am lucrat ca spion paranormal pentru CIA și l-am găsit pe Dumnezeu.”

Morehouse spunea că „vederea la distanță” echivala cu prezența într-o „a patra dimensiune”, la care omul nu ajunge în mod normal decât după moarte:

„este ca și cum ai ajunge în prezența lui Dumnezeu și stai acolo, într-o lume cu patru dimensiuni, în care poți merge înainte și înapoi în timp – totul, la orice distanță. Omniscient, omnipotent, asta devii. Aceea este împărăția lui Dumnezeu. Îi auzi pe oameni citind lucrurile astea de la amvon, că Dumnezeu este omniscient, omnipotent, că le știe pe toate. Și tu stai și te întrebi, cum naiba să fie posibil așa ceva? Dar, după ce călătorești într-o lume cvadridimensională, înțelegi cum de este posibil. Eu am văzut-o. Și Mel [Riley], și alții au văzut-o… ”

Într-una dintre misiunile lui, Buchanan a fost invitat la bordul unui OZN. Iar McMoneagle, trimis în spațiu și timp pe urmele unui OZN observat de peste 2.000 de martori la Tacoma, prin anii cincizeci, s-a trezit față în față cu propriul lui tată, decedat cu trei ani înainte.

În aceeași perioadă, una dintre marile figuri de la Esalen, vizionarul șamanist Terence McKenna, afla, de la localnicii din Amazon împreună cu care consuma ayahuasca, că ființele cu care se întâlnea în transa psihedelică (pe care le descria, legendar, ca „elfi fractalici” sau „mașini-elfi” cu aspect de ouă Fabergé) erau, de fapt, strămoșii triburilor locale. McKenna purta conversații elaborate cu aceste entități, care îi transmiteau informații („revelații”) despre o întreagă realitate hiperdimensională care se suprapune și se întrepătrunde cu a noastră și în care își are sediul și „fenomenul OZN”. El spunea că „OZN-urile sunt sufletul uman exteriorizat în spațiul tridimensional ca experiență religioasă”.

Dar și „văzătorii la distanță” angajați de autoritățile militare (ceea ce nu era cazul lui McKenna) considerau „fenomenul OZN” o formă de contact nu doar cu ființe din alte lumi, ci și din alte dimensiuni și nu se îndoiau de realitatea acestuia. Mel Riley, alt personaj legendar al ESPionajului, spunea:

„Presupun că, după ce ai de-a face cu fenomenul atâta vreme, nu ți se mai pare atât de miraculos. Face parte din cosmos. Ei sunt dintotdeauna aici și vor fi aici și după dispariția noastră. Am cercetat toate astea și am descoperit că OZN-urile sunt reale – există vehicule reale și există răpiri reale. Dar totul este atât de ezoteric încât nu putem înțelege. Am început să-mi dau seama cât de complex este tabloul și nu m-am aventurat să speculez care le-ar fi agenda.”

Alții au făcut-o. Un experiment de „vedere la distanță” condus pe la începutul anilor nouăzeci la cererea Institute for Human Potential (a cărui principală sursă de finanțare era marele filantrop și iubitor de natură, adept al lui Teilhard de Chardin, Laurence Rockefeller) ajungea la concluzia că Pământul urma să sufere schimbări climatice uriașe, cauzate parțial de ciclul geofizic, parțial de activitățile umane, iar populația urma să se reducă mult din cauza catastrofelor. În replică, omenirea avea să inventeze noi tehnologii, să construiască „biosfere” pentru populația rămasă. Aceste invenții urmau să fie produsul unei strânse cooperări cu o specie non-umană, „consultanți, prieteni, frați veniți din altă parte”.

Marea interconectare

Așa fiind, spionii paranormali bântuiau spațiul și timpul, în toate direcțiile și în toate dimensiunile. În călătoriile lor, se întâlneau, firește, cu entități non-umane – extratereștri, spirite, proiecțiile astrale ale altor spioni paranormali dar și, trebuie să presupunem, dată fiind situația, ale ocultiștilor care își asumau ca atare statutul, ori ale drogaților, hipnotizaților, aventurierilor pe tărâmurile stărilor alterate de conștiință care populau până la refuz epoca.

Erau anii în care oamenii de știință inspirați de la Esalen lansau „psihologia transpersonală”, o nouă „știință”, care încerca să integreze experiența „transcedentală” ori „spirituală”, obținută prin stări alterate de conștiință, în psihologia modernă; cu rezultatul transformării religiei în „spiritualitate” empirică și a spiritualității în psihologie și a psihologiei în religie. Output, input, input, output, escaladând dus-întors, halucinație devenită realitate și realitate pierdută undeva în jocul de oglinzi.

Elita Collins stabilise deja că „extratereștrii” sunt demoni. Spre aceeași concluzie părea să încline și președintele Reagan, care, după sursele lui Redfern, ceruse, în 1982, un studiu complet asupra fenomenului OZN. În acea vară, după ce văzuse filmul E.T. (la care soția lui, Nancy, a plâns în hohote), președintele îi spusese lui Spielberg, regizorul producției: „Știi, nu-s șase persoane în sala asta care să știe cât de adevărată, este, de fapt, această poveste”.

Dintre cele trei rapoarte care i s-au prezentat (unul de către Elita Collins, care susținea teoria demonică; unul de către CIA, care susținea teoria extratereștrilor veniți pe Pământ cu o „agendă genetică”; și un al treilea, de către un psiholog al forțelor aeriene care spunea că întreg fenomenul este opera subconștientului și folclorului), Reagan a fost fascinat în particular de prima versiune: a îngerilor căzuți.

Ceea ce nu ar trebui să surprindă; înclinațiile președintelui Reagan spre paranormal și ocultism sunt cunoscute. Mai interesant îmi pare, în această lumină, la ce fel de invazie „extraterestră” s-o fi referit Reagan în discuția lui cu Gorbaciov, la Summitul de la Geneva din 1985, când l-a întrebat dacă, într-un asemenea caz, URSS ar sări în ajutorul Americii? Sau ce fel de amenințare „extraterestră” avea Reagan, mai exact, în vedere, în 1987, în discursul ținut în fața Adunării Generale a ONU, în care spunea că o un astfel de pericol ar face întreaga omenire să se unească?

Ascensiunea computerului

Am avut, deci, mai sus, teza: „fenomenul OZN” ca fenomen tehnologic și extraterestru, cu o eventuală participare umană. Avem, aici, antiteza: „fenomenul OZN” ca fenomen extra- sau hiper-dimensional, accesibil prin mijloacele parapsihologiei, care țin în mod tradițional de ocultism.

Și, ca în orice dialectică, vine sinteza: noua tehnologie dezvoltată pe baza ciberneticii; computerele, Internetul, inteligența artificială. Mai sus menționatul „văzător” Buchanan, care era și un „guru” IT, spunea:

„Sunt absolut convins că vederea la distanță poate fi îmbunătățită prin tehnologia computerelor.”

Lucru de care, așa cum se va vedea în episodul următor, erau convinși toți vizionarii epocii.

În plus, ei lucrau împreună: Jacques Vallée – marele ufolog, informatician, vizionar și astronom, pasionat de ocultism și de inteligență artificială, unul dintre fondatorii Internetului și autor al unora dintre cele mai influente teorii despre „fenomenul OZN” – era vecin de laborator la Stanford Research Institute cu programul de vedere la distanță condus de Targ și de Puthoff. Lucra îndeaproape cu Ingo Swann; lucra îndeaproape cu Uri Geller, „văzătorul” lui Andrija Puharich.

Așa cum el însuși povestește, inclusiv într-un interviu mai recent acordat lui Joe Rogan, Vallée a fost cel care i-a vândut lui Ingo Swann pontul decisiv pentru formalizarea protocolului „științific” de „vedere la distanță”: procesul de căutare a informației în Marea Minte era același la „văzătorul” paranormal ca și la computere. Coduri. Sau, cum spunea McKenna, „un limbaj cabalistic”.