„Democrația mondială a fost visul secret al marilor filosofi clasici… Cu mii de ani înaintea lui Columb, ei știau de existența emisferei noastre vestice și au ales-o ca loc în care să instaureze imperiul filosofic… Planul strălucit al anticilor a supraviețuit până în zilele noastre și va continua să funcționeze până când marea lucrare va fi îndeplinită”.
Manly P. Hall, „The Secret Destiny of America”
Prezentam, în Partea I, ideea lui Manly P. Hall, că doctrinele preoțimii antice păgâne, traduse ca ideal al instaurării unei „democrații universale” într-un stat mondial, au fost transmise, de-a lungul mileniilor, din generație în generație, prin societăți secrete, pentru a fi, în fine, transplantate pe solul considerat de ele cel mai primitor: America.
De ce era acest sol atât de primitor? Pe de o parte, pentru că nu fusese contaminat, în perspectiva lui Hall, de „corupția” civilizației europene (a se citi, în mare parte, creștinism). Și, pe de altă parte, pentru că exista în Americi un substrat ezoteric, ori „parapsihologic” congruent, provenit de la populațiile indigene.
Pe acest teren a fost transplantat ezoterismul antic („doctrinele de mistere” ale preoțimii păgâne), parvenit în America din Europa, sub forma neoplatonismului, hermetismului și gnosticismului, care furnizează doctrinele esențiale ale „democrației universale”, așa cum o vede Hall. (Pentru detalii despre aceste două filoane, vezi eseul lui Hall, „Ancient America”, 1946).
America străveche
În „The Secret Destiny of America”, Hall susține că egiptenii, grecii și chinezii antici călătoriseră în emisfera vestică, lucru dovedit, spune el, de diverse mituri și legende, inclusiv relatările lui Plutarh despre vechi călătorii maritime, ori de legenda Lânii de Aur, care ar fi fost, spune Hall, un pergament cu conținut comparabil cu Magna Carta engleză și cu Declarația de Independență americană.
Cât despre ce se întâmpla pe acest continent în perioada pre-columbiană, Hall include o scurtă descriere a mayașilor, incașilor și a triburilor nord-americane, în ale căror culturi el vede germenii „democrației universale”.
Deplângând, pe bună dreptate, teribilele distrugeri cauzate de invazia europeană, Hall descrie rafinamentul Imperiului Maya, cel mai dezvoltat din Americi, cu sublinierea că acesta își datora înaltă cultură intervenției unei ființe supraomenești (sau supranaturale), denumită Quetzalcoatl („Șarpele cu pene”), care ar fi venit din est, de peste ocean, aducând cu sine civilizația.
Hall laudă câteva trăsături ale culturii mayașe: regii (care erau și mari preoți) ar fi fost nu ereditari, ci aleși; religia, monoteistă, ar fi fost „o venerare a Principiului Suprem reprezentat de Soare”; Quetzalcoatl, fondatorul civilizației, ar fi fost venerat „ca un fel de Mesia”, pe modelul zeului muribund existent și în Egipt, Caldeea, Grecia antică (și, spune Hall, preluat apoi, prin imitație, în creștinism). Cât despre intoleranța religioasă, ea „le-ar fi fost imposibil de înțeles” acestor populații.
În plus, mayașii, spune Hall, trăiau o viață comunală, „o formă superioară de ordine socială”, în care toate bunurile erau deținute în comun și împărțite în mod egal; nu existau bani sau simboluri monetare; nu se dezvoltase nicio industrie mecanizată; nu ar fi existat sărăcie și nici criminalitate; războiul ar fi fost cvasi-inexistent. Utopic.
Pe lângă mayași și incași, Hall îi menționează și pe amerindienii din zona Marilor Lacuri, care, spune el, ar fi format prima „Ligă a Națiunilor” din lume. Este vorba despre Confederația Iroquois, fondată și condusă de legendarul lider Hiawatha.
Cu aceste date de fundal, conchide Hall, „continentul american are o lungă și distinsă tradiție, care semnalează abilitatea sa de a prelua conducerea în lumea postbelică, pe linia cooperării și a unui punct de vedere internațional”. Nu mai rămânea decât să se adauge hermetismul, neoplatonismul și gnosticismul – curele de transmisie a cultelor antice de mistere – și fundația „democrației universale” în „statul mondial” era gata.
Istoric vorbind, lucrurile evident că nu arătau nici pe departe atât de roz cum le descrie Hall. La mayași, de pildă, între oamenii de rând și elite diferențele de nivel de trai erau colosale; mobilitatea socială pe verticală, inexistentă; funcțiile se transmiteau ereditar. Regii erau considerați divini; ritualurile religioase includeau sacrificii umane. Războiul era prevalent, iar, în perioada preclasică, căpeteniile purtau scalpurile dușmanilor uciși la cingătoare.
Firește, nu spun aceste lucruri pentru a critica, în vreun fel, cultura mayașă, care este fascinantă și, în ce privește diversele cruzimi, comparabilă cu culturi contemporane ei din alte zone ale lumii. Dar vreau să avertizez că Hall nu se dă înapoi de la mistificare, cosmetizare ori jumătăți de adevăr atunci când vrea să-și demonstreze o idee – mai ales ideea superiorității culturale a civilizațiilor necreștine față de cele creștine. Este o tendință verificabilă și în alte relatări ale lui, după cum se va vedea, și sesizabilă, de altfel, și în discursurile promotorilor contemporani ai proiectului global.
Hermes Trismegistos
Sărind acum din America precolumbiană la filonul ocult parvenit din Europa, cea de-a doua componentă a amestecului magic din care s-ar naște „democrația universală”, Hall afirmă net care este sursa sa cea mai veche:
„Thot Hermes Trismegistos, fondatorul învățăturii egiptene, Înțeleptul lumii antice, le-a dat preoților și filosofilor antichității secretele care au fost păstrate până azi în mituri și legende”.
Hermes Trismegistos (numele lui însemnând Thot/Hermes „Cel de trei ori măreț”, pentru că era atât preot, cât și filosof și rege) este prototipul „regelui-filosof”, personaj central al planului ocult.
Hermes Trismegistos este un presupus preot egiptean, pierdut în illo tempore, înțelept atoateștiutor și, în același timp, o combinație sincretică între zeul egiptean Thot și zeul grec Hermes, căruia i se atribuie o vastă literatură filosofică, reunită sub eticheta de „hermetism”. O extraordinară analiză a hermetismului găsim la Dame Frances Yates („Giordano Bruno and the Hermetic Tradition”).
Redescoperite în Renaștere, textele hermetice au fost considerate de origine străveche egipteană; ulterior, s-a demonstrat că ele datează din secolele I – III d.H., dar era prea târziu. Creditate cu o vechime colosală, ideile hermetice intraseră deja în fluxul gândirii europene ca prisca theologia: înțeleasă ca teologia arhaică, cea mai veche și unica adevărată, care traversează toate religiile și care le-a fost dată oamenilor de Dumnezeu în antichitate.
Ei avea să i se alăture, pereche, tot în Renaștere, philosophia perennis (filosofia perenă), având în centru neoplatonismul, cu a sa idee de „Unu” din care emană întreaga existență, de unde și ideea că există, în centrul tuturor religiilor lumii, un sâmbure de înțelepciune comună.
„Renașterea ocultă”
Corpus Hermeticum (colecția de texte atribuite lui Hermes Trismegistos) a fost tradus în latină de umanistul italian Marsilio Ficino în 1462, la cererea patronului lui, Cosimo de Medici. Ficino a fost atât de sedus de aceste texte încât a devenit un adept al magiei „albe” sau „naturale” descoperite în ele (deși distincția față de o eventuală magie „neagră” nu a convins pe toată lumea).
Textele hermetice au fost primite cu entuziasm de mulți intelectuali catolici de la vârfurile Vaticanului, iar Pico della Mirandola și-a început celebrul discurs, Oratio de hominis dignitate (1486), supranumit „Manifestul Renașterii” (și unul dintre textele fundamentale ale umanismului), cu un citat din textul hermetic Asclepios, care subliniază poziția omului ca zeu pe pământ, care, prin puterile intelectului său, poate crea un paradis terestru.
Printre alte idei hermetice „umaniste” care, prin Pico, vor penetra departe în modernitate, este și aceea că omul nu are o natură proprie, ci poate deveni animal sau zeu prin deciziile sale morale.
Această idee, a infinitei mutabilități a omului – contrară doctrinei creștine a omului ca imago Dei, adevărat fundament al sanctității ființei umane – stă la baza oricărui efort de inginerie socială și a permis, în timp, apariția unor curente filosofice precum, de pildă, cel al Școlii de la Frankfurt. În lipsa acestui postulat, nu ar putea exista tentative de transformare a conștiinței umane potrivit dorințelor și intereselor unor elite „luminate”, ca acelea pe care le-am analizat în seria „Noua Religie Mondială”.
Sigur că, pe de altă parte, au existat gânditori creștini, inclusiv Părinți ai Bisericii, care au criticat textele hermetice. În De Civitate Dei, Sf. Augustin condamna sever un pasaj din Asclepios, în care egiptenii, prin religia lor magică, animau statuile zeilor, atrăgând în ele, prin tehnici magice, spirite (ori „daimoni”). Statuile deveneau, astfel, zei întrupați.
Iar criticul catolic modern Michael Hoffman („Occult Renaissance Church of Rome”) atribuie „revoluției teologice” din Renaștere vina pentru a doua mare schismă în Biserică: Reforma, ca o contra-reacție a lui Martin Luther și Calvin, care cereau „revenirea la fidelitate, la ordinea ierarhică biblică dintre Dumnezeu și om.”
În fine, faptul că hermetismul este o sursă primară a acestor doctrine explică, în mare parte, și obsesia ocultismului pentru Egiptul antic, constantă pe care o vom observa și în continuarea analizei.
„Marea Lucrare”: Omenirea ca templu ocult în construcție
Renașterea a redescoperit nu doar hermetismul, ci și alte doctrine păgâne, dezvoltate și perpetuate în sânul unor societăți secrete. Hall dă ca exemplu „Ordinul Artificierilor Dionisiaci”, apărut printre greci și sirieni pe la 1.500 î.H. și care s-a răspândit, apoi, în întregul bazin mediteraneean și mai departe.
Inițial, spune Hall, acest ordin ar fi fost format din arhitecți și constructori care, reuniți în ghilde, își protejau secretul profesional. Iar legendarul rege Solomon la ei a apelat pentru construcția Templului de la Ierusalim, angajând serviciile maestrului acestui ordin secret, Hiram Abiff (considerat părinte fondator în francmasonerie).
Dar nu este vorba doar de construcții în piatră. Ca și în alchimie, unde există transmutarea metalelor ordinare în aur, dar există și „transmutarea” omului, perfecționarea sa, și în cazul constructorilor mistici, materialul de construcție poate fi piatra sau poate fi omul, societatea umană. Hall spune:
„Dionisiacii… se refereau la umanitatea ignorantă și necultivată ca la o piatră nefățuită… așa cum iese ea direct din carieră, nepotrivită pentru construcție…
În munca lor secretă, dionisiacii erau, astfel, constructorii unui templu social și politic, iar templul la care lucrau era templul viu al unui Zeu Viu… Acest templu era societatea umană, perfecționată; și fiecare ființă umană iluminată și perfecționată devenea o cărămidă în această construcție”.
Hall menționează că, în timp, acest ordin secret a ajuns să domine politicile societății. Misterele dionisiace au migrat, apoi, înspre Roma, unde, spune Hall, au luat forma „colegiilor” dar, lovite de ascensiunea creștinismului, s-ar fi împrăștiat, în mare parte, în lumea arabă și în India.
Adepții lui Dionysos rămași în Europa ar fi devenit ghilda constructorilor de catedrale (catolice) – acest parcurs fiind și cel reținut în tradiția francmasoneriei.
Marile principii ale transformării alchimice a umanității
În perioada medievală, pe lângă arhitectură, s-a dezvoltat, ca „instrument ales pentru perpetuarea Marelui Plan”, alchimia, sau „chimia mistică”, una dintre ramurile derivate din aceasta fiind medicina. În această etapă, Hall fixează câteva dintre marile dogme ale proiectului ocult:
„Elixirul vieții este însuși adevărul, păstrătorul tuturor lucrurilor.
Piatra înțeleptului este știința, care poate face toate minunile și poate rezolva toate enigmele din lumea muritorilor.
Medicamentul universal este înțelepciunea, singurul remediu pentru ignoranță, care este boala universală.
Agentul transmutării metalelor este tiparul Statului Universal, esența planului perfect pentru o civilizație mondială prin care toate elementele josnice ale societății umane pot fi transmutate în aur spiritual pentru scopul corect.”
În primul rând, observăm, deja, principiile unei fuziuni între ocultism și domenii care, în percepția contemporană, sunt considerate pur seculare. Știința cea empirică, pusă azi în opoziție cu orice formă de ocultism, este suprema făcătoare de minuni; este „chimie mistică”, magie.
Statul global („civilizația mondială”) nu este un proiect socio-economic și politic laic, ci este împlinirea unui destin mistic al umanității. Este o transmutare spirituală a omenirii.
Cât despre „adevăr” ca „elixir al vieții”, el este accesibil numai inițiaților. Acesta fiind și unul dintre motivele fundamentale ale opoziției dintre ocultism și creștinism. În „The Secret Teachings of All Ages”, Hall descrie (aprobativ) poziția filosofului grec anti-creștin Celsus (secolul al II-lea), care deplora tocmai faptul că creștinismul chema spre Împărăția Domnului toți oamenii, inclusiv păcătoșii, pe cei slabi sau rătăciți. Altfel spus, chema neinițiații – ori „neiluminații” – idee care repugnă ocultismului.
În același sens este și „înțelepciunea” ca remediu unic pentru „boala universală”, ignoranța. Escaladând la scara planului universal, asta înseamnă că lumea poate fi reparată de om (principiu care apare în cabala lurianică în conceptul de „tikkun olam”), neutralizând căderea adamică și refăcând creația după tiparul a ceea ce ocultiștii consideră a fi modelul „corect”.
Toate aceste grupuri, și altele, multe, formează ceea ce Hall numește, generic, „Ordinul Misiunii” – care, spune el în „The Secret Destiny of America”, a traversat timpurile și își continuă și azi „Marea Lucrare”:
„Prin varietatea de ritualuri și simboluri, toate [aceste ordine secrete] căutau unul și același lucru. Iar acel lucru era o ordine socială perfecționată, comunitatea lui Platon, guvernul regelui-filosof”.
Societățile secrete și „tradiția democratică” ocultă
Cât despre modul în care aceste doctrine oculte și planul de a instaura „democrația universală” au parvenit din antichitate până în prezent, Hall afirmă net că ele au fost purtate mai departe, din generație în generație, de societățile secrete și inițiații lor, care au infiltrat cercurile puterii religioase sau laice, științifice, artistice sau sociale, plantându-și acolo, în mod clandestin, ideile.
„Actuala gândire spre un stat mondial democratic nu este nici o tendință nouă, nici o circumstanță accidentală; societățile secrete au muncit multe sute de ani pentru a crea fondul de cunoaștere necesar pentru instaurarea unei democrații luminate în toate națiunile.”
Aceste societăți secrete, spune Hall, „au existat la toate popoarele, sălbatice sau civilizate, de la începutul timpurilor”, dar se diferențiază, totuși, pe epoci:
„În antichitate, organizațiile ezoterice erau în cea mai mare parte religioase și filosofice.
În lumea medievală, erau filosofice și politice.
În lumea modernă, politice și sociale”.
Observăm afirmația că organizațiile ezoterice din modernitate sunt, în același timp, și politice ori sociale. Fapt care, deși demonstrat în repetate rânduri de-a lungul istoriei, continuă să rămână ostracizat în zona „teoriei conspirației”.
Hall prezintă secretul ca raison d’être al acestor organizații:
„Societățile secrete au ca principal scop al existenței lor disimularea și protecția.
Membrii acestor ordine au primit o anumită cunoaștere, de regulă au participat la anumite rituri și ritualuri inaccesibile celor care nu sunt membri, dar cel mai important lucru este că, prin aceste societăți, ei pot practica în privat anumite credințe și doctrine pentru care, dacă riturile acestea ar fi făcut publice, ar fi condamnați”.
Sigur că, în contextul în care aceste societăți au și o activitate politică, prima întrebare este cum este aceasta din urmă influențată de „credințele și doctrinele” lor secrete și, înțeleg din ce spune Hall, condamnabile. Și în ce măsură rigoarea extremă a secretului din zona ezoterică a preocupărilor lor nu invadează și zona politică, zonă care, într-o democrație, ar trebui să fie transparentă. În fine:
„Un al doilea scop al societăților secrete a fost să creeze un mecanism pentru perpetuarea din generație în generație a politicilor, principiilor sau sistemelor de învățătură, limitate la un grup de persoane selectate și inițiate”.
După cum rezultă din descrierile lui Hall, societățile secrete sunt niște vehicule menite să disemineze clandestin în societatea de neștiutori, prin indivizi atent selectați, anumite idei, ale căror adevărate natură, sursă și semnificație rămân obscure pentru neinițiați.
Concluzia ar fi că, potrivit lui Hall, „democrația” – un sistem politic transparent, egalitarist și secularist în definițiile sale publice – este, în realitate, manifestarea unui plan ocult, propagat clandestin în societate de grupuri secrete de inițiați. Nu pare nici transparent, nici laic, nici egalitarist.
Frapează, desigur, dar ar putea explica unele realități contemporane. Așa cum poate explica și anumite evenimente istorice majore, ori planurile de inginerie socială la scară mondială pe care le-am analizat, printre altele, în seria „Noua Religie Mondială”.
Revin, în Partea a III-a, cu câteva dintre modelele, simbolurile și elementele fondatoare ale proiectului ocult.
