Din misterele transparenței

France-Soir informează despre procesul deschis împotriva președintelui Franței, Emmanuel Macron, pentru a-l obliga să prezinte mesajele pe care le-a schimbat cu președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, apropo de acordul între Uniunea Europeană și blocul agricol sud-american Mercosur.

Procesul nu ar fi existat, spune publicația, dacă Macron nu s-ar fi comportat, în legătură cu aceste mesaje, la fel cum a făcut-o și von der Leyen în legătură cu aranjamentele ei cu compania Pfizer pentru serurile anticovid. Anume, ambii au ascuns aceste comunicări și refuză să le prezinte publicului, deși aceste afaceri au afectat și afectează viața a zeci de milioane de cetățeni europeni, iar legislația – că vorbim de Franța sau de UE – impune transparența.

Pentru cine nu-și mai amintește acel scandal (zis „SMS-gate”): în 2021, Frau von der Leyen a fost somată să prezinte mesajele private prin care domnia sa (cu depășirea competențelor unui președinte de Comisie Europeană) și șeful Pfizer, Albert Bourla, au negociat contractele de achiziție de către UE a mult prea multe milioane de doze de ser experimental, pe care cetățenii Europei (și, probabil, urmașii lor) le mai au încă de plătit. Von der Leyen s-a apărat spunând că, prin natura platformei utilizate, mesajele erau „efemere” și nu s-au păstrat – ceea ce nu arată decât că, dacă nu salvează corespondența, acea platformă nu trebuia utilizată pentru astfel de afaceri pe buzunarul și sănătatea cetățenilor Europei.

Președintele Macron copiază acum aceleași metode. În ianuarie 2024, în plină criză agricolă în Franța, când se apropia termenul pentru negocierile cu Mercosur (un acord considerat foarte dăunător de agricultorii europeni, în particular francezi), președintele Macron i-ar fi trimis lui von der Leyen, prin serviciul de mesagerie privată Signal, un mesaj în care îi cerea să înghețe temporar discuțiile.

Corespondență care ar fi de mare interes pentru cetățenii Europei. Comisia Europeană a susținut, inițial, că nu găsește mesajul; după 15 luni (în care a dat scroll întruna, presupunem), Comisia a afirmat că e ok, nu era nimic în neregulă: mesajul lui Macron nu făcea decât să reafirme politica oficială a Franței – pe care, deducem, von der Leyen nu o știa, de aceea a și fost nevoie ca Macron să i-o confirme prin mesaj privat.

France-Soir remarcă: „Această politică a secretului este cu atât mai contestabilă cu cât intervine într-un context de criză acută a agriculturii franceze. Agricultorii, deja împovărați de strictețea normelor europene, de creșterea prețurilor la energie și de concurența internațională, își manifestă masiv opoziția la acest acord (cu Mercosur). Ei denunță distorsionarea evidentă a concurenței: în timp ce producătorii francezi sunt supuși unor norme sanitare, de mediu și sociale extrem de exigente (urmărirea produsului, interzicerea anumitor pesticide, vaccinarea obligatorie… ), deschiderea piețelor pentru produsele sud-americane, care, adesea, nu sunt supuse acestor rigori… reprezintă o amenințare existențială pentru întregi lanțuri de producție – carne de vită, de exemplu, carne de pasăre, zahăr, etanol”.

„Privând cetățenii și profesioniștii de accesul în culisele acestei negocieri, executivul (francez) se închide într-o opacitate care alimentează opoziția legitimă a țăranilor. Mai rău: în ciuda opoziției manifeste a Franței, acordul (UE-Mercosur) a fost aprobat cu majoritate calificată în ianuarie 2026 și a intrat în vigoare, de o manieră provizorie, în luna mai, ilustrând brutal cât de puțină influență are Franța în sânul Uniunii”.

Publicația France-Soir a cerut palatului Elisee acces la această corespondență și, față cu refuzul președintelui Macron (care s-a ascuns în spatele imunității prezidențiale și secretului diplomatic, care, pe scurt spus, nu au nicio legătură cu subiectul), a promovat o cerere la Tribunalul administrativ de la Paris.

Parte din plângere este și contradicția flagrantă dintre poziția președinției Franței și cea a Comisiei Europene; dacă, într-adevăr, în mesajele sale private, Macron nu a făcut decât să reafirme poziția oficială a Franței, așa cum susține Comisia, refuzul de a face publice aceste mesaje este inexplicabil.

De altfel, în refuzul său de a permite accesul cetățenilor la această corespondență, palatul Elisee invocă „secretul de stat” – ceea ce nu se potrivește câtuși de puțin cu ideea că mesajele reproduceau politica oficială a Franței, adică politica ei afirmată public.

În final, France-Soir reamintește că transparența nu este o opțiune, un „accesoriu facultativ” pentru executiv – fie el francez sau „european” – ci o condiție sine qua non a democrației.

„Persistând în opacitate, Parisul și Bruxellesul transmit un mesaj neliniștitor: acela al unei puteri care se consideră deasupra obligației de a da socoteală, transformând mijloacele de comunicare oficiale în zone în care dreptul la informare nu operează.”

Sursa în text.