Dincolo de ideologie…

Tomorrow’s Affairs publică o analiză privind dependența energetică a Europei – care, în ciuda eforturilor UE, nu s-a redus, ci doar și-a schimbat compoziția, crescând riscurile de aprovizionare și prețul energiei pentru consumatorii casnici și industriali.

Uniunea Europeană și-a redus expunerea la gazul rusesc: „Livrările din Rusia au scăzut de la aproximativ 152 de miliarde de metri cubi (mld. mc) în 2021 – reprezentând 45% din importurile de gaze ale UE – la 36 mld. mc în 2025, adică 12% din importuri.”

Cu toate acestea, UE rămâne cel mai mare cumpărător de LNG rusesc, absorbind aproape jumătate (49%) din totalul exporturilor de LNG ale Rusiei, fiind urmată de China (24%), Japonia (18%) și Coreea de Sud (6%), susține analiza. În același timp, UE este cel mai mare cumpărător de gaze rusești transportate prin conducte, achiziționând 32% din exporturile Rusiei de acest tip, fiind urmată de China (31%) și Turcia (29%). „Trebuie subliniat, totodată, că volumele provenite din Turcia implică adesea mascarea originii rusești a gazelor.”

UE a aprobat renunțarea completă la gazele rusești, termenul prevăzut pentru încetarea importurilor de LNG în baza unor contracte pe termen lung fiind 1 ianuarie 2027, iar, pentru importurile rămase prin conducte, 30 septembrie 2027. Dar, susține analiza, „este de așteptat ca acest angajament politic să fie prelungit, având în vedere imposibilitatea punerii sale în aplicare”.

Aceste transformări au dus nu la o reducere, ci doar la o redistribuire a dependenței strategice a Europei, care continuă să fie un importator major de hidrocarburi, numai că acum este expusă structural la piețele globale de gaze, unde concurează cu cererea din Asia, la riscurile geopolitice și la șocurile internaționale privind prețurile materiilor prime.

În 2025, importurile de gaze ale UE au atins 289 de miliarde de metri cubi (bcm), în creștere cu 5% față de cele 273 bcm din 2024. Importurile prin conducte au scăzut la 158 bcm, în timp ce importurile de LNG au crescut la 131 bcm, reprezentând 45% din totalul importurilor de gaze ale UE.

„Schimbarea fundamentală în sistemul european de aprovizionare cu gaze a constat în înlocuirea gazelor rusești transportate prin conducte – care erau relativ ieftine și previzibile – cu un model de aprovizionare bazat pe LNG, un produs mai scump și tranzacționat la nivel global. UE este mai puțin expusă față de Rusia, dar considerabil mai expusă față de producția de LNG din SUA”, care vine însoțită de riscurile legate de capacitatea de producție, de „transportul maritim transatlantic și deciziile politice ale Americii”.

În 2025, SUA a devenit furnizorul esențial al Europei în noul sistem, asigurând 56% din importurile de LNG ale UE (față de Rusia – 13,9% și Qatar – 8,9%). Datele Comisiei Europene arată că, în 2025, SUA a furnizat 76 bcm din importurile de gaze ale UE (o treime din total), o altă treime fiind furnizată de Norvegia.

În ce privește tranziția energetică, „UE nu a reușit să onoreze promisiunea unei energii ieftine din punct de vedere structural pentru consumatorii finali. În a doua jumătate a anului 2025, prețul mediu al energiei electrice pentru gospodăriile din UE a fost de 28,96 euro la 100 kWh. Prețurile pentru gospodării sunt de trei ori mai mari decât cele din Statele Unite și au crescut semnificativ în ultimul deceniu, depășind tendința înregistrată anterior tranziției.”

Situația este la fel de dificilă și pentru industrie: „Prețul mediu în UE pentru consumatorii industriali (non-casnici) cu un consum anual cuprins între 500 și 2.000 MWh a fost de 18,37 euro la 100 kWh în a doua jumătate a anului 2025.” Or, sectoarele mari consumatoare de energie electrică nu pot concura la nivel internațional cu producători care beneficiază de prețuri mai mici la gaze.

Chiar și după ce prețurile au scăzut față de vârful înregistrat în timpul crizei din 2022, Comisia Europeană recunoaște că prețurile industriale la gaze și electricitate rămân de două până la patru ori mai mari decât cele ale principalilor parteneri comerciali ai UE.

Dezbaterea privind tranziția energetică se concentrează adesea pe costul generării unui megawat-oră suplimentar din surse eoliene sau solare, dar asta nu e același lucru cu costul furnizării de energie electrică fiabilă către gospodării și industrii.

„Energia eoliană și cea solară pot reduce consumul de combustibil și prețurile angro la electricitate în perioadele cu producție ridicată”, dar „un sistem energetic cu o pondere tot mai mare a surselor de generare intermitente și variabile – dependente de condițiile meteorologice – necesită investiții majore în rețelele de transport și distribuție, în servicii de echilibrare, în capacități de rezervă și în surse de generare flexibile. Aceste costuri nu dispar doar pentru că vântul și soarele sunt «gratuite». Ele se transferă în alte părți ale sistemului.”

Cât despre „reducerea emisiilor”, care pare a fi dezideratul suprem al Comisiei, indiferent de consecințele economice: „poate că Europa și-a redus emisiile pe unitatea de producție, dar asta este rezultatul declinului industrial, nu al unei eficiențe sporite”. Rezultatul „tranziției verzi” constă în exodul industriilor europene, nu într-o reducere globală a emisiilor.

Punct la care trebuie reamintit că „tranziția (energetică) nu a pus capăt utilizării cărbunelui din import în Europa”: importurile de cărbune din Rusia au fost interzise, ​​dar au fost înlocuite de importuri din Australia (care a furnizat 32% din importurile de cărbune în UE în 2025), SUA (31,7%) și Columbia (12,8%).

În ciuda sutelor de miliarde investite în mecanisme de sprijin pentru sursele regenerabile, utilizarea cărbunelui în sectorul energetic european a rămas la o pondere semnificativă de 9% și este de presupus că va crește pe fondul prețurilor ridicate la gaze și al unei producții scăzute atât la sursele eoliene și solare cât și la energia hidroelectrică și nucleară. „În astfel de situații, cărbunele reapare ca un factor de stabilizare a sistemului, în pofida obiectivelor climatice”.

În final, analiza nu militează împotriva surselor regenerabile ori electrificării, care pot juca un rol important într-un sistem energetic fiabil, ci împotriva „ideologizării domeniului energiei”: „Europa are nevoie de toate tehnologiile, nu de o selecție a câștigătorilor și a perdanților dictată politic – o abordare care a avut efecte contraproductive și a dus la creșterea facturilor”.

„Europa nu își poate baza tranziția pe premisa că întreprinderile și gospodăriile vor suporta la nesfârșit costuri mai mari ale energiei în schimbul unor promisiuni pe termen lung. Uniunea Europeană trebuie să renunțe la ideologie și să revină la o politică bazată pe un sistem energetic accesibil, competitiv și diversificat.”

Sursa în text.