Dosarul Argentina (I): Se declasifică dosarele despre naziștii fugiți în America de Sud

„Prima condiție esențială în afacerile de stat este secretul”.

Cardinalul Richelieu

Nici nu m-am dezmeticit bine din puzderia de speculații despre ce-o să aflăm noi de la administrația Trump despre asasinatul lui JFK și despre OZN-uri, că dau peste următoarea știre în The Jerusalem Post:

„Președintele Argentinei va declasifica dosarele naziștilor, devoalând cum au fugit criminalii de război în Argentina”

Articolul raportează că decizia a fost luată în timpul unei întâlniri cu reprezentanți ai Centrului Simon Wiesenthal și ar veni în siajul unei inițiative similare a Israelului, la acest început de an, de a declasifica 2.000 de pagini de documente de la procesul lui Adolf Eichman, din 1961. (Sincer, m-am întrebat de ce atât de puține).

Potrivit articolului, care citează o estimată de 5.000 de criminali naziști refugiați în Argentina după război, declasificarea va scoate la lumină informații despre rutele de evadare pe care naziștii au fugit din Europa și s-au stabilit în America de Sud.

Și apoi, articolul spune:

„Unele documente ar putea scoate la iveală și modul în care SUA s-a folosit de aceste rețele secrete pentru a strămuta oameni de știință naziști peste Atlantic, înrolându-i în programe militare, medicale și spațiale majore”.

Splendidă inițiativă, nu speram s-apuc. Nu-i de colo să scoți la vedere probe despre rețelele de evadare a naziștilor după război („ratlines” le spune în engleză, trimițând la fuga șobolanilor de pe o corabie care se scufundă), în condițiile în care, ca să se afle ce s-a aflat până acum despre programe și rețele de acest tip, a fost nevoie de decenii și de eforturi uriașe din partea unor cercetători încăpățânați.

Unul dintre aceștia, Uki Goñi, („The Real ODESSA”) ajungea la concluzia că președintele argentinian Juan Perón a contribuit la crearea a trei rute de salvare pentru naziști, cu destinația finală Argentina: (1) ruta de nord, prin Danemarca, Suedia și Norvegia; (2) ruta elvețiană; (3) ruta sudică, cu nave plecând din Genova, cu pașapoarte diplomatice emise de Vatican și identități false asigurate de arhiepiscopul Genovei, cardinalul Giuseppi Siri.

Astfel că nu pot decât să salut decizia președintelui Milei; abia aștept să aud ce spun specialiștii despre conținutul documentelor declasificate.

Vârful aisbergului

Dar te întrebi, totuși, cum, de ce, de ce acum, în ciuda sau favoarea cui sau ca avertisment pentru cine o fi luat președintele Milei această decizie neașteptată.

Pentru că, după câte se știe până acum, implicate în aceste extrageri au fost persoane, instituții și agenții importante – precum CIA, Vaticanul, dar și „complexul militar-industrial” american, ca beneficiar al multor minți sclipitoare de naziști smulși din mâinile justiției.

Iar unii dintre naziștii salvați au ajuns în funcții importante în SUA. Poate cel mai cunoscut dintre ei este Wernher von Braun, despre care scriam și în seria „Dosarul JFK” – un om care a fost șef de proiect la producția rachetelor V2 la Peenemünde pentru ca, apoi, să ajungă directorul NASA la americani. Deși von Braun nu a trecut prin Argentina, fiind adus direct în SUA, la Fort Bliss. S-or fi temut să nu îl piardă.

Un alt exemplu de nazist celebru fugit pe ratlines ar fi SS-Obersturmbannführer Otto Skorzeny, locotenent-colonelul de comando preferat al lui Hitler, cel care, în septembrie 1943, într-o operațiune de film de aventuri, l-a eliberat pe Mussolini de pe culmile masivului Gran Sasso.

Skorzeny nu doar că a fugit el însuși de justiție, dar a organizat și condus o rețea de evadare, celebra Die Spinne („Păianjenul”), ajutând mulți colegi naziști să se refugieze în Argentina și nu numai. Potrivit lui Goñi, ruta elvețiană de evadare spre Argentina a fost pusă la punct de Perón împreună cu Skorzeny.

Printre cei care au fugit cu ajutorul lui Skorzeny a fost și sinistrul doctor de la Auschwitz II-Birkenau, Josef Mengele, care a ajuns în Argentina în 1949 și nu a fost capturat niciodată.

Un alt șef al rețelei Die Spinne a fost generalul nazist de informații Richard Gehlen, cel a cărui rețea (Gehlenorg) a devenit piatră de temelie la înființarea CIA, și care avea să ajungă primul director al serviciului de informații al Republicii Federale Germane după război (Bundesnachrichtendienst), funcție pe care a deținut-o între 1956 și 1968.

După război, Skorzeny și-a stabilit sediul în Spania, dar a colaborat îndeaproape cu președintele Argentinei, Juan Perón, căruia i-a fost consilier; iar soției acestuia, celebra Evita Perón, i-a fost, o vreme, bodyguard.

Skorzeny și rețeaua lui au participat la multe operațiuni clandestine în primele decenii după război. Potrivit unor dezvăluiri de presă din 1989, Skorzeny a fost recrutat inclusiv de către Mossad, în 1963, pentru a obține informații despre un proiect secret de dezvoltare de rachete pe care guvernul egiptean îl desfășura cu sprijinul unor oameni de știință germani.

În fine, unii zic că Skorzeny ar fi fost antrenat chiar și în organizarea asasinatului lui JFK, ceea ce sună fantasmagoric – dar, cine știe, acolo e așa o viermuială încât, de la un punct încolo, orice este posibil.

Oricum, dacă toate informațiile de mai sus despre Skorzeny există deja pe Wikipedia, mă întreb cam ce grozăvii ar mai putea să apară după declasificarea anunțată de Milei.

De ce acum, deodată?

Revenind la declarația președintelui Milei și la întrebarea mea: de ce, de ce acum?… Nu pot citi o astfel de știre fără să mă gândesc, „conspiraționist”, că trebuie să existe niște dedesubturi în această decizie bruscă de a declasifica astfel de materiale la 80 de ani de la evenimente.

Nu-i un blazon de onoare pentru nimeni să fi contribuit la salvarea unor criminali de război. Așa că orice nume vor apărea în acele documente, vor cauza stânjeneală într-un cerc sau altul.

Dar să nu uităm că decizia lui Milei vine în paralel cu eforturile de declasificare din SUA, care, așa cum scriam în seria „Dosarul JFK”, pot ajunge în adâncimile cele mai adânci ale complexului militar-industrial-spațial și de informații, la secrete considerate suficient de importante încât protecția lor să justifice chiar și un asasinat. Ba chiar mai multe.

Așadar, aș tinde să cred că decizia Argentinei nu a fost luată în izolare, doar din dorința de a ajuta Centrul Simon Wiesenthal să mai prindă, post mortem, niște colaboraționiști.

Ultima dată când l-am văzut pe Milei (pe ecran, firește), îi preda încântat lui Elon Musk o drujbă la CPAC. Ulterior, s-a înțeles, pe cât posibil, că scopul era să sfârtece cu ea „birocrația” (eufemismul lui Musk pentru „deep state”).

În ciuda aerului de meci de wrestling al împrejurării, cei doi păreau că se înțeleg destul de bine. Asta era acum o lună. Dacă nu a intervenit vreo supărare între timp, pare că nu pe Musk (și, prin extensie, administrația Trump) amenință Milei când spune că va dezgropa scheletele naziste.

Dimpotrivă: Milei ar putea fi un aliat al administrației Trump în efortul ei de a reașeza niște straturi adânci ale zisului „deep state” american – cu precădere în zona proiectelor militare și tehnologice secrete despre care discutam în seria „Dosarul JFK”. Acest aspect stă în centrul poveștii lui Martin Bormann, așa cum se va vedea în secțiunile viitoare ale acestui articol.

Cât despre implicarea Vaticanului în rețelele ratline – și aceasta confirmată și răsconfirmată – din nou, momentul ales de Milei pentru declasificare pare pus cu mâna.

Papa Francisc (primul papă iezuit din istorie și unul dintre cei mai controversați și contestați papi din perioada postbelică), are 88 de ani și o stare de sănătate precară. El a fost recent eliberat din spital după mai bine de o lună. Îi urăm, firește, viață lungă și sănătate, dar realitatea este că, în astfel de condiții, este de așteptat ca problema succesiunii papale să fie una ardentă.

Sau, cum a spus arhiepiscopul Carlo Maria Viganò, este de așteptat să se facă jocuri subterane. Viganò, fost nunțiu papal în Statele Unite și unul dintre cei mai acerbi critici ai papei Francis (motiv pentru care a și fost excomunicat, în iulie 2024) sugerează că, în această perioadă, în subsolurile Vaticanului se duce o bătălie ascunsă între facțiuni pentru viitorul Bisericii Catolice; o bătălie între, să le spunem așa, „progresiști” (aflați „la putere” în acest moment, prin papa Francisc) și „conservatori”.

Un val de informații compromițătoare despre colaborarea Vaticanului la salvarea unor criminali naziști poate tulbura semnificativ apele într-un astfel de moment.

Mai ales că, să nu uităm, papa Francisc însuși provine din Argentina (născut în 1936, el a fost arhiepiscopul Buenos Aires-ului între 1998 și 2013) și i s-au adus multe critici pentru activitatea lui acolo; faptul că nu a vizitat niciodată Argentina pe durata pontificatului lui nu a făcut decât să adauge paie pe foc. Iar Javier Milei l-a insultat de mai multe ori – deși, după ce a ajuns președinte, a încercat să dreagă busuiocul, invitându-l într-o vizită în țara natală, invitație pe care papa nu a acceptat-o.

Martin Bormann

Acestea fiind spuse, mă întreb și despre acest „Dosar Argentina” – cum mă întreb și despre „Dosarul JFK”, și despre „Dosarul OZN”, care fac, tot acum, obiectul declasificării în Statele Unite – cât de departe, cât de adânc vor merge dezvăluirile inițiate de președintele Milei.

În ce mă privește, citind această știre, m-am gândit imediat (ca mulți alții, nu mă îndoiesc) la Martin Bormann. Care, într-o anumită lectură – pe care am s-o descriu în secțiunile următoare – ar avea o mare legătură cu „civilizația schismatică” despre care discutam în seria „Dosarul JFK” și, deci, cu declasificările care se fac în paralel, în SUA.

În plus, despre viața lui postbelică în America de Sud – inclusiv în Argentina – s-au aflat suficiente detalii încât teoria că ar fi supraviețuit să pară mai convingătoare decât aceea că a murit.

Și despre fuga lui Bormann din Europa există mai multe teorii – una dintre ele, poate cea mai explozivă, are legătură cu complexul-militar industrial american, în formare la finalul războiului.

În această versiune, așa cum se va vedea, Martin Bormann ar fi avut o contribuție decisivă la succesul programului nuclear american, cunoscut sub numele de „Proiectul Manhattan”. Ulterior, prezența lui în Argentina coincide cu dezvoltarea unor proiecte tehnologice secrete. (Despre evadare și activitățile lui Bormann după război vezi părțile a IV-a și a V-a).

Până acolo, încep aici cu o imagine de ansamblu, pentru că povestea lui Martin Bormann, cel puțin în versiunea pe care vreau s-o povestesc, nu poate fi înțeleasă decât pe fundalul proiectelor științifice și tehnologice secrete dezvoltate de naziști mai ales în ultimii ani ai războiului – cu precădere proiectul armei nucleare.

Proiectele tehnologice secrete ale naziștilor

Cred că toată lumea a auzit de Wunderwaffe – „arma minune” pe care ar fi așteptat-o Hitler, cu speranță, până în ultima clipă, arma cu care avea să câștige războiul. Arma cu care amenința Goebbels în discursuri. Arma care nu a mai venit niciodată.

Întrebarea care s-a pus în domeniu a fost: dar exista, ea, arma asta minune? Și, dacă da, în consta ea?

Sir Roy Fedden, șeful misiunii de specialiști („Misiunea Fedden”) trimisă de britanici în Germania imediat după război pentru a investiga programele militare secrete ale naziștilor spunea (citat fiind de Dr. Joseph P. Farrell în „Reich of the Black Sun”) că, după câte văzuse el pe parcursul a numai două inspecții,

„dacă [naziștii] reușeau să mai prelungească războiul cu câteva luni, ne-am fi confruntat cu un întreg set de dezvoltări noi și letale în domeniul războiului aerian.”

Iar Otto Skorzeny, că tot l-am menționat mai sus, devenind, începând cu 1944, plenipotențiarul lui Hitler în utilizarea de arme strategice (ceea ce, la acel moment, însemna, pentru naziști, un atac pe teritoriul SUA), a aflat despre „armele speciale” din programele secrete și a devenit absolut convins nu doar că Wunderwaffe exista, dar și că utilizarea ei era singurul mod de a câștiga războiul.

Mai mult, o relatare de presa americană din 1947 (Denver Post) spune că, ajuns în Spania după război, Skorzeny ar fi încercat chiar să vândă secretele acestei arme. (Facsimilul articolului din Denver Post apare în cartea lui Igor Witkowski, „The Truth about the Wunderwaffe”,  RVP Press, New York, 2013, p. 240).

În orice caz, revenind la constatările Misiunii Fedden: dacă Wunderwaffe era o armă de război aerian, ai de unde alege. S-au propus mai multe variante, unele mai convenționale (o nouă versiune de rachetă V, de exemplu, sau rachete intercontinentale A9/10, avioane de vânătoare cu motor jet, rachete antiaeriene termosensibile etc.), altele mai puțin convenționale, printre care și arma nucleară, la care voi reveni ceva mai jos.

Sigur, se poate merge chiar și mai departe: se pare că unul dintre proiectele cele mai exotice ale naziștilor, supranumit Die Glöcke, folosea o tehnologie pe bază de plasmă și presupunea un efect anti-gravitațional. De la acest „Clopot” – numit așa din cauza aspectului – și până la „OZN-urile” naziste din fanteziile postbelice nu a mai fost decât un pas; deși se pare că naziștii chiar dezvoltaseră și niște discuri zburătoare. În orice caz, ceva trebuie să fi fost cu acest „Clopot”, câtă vreme, potrivit lui Witkowski, el a beneficiat de cel mai înalt nivel de clasificare în Al Treilea Reich, mai sus chiar decât proiectul armei atomice: Kreigsentscheidend („care poate decide soarta războiului”).

Enigmaticul Hans Kammler

Spre finalul războiului, toate programele de cercetare militară secrete ale naziștilor au intrat sub comanda și controlul misteriosului SS-Oberuppenführer Hans Kammler, doctor în inginerie la bază, care răspundea direct numai lui Reichsführer-SS Heinrich Himmler și lui Adolf Hitler.

Kammler este „enigmatic” în primul rând pentru că, în ciuda importanței lui fenomenale, a intrat în atenția istoricilor și a publicului mult mai târziu și mai puțin decât alte figuri majore ale nazismului.

Primul volum mai consistent despre el și activitățile lui a fost „Blunder! How the U.S. Gave Away Nazi Supersecrets to Russia”, scris de Tom Agoston, fost ofițer de spionaj britanic, pe baza informațiilor primite de la Dr. Wilhelm Voss, colaborator apropiat al lui Kammler la uzinele Skoda de la Pilsen (Plzeň), și publicat numai după moartea lui Voss, în 1985.

Alte informații despre aceste programe secrete – și despre Kammler – au ieșit la iveală abia după unificarea Germaniei, în 1989, când s-a obținut acces la arhivele secrete ale Republicii Democrate Germane.

Un al doilea motiv pentru care Hans Kammler e misterios este acela că – la fel ca Bormann – el a murit de câteva ori la sfârșitul răzoiului. Ba s-a sinucis prin otrăvire, ba s-a împușcat, ba a fost împușcat de adjutantul său, ba a luptat eroic până la moarte, ba și-a pierdut urma într-o mănăstire catolică; ba la Praga, ba în altă parte. Niciuna dintre versiuni nu este confirmată.

Spre deosebire de Bormann, însă, despre a cărui viață postbelică în America de Sud au mai apărut informații, de Kammler nu a mai auzit nimeni nimic.

Ceea ce nu înseamnă câtuși de puțin că nu ar fi reușit să fugă; printre altele, Kammler controla, la finalul războiului, și avioanele de mare tonaj cu rază mare de acțiune ale Reichului, o flotă care consta din câteva Junkers 290 și două enorme Junkers 390.

Există mai multe teorii despre evadarea lui – fie pe o rută supravegheată de Vatican (informația asta provenind de la nimeni altul decât Wernher von Braun!), fie cu un avion Junkers 390, fotografiat ultima dată la Praga, în aprilie 1945, dar care apoi a dispărut fără urmă și care, se speculează, l-ar fi dus pe Kammler în Argentina (dimpreună cu cine știe ce tehnologii).

La fel de inevitabil, în context, există și versiunea că Hans Kammler ar fi fost extras în secret și ascuns, undeva, în măruntaiele altui imperiu tehnologic secret, cel american. De altfel, potrivit informațiilor publice, există un document datat 2 noiembrie 1945 prin care serviciul de informații al forțelor aeriene americane solicită interogarea lui Hans Kammler, ceea ce sugerează că acesta era viu la acea dată și se afla în custodia americanilor.

Asta în condițiile în care uzinele Skoda de la Pilsen și „metropola” lui Kammler de la Nordhausen au fost capturate de americani. Împreună cu arhivele – deși Tom Agoston spune că o parte din arhive fuseseră mutate și, din neglijența americanilor, a căzut în mâinile rușilor.

Cât despre Kammler, un alt lucru care îl particularizează este că nu a fost nici măcar pus sub acuzație la Nürnberg, cu atât mai puțin judecat și condamnat (măcar in absentia, ca Bormann, de exemplu). Poate că asta a făcut parte din condițiile capitulării lui; ori, poate, a discuta despre Kammler la proces însemna a discuta public despre proiecte de o maximă sensibilitate.

Programul nuclear nazist

Faptul că proiectul nuclear nazist a fost mult mai avansat decât s-a spus publicului după război este destul de bine documentat; de altfel, ar fi fost și logic să fie avansat, având în vedere că la el lucrau unii dintre cei mai mari fizicieni și chimiști ai tuturor timpurilor, pionieri în domeniu; cum ar fi Werner Karl Heisenberg. Sau Otto Hahn însuși, chimistul care descoperise fisiunea nucleară.

În versiunea oficială, la finalul războiului, Aliații se declarau oficial șocați de nivelul foarte rudimentar în care găsiseră proiectul nuclear condus de echipa lui Heisenberg – un vas de reactor ascuns într-o peșteră din sudul Germaniei.

Ceea ce, având în vedere că nemții începuseră războiul la un nivel tehnologic mult superior celui occidental, a ridicat semne de întrebare.

Mai ales că există indicii că naziștii chiar au testat bomba atomică. Relatarea cea mai convingătoare vine de la Hans Zinsser, pilot de testare și expert în rachete, care a observat explozia în timp ce zbura pe coasta Mării Baltice, în octombrie 1944. Declarația lui Zinsser (dată la sfârșitul războiului serviciilor occidentale) a fost declasificată relativ recent și a fost menționată și în presa de mare circulație.

Din spusele lui Zinsser – care era, pare-se, implicat în proiect, iar nu un simplu martor accidental – motivul pentru care naziștii nu au reușit niciun atac atomic până la finalul războiului a fost acela că laboratoarele de îmbogățire și separarea izotopilor de uraniu fuseseră distruse de bombardamentele Aliaților.

Există și alte opinii pe acest subiect, dar, oricum ar fi, mărturia lui Zinsser vine să demonstreze că fie programul nuclear condus de Heinseberg, cel descris de Aliați ca rudimentar, nu era singurul program de acest tip al naziștilor, fie adevăratul proiect al lui Heisenberg fusese ascuns de naziști, iar Aliații nu au capturat decât niște firimituri – fie ambele. Fie Aliații nu au vrut să spună ce-au găsit, din diverse motive, inclusiv acela de a nu crea panică în rândurile populației.

Se știe că, în afară de proiectul lui Heisenberg, mai exista și proiectul baronului Manfred von Ardenne, care abordase altă tehnologie. Von Ardenne construise  un laborator subteran imens în subsolul proprietății lui din Lichterfelde, în apropierea Berlinului, și deținea singurul ciclotron cunoscut din Cel de-al Treilea Reich – în afara ciclotronului Curie din Franța – și singurul ciclotron nemțesc a cărui existență a fost recunoscută de Aliați.

După război, von Ardenne a fost unul dintre puținele „nume mari” de oameni de știință care au plecat la sovietici, nu în occident. De altfel, pentru munca lui în domeniul nuclear, von Ardenne a primit și Premiul Stalin, o distincție pe care sovieticii nu o dădeau, de regulă, străinilor.

În fine, o teorie mai nouă și foarte bine documentată despre programul nuclear nazist și soarta lui este cea dezvoltată de cercetătorul Carter P. Hydrick, la care voi reveni în Partea a IV-a, pentru că are o legătură directă cu Martin Bormann.

Hydrick susține că enorma uzină de cauciuc marca „Buna”, construită de I.G. Farben lângă lagărul Auschwitz, nu era deloc o uzină de cauciuc. De fapt, acea uzină colosală, în care au fost puși la muncă silnică circa 300.000 de prizonieri din lagăr, dintre care 25.000 au murit de epuizare, era o uzină de îmbogățire a izotopilor de uraniu.

Asta nu doar pentru că întreg acel complex industrial gigantic – mult prea mare și prea costisitor (peste două miliarde de dolari la valoarea de azi) pentru a fi o simplă uzină de cauciuc – consuma mai mult curent decât tot Berlinul, ci și pentru că nu a produs niciodată niciun măcar un gram de cauciuc. Lucru care i-a lăsat cu gura căscată și pe procurorii de la Nürnberg.

Astfel că, pare-se, I.G. Farben dezvolta la Auschwitz propriul program nuclear, într-o formă sau alta de colaborare cu SS.

De ce nu au folosit naziștii bomba nucleară?

În fine – întrebarea firească este: dacă naziștii aveau bomba, de ce nu au folosit-o? Răspunsul dat de mai multe surse este, pe scurt, că, până la sfârșitul războiului, nu au apucat să dezvolte și un sistem adecvat de livrare. Cel puțin, nu unul adecvat pentru lovitura pe care voiau să o execute – una care să aibă cel mai mare impact politic și militar posibil: o lovitură în Statele Unite.

Se știe că, în 1943, comandamentul suprem al forțelor aeriene germane (Oberkommando der Luftwaffe – OKL) a realizat o hartă a Insulei Manhattan, pe care apar cercurile concentrice ale ariilor de impact ale unei bombe atomice detonate deasupra New Yorkului (distrugeri cauzate de explozie și de valul de căldură). Foarte interesant, studiul naziștilor lua în calcul detonarea unei bombe de 15-17 kilotone, cam același randament pe care îl avea și bomba Little Boy, detonată deasupra Hiroșimei. Asta da coincidență.

Ca să facă lucrurile și mai îngrozitoare, un aparat Junker 390 – un bombardier imens, cu șase motoare – a decolat, în 1944, de la Bordeaux, și a zburat până la 12 mile distanță de New York, unde a fotografiat Insula Manhattan, și apoi a făcut stânga împrejur, revenind în Europa – în total, un zbor neîntrerupt de 32 de ore. Putea fi vorba de o operațiune de recunoaștere a țintei. În orice caz, faptul că avionul s-a întors teafăr în Europa arată că americanii nu se așteptau absolut deloc la un atac al Luftwaffe pe propriul teritoriu.

Iar, potrivit relatărilor din presa americană a vremii, forțele americane venite să ocupe Norvegia în 1945, după capitulare, aflau că nemții aproape finalizaseră pregătirile pentru bombardarea New York-ului de pe un „aerodrom colosal” situat lângă Oslo, cel mai mare deținut de Luftwaffe. Ei au descoperit acolo patruzeci de bombardiere gigantice, produse de Heinkel, care au fost demontate și transportate în America pentru studiu.

În fine, vorbind despre programul nuclear nazist, trebuie să menționez că există mărturii că și aliații lor,  japonezii, au testat o bombă nucleară, în Peninsula Coreeană, imediat înainte de capitulare – dar după ce americanii aruncaseră bomba atomică Fat Man la Nagasaki (Robert K. Wilcox, „Japan’s Secret War”).  

Bătaia pe oameni și tehnologie

Pe acest fond, nu este de mirare că, în ultimele zile ale Celui de-al Doilea Război Mondial, Aliații se băteau cu disperare în operațiuni clandestine, într-o cursă contra cronometru, pentru a pune mâna pe oameni de știință, ingineri, oameni din servicii care aveau cunoștință despre proiectele secrete – precum și echipamente, laboratoare, date, informații, proiecte pilot – orice material privitor la tehnologii avansate.

Acesta a fost contextul Operațiunii Paperclip, despre care s-au aflat deja multe lucruri și care a fost, cel puțin parțial, declasificată – operațiune prin care americanii au extras din Europa „mai mult de 1.600 de oameni de știință germani”, potrivit Wikipedia. Alte surse spun că această cifră e conservatoare. Iar „german” e un fel de eufemism aici, întrucât unii dintre ei nu erau doar germani, ci și naziști, unii chiar criminali de război.

Un caz deosebit de dezgustător fiind cel al Dr. Hubertus Strughold, care lucrase în Al Treilea Reich la dezvoltarea domeniului „medicinei aviatice”, cu rang de colonel în Luftwaffe și un specialist recunoscut pe scena internațională înainte de război, care a făcut experimentele cele mai atroce pe prizonieri, la Dachau, pentru a testa limitele de supraviețuire a omului în condiții termice și de hipoxie extreme.

Strughold nu a fost nici judecat, cu atât mai puțin executat de cineva. A fost considerat atât de important pentru proiectele americane încât a fost adus direct în SUA, la Baza Militară Aeriană Randolph din Texas, unde și-a continuat cercetările – de altfel, acolo s-a și înființat primul Departament de medicină aviatică din lume, în 1949. Ulterior, Dr. Strughold a devenit primul profesor de „medicină spațială” la nivel mondial.

Exemplul lui Strughold demonstrează că, acolo unde datele și informațiile deținute de o persoană erau considerate suficient de importante pentru interesele lor militare, industriale, tehnologice etc., Aliații occidentali au fost dispuși să treacă cu vederea crimele de război.

„Bătălia pentru tehnologie” a fost atât de acerbă în ultimele zile ale războiului, încât ea putea pune în umbră chiar și interesele militare imediate.

Un exemplu mai puțin cunoscut, dar care cred că poate da o imagine despre magnitudinea acestei bătălii, este chiar una dintre cele mai cunoscute campanii americane din războiul european, în martie-aprilie 1945, când Armata a Treia a generalului George S. Patton, în loc să se ducă la Berlin, unde se apropia bătălia finală pentru inima Reichului, a traversat în mare viteză sudul Bavariei, spre Pilsen și Praga.

S-a spus că decizia a fost luată – în ciuda opoziției lui Churchill și Patton – pentru că președintele Roosevelt, foarte fragil deja (avea să moară pe 12 aprilie 1945), nu a făcut față insistențelor lui Stalin ca Berlinul să fie lăsat exclusiv în mâinile Armatei Roșii. Dar decizia finală ca armata lui Patton să nu se ducă la Berlin, ci spre sud, spre Turingia, a fost luată de Eisenhower pe 14 aprilie 1945, după moartea lui Roosevelt.

Această manevră, s-a explicat în istorie, ar fi urmărit să taie calea de retragere a nemților spre faimoasa „Redută Națională”, o rețea fortificată între Munții Alpi și Munții Herz unde, se spunea, naziștii urmau să-și organizeze rezistența. Povestea nu a convins pe toată lumea, mai ales că „Reduta” avea prea puține puncte fortificate ca să fie un obiectiv atât de meritoriu, iar asta se știa din operațiunile de recunoaștere aeriană.

Teoria Dr. Joseph Farrell (dezvoltată în volumul mai sus menționat, „Reich of the Black Sun”) este că adevărata țintă a incursiunii lui Patton au fost, de fapt, instalațiile militare secrete ale nemților din Thuringia, de la Pilsen și Praga, care făceau parte din „complexul militar-industrial” condus de generalul SS Hans Kammler. Iar scopul era ca americanii să ajungă acolo înaintea rușilor. Ceea ce s-a și întâmplat.

De unde ar fi știut americanii de instalațiile cele mai secrete ale naziștilor? O variantă ar fi negocierile pe care, în acele zile nebune ale sfârșitului de război, americanii (prin Allen Dulles, agentul lor secret în Elveția) le purtau cu generalul SS Karl Wolff, comandantul armatelor germane din nordul Italiei, un om care știa multe despre programul armelor secrete și care le-ar fi putut spune care sunt prioritățile.

Urmează Partea a II-a.