„Sigur că Borman a scăpat. E prin natura lui un supraviețuitor.”
Alfred Jodl
În Partea a II-a a articolului, am conturat imaginea personajului care era Martin Bormann în primăvara lui 1945, când Germania era în pragul înfrângerii. Un om cu o putere colosală dar care, spre deosebire de colegii lui flamboianți din fruntea partidului, prefera să rămână în umbră.
În secțiunea de față, voi prezenta, pe scurt, informațiile existente despre presupusa lui moarte, la Berlin, pe 1 sau 2 mai 1945.
Ultimele zile în Führerbunker
Ultima săptămână înainte ca Berlinul să cadă în mâinile generalului rus Jukov a fost, ca să-l citez pe unul dintre biografii lui Bormann, Paul Manning, un „dénuement wagnerian” pentru cei rămași în buncărul din subsolul Cancelariei Reichului (Reichskanzlei).
Pe 20 aprilie, Hitler și-a sărbătorit acolo ziua de naștere; împlinea 56 de ani. Există câteva fotografii făcute cu această ocazie, când Hitler a ieșit din buncăr pentru a-i saluta pe soldații care păzeau clădirea Cancelariei.
După această dată, toți marii lideri naziști care nu plecaseră deja l-au abandonat pe Hitler; toți, în afară de doi: Goebbels și Bormann, care au fost martori la căsătoria lui Hitler cu Eva Braun și la semnarea celor două testamente ale Führer-ului, unul privat și unul politic, pe 28-29 aprilie 1945.
Göring fugise cu suita lui la Obersalzberg, de unde, pe 22 aprilie, aflând că Hitler intenționa să se sinucidă, îi trimitea o telegramă prin care îi solicita permisiunea de a prelua el conducerea Reichului – având în vedere că, în 1941, Hitler îl numise pe el moștenitor. Hitler nu doar că a refuzat, dar l-a acuzat de înaltă trădare și l-a demis din toate funcțiile.
Bormann, deloc străin de aceste decizii, a telegrafiat unităților SS de la Obersalzberg un ordin de arestare a lui Göring, dar acesta fugise deja spre liniile americane, în speranța de a se preda lor, mai degrabă decât să fie prins de ai lui ori de sovietici.
Așa cum se știe, Göring a fost luat în custodie de americani, apoi judecat la Nürnberg, unde s-a și sinucis, în propria celulă, cu o capsulă de cianură, înainte ca Aliații să apuce să-l spânzure.
Himmler a participat la mica petrecere organizată de ziua lui Hitler în buncăr, după care s-a retras la castelul lui din Ziethen, unde visa la o întâlnire cu generalul Eisenhower. Ca și Göring, Himmler voia să se predea americanilor – cu diferența că Himmler purta de luni bune negocieri cu americanii, prin diverși intermediari.
Șeful cabinetului lui, generalul SS Karl Wolff, a fost cel care a negociat capitularea forțelor germane din Italia, pe 28 aprilie 1945, prin discuții purtate în Elveția cu Allen Dulles, șeful OSS (viitoarea CIA), în cadrul Operațiunii Sunrise.
Ulterior, Karl Wolff a servit ca martor al acuzării la Nürnberg, dar, în 1964, după ce s-a descoperit rolul lui în deportările de la Treblinka, a fost el însuși condamnat la 15 ani de închisoare, din care a executat doar șapte.
În orice caz, pe 28-29 aprilie, în buncăr, aflând că Himmler le promisese occidentalilor inclusiv cadavrul lui, Hitler l-a demis și pe Himmler din toate funcțiile.
Himmler a fost capturat, în cele din urmă, de britanici și dus la comandamentul de la Lüneburg, unde s-a fi sinucis, crăpând între dinți o capsulă de cianură. Există și alte versiuni – neoficiale – despre cum și-a găsit Himmler sfârșitul.
Alber Speer, ministru al armamentului și producției de război, a plecat pentru ultima dată din buncăr pe 24 aprilie, după ce i-a mărturisit lui Hitler că nu-i îndeplinise ordinul de a distruge toate instalațiile industriale și infrastructura germană în calea Aliaților.
După o ultimă vizită făcută lui Himmler, Speer s-a dus la Flensburg, pe granița cu Danemarca, unde se afla și amiralul Karl Dönitz, cel care, numit președinte al Reichului de către Hitler prin testamentul său politic, avea să semneze capitularea tuturor forțelor armate germane pe 7 mai 1945, la Rheims.
Speer a fost judecat pentru crime de război la Nürnberg și condamnat la 20 de ani de închisoare. Și-a executat sentința, în integralitate, la închisoarea Spandau, under era deținut și Rudolf Hess, și a fost eliberat în 1996. Pe parcursul celor două decade de detenție, au existat mai multe eforturi pentru eliberarea sa anticipată, inclusiv din partea guvernului Germaniei Federale, dar opoziția Uniunii Sovietice a făcut imposibilă orice comutare a pedepsei.
Pe 28 aprilie, „Gestapo” Müller a venit și el pentru ultima dată la buncăr. Fusese chemat pentru a-l interoga pe cumnatul lui Hitler, ofițerul SS Hermann Fegelein (însurat cu sora Evei Braun), acuzat de dezertare, în speranța de a afla mai multe despre planurile trădătorului de Himmler. Inițial, Hitler a vrut să-l trimită pe Fegelein pe front, să moară acolo, ca un erou, dar Bormann l-a convins că, dacă îl lăsau să plece, mai dezerta o dată.
Astfel că Fegelein, care era atât de beat și disperat că vomita și abia se putea ține pe picioare, a fost supus pe loc unei curți marțiale și, în ciuda opoziției Evei, a fost împușcat în aceeași zi; martorii din buncăr spun că nu Hitler i-a ordonat execuția. Sora Evei, însărcinată, a adus copilul lui Fegelein pe lume câteva zile mai târziu, pe 5 mai.
Hitler s-a sinucis în buncăr (prin împușcare), alături de Eva Hitler (care a luat o capsulă de otravă), în după-amiaza zilei de 30 aprilie 1945.
În paralel, Bormann (sau cineva din buncăr, în numele lui Bormann) îl ținea la curent pe Dönitz cu evenimentele – mai puțin cu moartea lui Hitler, care nu i-a fost anunțată amiralului decât zile mai târziu, după ce Bormann dispăruse. Voi reveni la acest aspect în Partea a IV-a, vorbind despre evadarea lui Bormann.
Morțile lui Bormann
Cele mai multe versiuni ale morții lui Bormann încep cu faptul că el a fost văzut pentru ultima dată în buncărul de la Cancelarie, pe 1 mai 1945, unde a organizat o ședință cu toți cei prezenți (oficiali de partid, soldați, secretarele; Goebbels se sinucisese între timp, împreună cu soția, iar cei șase copii ai lor fuseseră uciși prin injectare).
Bormann le-a explicat celorlalți planul de evadare: urmau să iasă din buncăr în grupuri compacte, să se strecoare prin tunelele de metrou până la stația din Wilhelmsplatz, să continue, apoi, urmând șinele, până la stația Fridrichstrasse, unde să iasă la suprafață, să treacă podul Weidendammer peste râul Spree și, de-acolo, să se amestece cu lumea, sperând să nu fie recunoscuți și prinși.
Pe la ora 11 seara, în ziua de 1 mai 1945, Bormann a ieșit din buncăr, în grupul din mijloc, și, conform planului, a avansat prin tunelele rețelei de metrou și a ajuns la podul Weidendammer, unde se duceau lupte de artilerie.
Într-una dintre versiuni, Bormann a încercat să treacă podul, adăpostindu-se lângă un tanc german care încerca să înainteze. Tancul, lovit de o bazooka, a explodat, omorându-l pe Bormann. Aceasta a fost declarația lui Erich Kempka, șoferul lui Hitler, care, mai târziu, la procesul lui Bormann (in absentia) de la Nürnberg, a spus că a văzut trupul lui Bormann zburând prin aer și a presupus că murise, deși nu s-a apropiat să verifice.
Alți patru martori – toți naziști proveniți din buncăr – au spus, practic, cam aceeași poveste.
Un al șaselea martor, însă – nazistul spaniol Juan Roca-Picar, care lupta pe pod alături de o unitate SS – spune că l-a văzut pe Bormann mort, dar nu lângă tanc, ci în interiorul tancului lovit de bazooka. El spune că a deschis trapa tancului, în speranța de a salva supraviețuitorii, și a tras afară cadavrul lui Bormann, dar a fost obligat să îl abandoneze din cauza schimbului intens de focuri.
Al șaptelea martor, Harry Mengerhausen, membru al gărzii de corp a lui Hitler, e de acord cu Roca-Pinar, în sensul că Bormann ar fi fost în interiorul unui tanc – dar nu tancul lovit de bazooka, ci un altul.
Până aici, martorii cad de acord măcar în ce privește locul în care ar fi murit Bormann: podul Weidendammer. Un al optulea martor, însă, Artur Axmann, lider al Tineretului Hitlerist, spune că l-a văzut pe Bormann după explozia de pe podul Weidendammer. Era viu și nevătămat, în compania Dr. Ludwig Stumpfegger, cel care le administrase injecțiile criminale celor șase copii ai lui Goebbels în buncăr.
Axmann, care venea și el tot din buncăr, a încercat o altă rută de evadare, nu a reușit, și, câteva ore mai târziu, s-a întors. Atunci, i-a văzut din nou pe cei doi – pe Bormann și pe Dr. Stumpfegger – pe pasarela gării Lehrter. Doar că acum păreau morți. Cadavrele lor erau întinse unul lângă altul, fără nicio urmă de răni sau violență; parcă dormeau liniștiți – ceea ce l-a făcut pe Axmann să creadă că fuseseră, mai degrabă, otrăviți. Dar nici Axmann nu a putut jura că Bormann era mort.
Încep dubiile
Toți cei care au dat declarații despre moartea lui Bormann erau persoane care stătuseră în ultimele zile în buncăr, deci nu martori independenți. Ei participaseră la ședința organizatorică a lui Bormann și se ridică întrebarea dacă nu cumva declarațiile lor fuseseră coordonate conform unui plan prestabilit.
Mai ales că se știe că Bormann a avut o lungă discuție cu „Gestapo” Müller în buncăr, pe 28 aprilie. Iar Müller, cum spuneam, și-a acoperit cu succes urmele, înscenându-și chiar și o înmormântare.
Se presupune că tot Müller a aranjat și dublurile lui Hitler, una dintre ele descoperită de sovietici în tancul de apă din grădina Cancelariei – un cadavru împușcat în frunte, care semăna perfect cu Hitler, până la mustață. Purta ciorapi cârpiți, ceea ce a ridicat niște semne de întrebare, dar mare parte din personalul din buncăr au jurat că era Hitler. Sovieticii au și filmat descoperirea.
Și nu a fost singura dublură a lui Hitler descoperită de sovietici. Generalul rus B.S. Telpuceovski, istoric sovietic, spune că au existat trei false cadavre ale lui Hitler, arse, pe lângă cel din tancul de apă, care era intact.
Acesta a fost fondul pe care a apărut legenda că Hitler ar fi supraviețuit. În iunie 1945, la cererea lui Stalin, generalul Jukov venea cu un raport oficial, potrivit cu care niciunul dintre cadavrele descoperite nu-i aparținea lui Hitler, de unde concluzia că acesta ar fi reușit să fugă. Până la urmă, moartea lui a fost confirmată pe baza resturilor dentare și marea majoritate a cercetătorilor cad azi de acord că Hitler s-a sinucis, într-adevăr, în buncăr – ceea ce, de altfel, ar corespunde profilului lui psihologic, inclusiv profilului psihologic pe care i l-au făcut serviciile secrete americane înainte de încheierea războiului.
Cazul lui Bormann, însă, deși își are rădăcinile în același haos care domnea la Berlin în acele ultime zile, diferă de cel al lui Hitler. În primul rând, pentru că au existat imediat rapoarte că ar fi fost văzut, viu, în diverse țări.
Atât de neclară era soarta lui în primii ani după război, încât – Aliații crezându-l, mai degrabă, viu – au decis judecarea lui, in absentia, la Nürnberg. A fost condamnat la moarte prin spânzurare pentru crime de război și crime împotriva umanității; deși s-a precizat că, dacă va fi vreodată găsit în viață, sentința putea fi redusă sau răsturnată în funcție de eventuale noi probe și informații.
În anii de după război, Bormann a devenit obiectul unei vânători fără paralel în istorie. Autorul Paul Manning spune că Bormann a fost căutat de cel puțin o mie de agenți de informații ai Aliaților.
Rămășițe târzii
Soarta lui Bormann a continuat să obsedeze istoricii, jurnaliștii și publicul larg de la război încoace. S-au scris nenumărate articole, s-au scris cărți – unele susținând că a murit, altele că, dimpotrivă, a scăpat cu viață.
Mari experți în domeniu, precum vânătorul de naziști Simon Wiesenthal și Hugh Trevor Roper, ofițerul de informații trimis de britanici la Berlin, imediat după încheierea războiului, să afle dacă Hitler chiar murise, au rămas mult timp convinși că Bormann reușise să fugă din Berlin.
La peste douăzeci de ani de la terminarea războiului au început să apară primele probe fizice. S-a descoperit un raport sovietic datând din luna mai 1945 care spunea că rușii găsiseră două cadavre zăcând, unul lângă altul, pe pasarela gării Lehrter (corespunzând cu declarațiile martorului Axmann), iar, în buzunarul paltonului unuia dintre ele, descoperiseră jurnalul lui Martin Bormann. Li s-a părut prea pus cu mâna și, convinși că era o păcăleală, au îngropat cadavrele undeva, în apropiere.
Pe la jumătatea anilor șaizeci, statul german a ordonat căutarea acelui mormânt, dar, deși s-au făcut multe săpături, el nu a fost găsit.
În decembrie 1972, după apariția unei serii de articole semnate de Ladislas Fargo, unul dintre cei mai acerbi cercetători ai cazului, articole care demonstrau convingător că Bormann supraviețuise, o echipă de muncitori în construcții a descoperit, cu totul accidental, două cranii, la circa 20 de metri distanță de locul în care se credea că îngropaseră rușii cele două cadavre găsite pe pasarela gării Lehrter.
Poate că descoperirea lor „accidentală” a fost ajutată și de faptul că un fost membru al Tineretului Hitlerist oferise 100.000 de mărci germane ca recompensă cui găsea rămășițele lui Bormann.
Craniile au fost supuse examinării. Nu existau niciun fel de documente sau alte probe dentare pentru comparație – în afară de o schiță desenată din memorie de dentistul lui Bormann, în timpul procesului de la Nürnberg. Pe baza acelei schițe, s-a decis că unul dintre cranii îi aparținea lui Bormann. Cazul a fost pronunțat soluționat într-o declarație de presă – fără vreo certificare judiciară.
În lipsa unei constatări judiciare a morții, familia lui Bormann nu a putut să-i reclame moștenirea; de altfel, ei au rămas întotdeauna convinși că Martin Bormann nu murise la Berlin, iar mărturiile mai târzii arată că Bormann a fost vizitat de unul dintre fiii lui în America de Sud, iar, în anii optzeci, una dintre fiicele lui locuia cu el în Argentina. (Bormann a avut zece copii legitimi.)
Dar povestea nu s-a terminat aici. S-a aflat că, de fapt, Moscova ordonase deshumarea celor două cadavre descoperite pe pasarela gării Lehrter, care fuseseră examinate și apoi reîngropate în cu totul altă parte, undeva, în Germania de Est; li se pierduse urma. Ceea ce înseamnă că resturile descoperite de muncitorii berlinezi în 1972 nu îi puteau aparține lui Bormann. Mai mulți specialiști au declarat că acel craniu „era o fraudă”.
În fine, în 1997-1998, craniul a fost supus unor teste ADN care au conchis că îi aparținea lui Bormann. În condițiile date, însă, a fost prea puțin convingător. Se știe că guvernul federal german își dorea foarte mult să pună capăt speculațiilor și s-a comentat că ar fi fost o încercare de mușamalizare.
S-a spus chiar că, întrucât, în 1997, Bormann era, cel mai probabil, mort (ar fi avut 97 de ani), nu este exclus ca testul ADN să fie corect, executat fiind pe rămășițele lui reale – dar asta nu înseamnă că Bormann a murit la Berlin, în mai 1945.
Evadarea
Văzând cele de mai sus, nu-i de mirare că multă lume a rămas convinsă că Bormann a supraviețuit războiului și a reușit să se refugieze. Hugh Trevor Roper declara, pentru New York Times, în 1973:
„Am motivele mele să cred că Bormann a scăpat în Italia și apoi în America de Sud. Punând în balanță probele existente, este foarte posibil ca el să fie și acum în viață.”
Nu doar că datele despre moartea lui Bormann la Berlin sunt confuze și contradictorii, dar, așa cum arătam în Partea I, naziștii nu duceau lipsă de rețele de evacuare.
În plus, Bormann nu era un nazist oarecare. Îl avea de partea lui pe „Gestapo” Müller, care avea la dispoziție toate resursele să-i asigure scăparea, așa cum și-a asigurat-o și lui însuși.
Și-apoi, așa cum arătam în Partea a II-a, Bormann își construise o rețea internațională gigantică de oameni, corporații și interese financiare, ale cărei dedesubturi numai el le cunoștea în integralitate. Acolo zăcea averea naziștilor – și viitorul Germaniei după război. Altfel spus, nu era doar în interesul lui ca Bormann să supraviețuiască. Așa cum se va vedea, rețeaua deservea multe interese, inclusiv occidentale.
Revin în Partea a IV-a cu versiunile evadării lui Martin Bormann.
