„Există probe irefutabile că un avion de mici dimensiuni a decolat, pe 30 aprilie, în zori, din Tiergarten, în direcția Hamburg. Se știe că la bord erau trei bărbați și o femeie. De asemenea, s-a stabilit că un submarin de mari dimensiuni a părăsit portul Hamburg înainte de venirea trupelor britanice. La bordul acelui submarin erau persoane misterioase…”
Raport secret sovietic, citat de agentul CIA James McGovern
Așa cum menționam în Partea a III-a, suspiciunea că Martin Bormann ar fi reușit să fugă din Berlin a apărut imediat după evenimente. Detaliile prezentate în părțile anterioare ale articolului despre rețelele de evadare folosite de naziști, precum și despre statutul și puterea de care se bucura Bormann și despre preocuparea lui timpurie de a salva averile Celui de-al Treilea Reich, completează tabolul.
În secțiunea de față, voi vorbi despre evadarea lui Bormann, cu accent pe teoria susținută de cercetătorul american Carter Plymton Hydrick.
Ruta sudică
Cea mai cunsocută teorie despre evadarea lui Bormann este cea documentată, printre alții, de Paul Manning, în „Martin Bormann: Nazi in Exile”; Manning a beneficiat de girul faimosului director CIA, Allen Dulles, care, aflându-i cercetările, i-a spus că este „pe drumul cel bun”.
În esență, Manning susține că, ajutat de „Gestapo” Müller, Bormann a fugit pe ruta sudică – adică prin Genova – cu ajutorul rețelei ODESSA (de la Organisation der ehemaligen SS-Angehörigen – „Organizația foștilor membri SS”), rețea la a cărei fondare Bormann însuși luase parte, mai ales în ce privește sursele de finanțare.
În această teorie, Bormann ar fi ajuns la Buenos Aires în ultimele zile ale lui decembrie 1947, deghizat în preot iezuit, cu documente de identitate false emise de Vatican.
Paul Manning (jurnalist de investigații și corespondent de război pentru CBS) și-a publicat cartea în 1981, după câteva decenii de cercetări, și susținea că reușise să intre în contact cu grupul lui Bormann. În acest fel, aflase că, la acea dată, Bormann era încă în viață și conducea, din Argentina, ca eminență cenușie, rețeaua pe care o construise în ultimii ani de război și care, între timp, luase proporții și mai uriașe.
Bormann era considerat „Führer” al rețelei, dar în urma lui apăruse deja o garnitură de moștenitori: nu naziști în uniforme SS, obsedați de antisemitism, însă, ci oameni de afaceri și bancheri, pe care nimeni nu i-ar fi bănuit de astfel de legături murdare. Iar Heinrich Müller era încă, la acea dată târzie, șeful securității lui Bormann în Argentina.
Scenariul lui Carter Hydrick
Cercetătorul american Carter Hydrick și-a publicat pentru prima dată studiul privind evadarea lui Martin Bormann în 1998, după mulți ani de cercetări. Între timp, cartea lui („Critical Mass. How Nazi Germany Surrendered Enriched Uranium for the United States’ Atomic Bomb”) este la a șasea ediție, iar teoria lui câștigă tot mai mult teren. Recomand lectura cărții pentru detalii; prezint aici doar un sumar foarte scurt.
Ce deosebește teoria lui Hydrick de altele este nu atât ruta propriu-zisă de evadare (deși ea diferă mult de cea discutată de Manning), cât faptul că Hydrick susține (cu probe și argumente) că a descoperit un aspect mult mai important: prețul. Prețul pe care Bormann l-a plătit pentru a fi lăsat să trăiască – el și, poate, și alte persoane. Prețul, poate, pentru perpetuarea rețelei lui postbelice.
În ce privește evadarea propriu-zisă, Hydrick propune ipoteza că Bormann ar fi fugit din Berlin nu pe jos, ci pe calea aerului și, mai departe, de la Hamburg, cu un submarin.
Este un fapt necontestat că Hanna Reitsch, aviatoarea preferată a lui Hitler și un pilot cu totul remarcabil, a ajuns la Berlin în ultimele zile ale lui aprilie 1945, aducându-l acolo pe iubitul ei, generalul Robert Ritter von Greim, pe care Hitler tocmai îl numise înlocuitorul lui Göring. Avionul lor fusese lovit de șrapnel și von Greim era rănit.
Reitsch și von Greim au rămas în buncărul de sub Cancelarie câteva zile. Deși au acceptat capsulele cu cianură oferite de Hitler, ei nu s-au sinucis – cel puțin nu chiar atunci, în cazul lui von Greim, care avea să se omoare în captivitate câteva zile mai târziu, pe 24 mai 1945.
Așa cum o spune și Hanna Reitsch în memoriile ei, cei doi au părăsit Berlinul în zorii zilei de 30 aprilie, decolând din Tiergarten, de pe șoseaua folosită, în acele zile, ca pistă aviatică ad hoc.
Teoria lui Hydrick este că Bormann și „Gestapo” Müller se aflau și ei la bordul acelui aparat Fiesler-Storch. Asta ar explica și de ce avionul s-a clătinat atât de tare la decolare încât era să se lovească de statuia de pe Poarta Brandenburg: din cauza excesului de greutate.
Avionul a zburat întâi la Hamburg, unde Bormann a debarcat, apoi la Plön, unde se afla amiralul Dönitz, și apoi și-a continuat drumul spre Tirol. După război, Hanna Reitsch a spus că făcuse ocolul acela extrem de periculos pe la Plön pentru a-i preda lui Dönitz „un pachet foarte important” – în această teorie, testamentul politic pe care Hitler îi ordonase lui Bormann să i-l ducă amiralului. Desigur, mărturia ei nu-i menționează pe Bormann sau pe Müller.
În ce-l privește, odată ajuns la Hamburg, Bormann s-a îmbarcat pe un submarin și a traversat Canalul Mânecii până la un loc de întâlnire prestabilit în Golful Biscay. Acolo, s-a îmbarcat pe un alt vas și a fost transferat pe coasta de nord a Spaniei, unde și-a finalizat discret afacerile europene, în spatele ușilor închise și sub protecția lui Franco, înainte de a pleca în America de Sud.
Confirmări sovietice
În esență, scenariul propus de Hydrick coincide cu constatările unui raport al serviciilor sovietice – raport reluat, apoi, și de CIA – și pe care l-am citat în motto: la bordul aparatului care a decolat din Tiergarten în zorii zilei de 30 aprilie 1945 se aflau trei bărbați (i.e., von Greim, Bormann, Müller) și o femeie (i.e., Hanna Reitsch). Mai departe, „persoane misterioase” au evadat la bordul unui „submarin de mari dimensiuni”, care a plecat din Hamburg.
Unul dintre biografii lui Bormann, William Stevenson, scrie, în volumul lui, „The Bormann Brotherhood”, că:
„Stalin îi spusese lui Harry Hopkins la Moscova că el credea că Bormann scăpase. Acum, a mers și mai departe, spunând că Bormann fugise cu un submarin. Mai multe detalii de-atât, Stalin nu a vrut să dezvăluie.”
(Harry Hopkins a fost reprezentantul personal al președintelui Franklin D. Roosevelt pe lângă Stalin și Churchill în timpul războiului).
O altă confirmare a acestui scenariu constă în faptul că Bormann își anunțase familia că urmau să fie evacuați la bordul unui submarin cu destinația Japonia (detaliu important în cele ce urmează), iar unii dintre apropiații lui Bormann, printre care și gauleiterul Erich Koch, se așteptau și ei să plece tot cu submarinul, ajutați de Bormann.
Un submarin misterios
Luând-o pe firul poveștii, Hydrick a constatat că ultimul „submarin de mari dimensiuni” rămas la acel moment în teatrul Atlanticului era U-234, un aparat de trei ori mai mare decât submersibilele germane obișnuite. Iar istoria acestui submarin s-a dovedit a fi extrem de stranie.
În ultimele zile ale războiului, U-234 avea programată o misiune pentru Japonia. U-234 a plecat pe 25 martie din Germania spre Norvegia; a ajuns la Kristiansand pe 27 martie; a rămas în Norvegia până pe 16 (sau 18) aprilie; apoi a plecat – spre Japonia, în trombă, se presupune – dar și-a anunțat capitularea pe 12 mai și s-a predat americanilor, fiind escortat în portul Portsmouth din New Hampshire pe 19 mai 1945.
Verificând jurnalul de bord (care s-a dovedit a fi contrafăcut și plin de informații contradictorii), transmisiunile, precum și semnalele radio interceptate de Aliați și alte relatări privind voiajul (inclusiv memoriile căpitanului și ale operatorului radio), Hydrick a ajuns la concluzia că, întâi de toate, U-234 a fost sub supravegherea și chiar protecția Aliaților începând cu data plecării lui de la Kiel, pe 25 martie.
Apoi, pe perioada în care a rămas la Kristiansand, în pregătirea voiajului către Japonia, submarinul a primit mesaje și comenzi contradictorii de la, pe de o parte, comandamentul lui Dönitz și, pe de altă parte, de la Führerbunker, din Berlin, mesaje din care rezultă că între cele două centre de comandă se ducea o luptă pentru control asupra submarinului U-234. Aceste mesaje se coroborează cu cele transmise de Bormann lui Dönitz din buncăr și, mai apoi, pare-se, de la Hamburg.
Al treilea aspect cu totul ieșit din comun este că, pe o perioadă de aproape o lună de zile – între 16 aprilie (data la care a părăsit Norvegia) și 12 mai 1945 (data la care și-a anunțat capitularea) – mișcările acestui submarin sunt înconjurate de mister. Se pare că, în loc să plece spre Japonia, U-234 s-a învârtit, cu viteze mici, aproape de casă.
Iar, exact în intervalul crucial – între 30 aprilie și 5 mai 1945, perioada evadării lui Bormann – jurnalul de bord arată că submarinul ar fi rămas scufundat fără pauză timp de șase zile, ceea ce este cu totul extraordinar. În teoria lui Hydrick, acela a fost momentul în care U-234 l-a preluat pe Bormann de la Hamburg și l-a dus în Golful Biscay, de unde a fost transportat cu o navă în Spania.
În fine, ultimul aspect cu totul extraordinar este că, după ce și-a anunțat capitularea, pe 12 mai, căpitanul submarinului a evitat, printr-o serie de comunicări și manevre atent camuflate și falsificate, ordinele autorităților canadiene și britanice de la Halifax, Nova Scotia, care îl interceptaseră și îi cereau să se predea.
În schimb, căpitanul U-234 s-a deplasat cu șalupa la o întâlnire cu distrugătorul american Sutton, care i-a ieșit, pur și simplu, în cale, și care a folosit sistemul american de bruiaj pentru a întrerupe comunicarea dintre serviciile britanice și canadiene.
Apoi, Sutton a ordonat U-234 să urmeze cursul spre Golful Maine și să „ignore orice alte comunicări provenind de la Halifax”.
Altfel spus, U-234 a insistat să se predea americanilor, iar nu altor Aliați occidentali. Și, după toate aparențele, această manevră fusese aranjată din timp cu americanii.
Încărcătură explozivă
Așa cum menționam, submarinul U-234 a fost escortat în portul șantierului naval Portsmouth, în New Hampshire, pe 19 mai 1945. Condițiile de securitate organizate pe chei au fost cu totul ieșite din comun: membrilor presei li s-a cerut să păstreze o distanță de 100 de metri dacă nu voiau să fie împușcați pe loc de gărzi.
Din submarin au ieșit, întâi, pe rând, prizonierii de război: generalul Luftwaffe Ulrich Kessler (comandantul forțelor aeriene germane din Norvegia și atașatul german pentru aviație în Japonia), Dr. Heinz Schlicke (expert în electronica de mare frecvență), plus alți șapte ofițeri militari, toți oameni de știință sau ingineri, și doi civili misterioși. Cei mai importanți dintre ei au fost transportați imediat la Washington pentru interogatoriu.
S-a aflat ulterior că doi ofițeri japonezi aflați la bord se sinuciseseră după capitulare și fuseseră înmormântați pe mare. Prezența lor la bord confirma că misiunea inițială a submarinului fusese să transporte toată încărcătura extrem de prețioasă de la bord în Japonia, pentru continuarea efortului de război al Axei în teatrul din Pacific.
Care încărcătură, potrivit borderourile oficiale, consta în peste 200 de tone de comori tehnologice, printre care un întreg avion de vânătoare Messerschmidt 262 (primul avion jet folosit în luptă), dezasamblat; planurile și materialele pentru construcția rachetei ultra-secrete V-4; versiunea cu rază lungă de acțiune a temutei rachete V-2; un misterios „avion stratosferic” etc.
Dar, mai important decât orice la acel moment, în măruntaiele imensului submarin se găseau peste 550 de kilograme de uraniu. Și aici începe marea tevatură. Pentru că istoria oficială spune că acesta nu era uraniu îmbogățit, în timp ce Hydrick și alți experți spun că, dimpotrivă, era uraniu de grad militar, U235.
Confirmări din sânul Proiectului Manhattan
Faptul că uraniul de la bordul U-234 era îmbogățit, spune Hydrick, ar rezulta din chiar modul în care acesta fusese ambalat și depozitat pentru transport, precum și din declarațiile operatorului radio al submarinului și din documente care descriau încărcătura, inclusiv în ce privește măsurile de securitate care trebuiau respectate în manevrarea butoaielor.
Dar lucrurile merg și mai departe. Verificând arhivele de la Los Alamos și Oak Ridge (uzina care alimenta Los Alamos cu uraniu) Hydrick a descoperit că, în interiorul Proiectului Manhattan – proiectul armei atomice americane – se știa, la finalul lui decembrie 1944, că bomba nu putea fi realizată în termenul propus.
Decizia fusese luată, la cel mai înalt nivel, ca bomba să fie utilizată în război, împotriva Japoniei, înainte, însă, ca rușii să intre în teatrul Pacificului, tocmai pentru a-l intimida pe Stalin, în caz că intra și nu mai voia să iasă.
Pentru asta, americanii aveau nevoie de 50 kg de uraniu de grad militar (ceea ce reprezenta cam de trei ori masa critică, dar, în lipsa unor teste, voiau să fie siguri) până cel mai târziu pe 24 iulie 1945. Or, așa cum rezultă din documentele descoperite de Hydrick la Los Alamos (un memorandum scris de metalurgul șef al proiectului, Eric Jette, pe 28 decembrie 1944):
„Un studiu al transporturilor [de uraniu de grad militar] în ultimele trei luni arată următoarele…: În ritmul actual, vom avea 10 kilograme cam pe 7 februarie și 15 kilograme pe la 1 mai.”
Mai departe, verificând arhivele uzinei de la Oak Ridge, unde se îmbogățea uraniul, Hydrick a descoperit transcriptele unor convorbiri între ofițerii responsabili din care rezultă că uraniul descărcat din submarinul U-234 a fost transportat la Oak Ridge și că nu era sub formă de pudră, ci lichid – altfel spus, U235. În plus, submarinul mai adusese și o cantitate de apă grea, utilizabilă în proiectul bombei cu plutoniu.
Ajungând la bomba cu plutoniu, Hydrick susține că submarinul U-234 mai transporta un element esențial pentru programul atomic american: un detonator de proximitate cu infraroșu (infrared proximity fuse), la construirea căruia participase unul dintre prizonierii de pe submarin, Dr. Schlicke, care, de altfel, potrivit documentelor, a acceptat imediat să îi asiste pe americani cu detaliile tehnice.
Programul atomic american dezvoltase nu doar proiectul bombei cu uraniu, ci și pe cel cu plutoniu, dar, unde, pentru primul, nu reușeau să proceseze cantitatatea necesară de uraniu în timp util și riscau să rateze termenul, pentru bomba cu plutoniu le lipsea acest detonator.
În teoria lui Hydrick, naziștii le-au rezolvat ambele probleme. Așa cum se știe, bomba atomică pe bază de uraniu (Little Boy) a fost lansată asupra Hiroșimei pe 6 august 1945. Altfel spus, americanii au făcut rost, de undeva, de uraniu îmbogățit, în timp util.
Iar bomba cu plutoniu (Fat Man) a fost detonată deasupra orașului Nagasaki pe 9 august 1945, după ce fusese testată pe 16 iulie, la Alamogordo (Testul Trinity). Așadar, se rezolvase, cumva, și problema detonatorului cu infraroșu.
De unde și cum ar fi obținut Bormann uraniul?
Rezumând: teoria lui Hydrick susține că Bormann a negociat cu americanii predarea unor tehnologii și materiale de importanță crucială în schimbul libertății sale. Materialele au fost predate la bordul sumbarinului U-234, iar indiciile arată că submarinul era sub protecția Aliaților încă de la finalul lunii martie 1945.
Cât despre Bormann, nu este neapărat necesar ca Aliații să fi știut că acesta a fost transportat cu același submarin în scurta cursă de la Hamburg până în Golful Biscay, unde acesta a fost transbordat pe nava care l-a dus în Spania. După toate aparențele, U-234 se învârtea oricum în această zonă, în așteptarea semnalului de a ieși în larg și a se preda.
Descriind acest scenariu bine documentat, Hydrick explică și legăturile lui Martin Bormann cu proiectul atomic nazist. Așa cum menționam în Partea a II-a, Bormann era apropiat de Wilhelm Ohnesorge, ministrul Poștelor sub Hitler, despre care se știe că finanța și susținea proiectul atomic condus de baronul Manfred von Ardenne. Acest proiect, diferit de cel al lui Heisenberg și paralel cu acesta, folosea, potrivit experților, o tehnologie foarte similară cu cea utilizată de americani la Oak Ridge.
Importanța proiectului lui von Ardenne pentru Germania nazistă rezultă și din faptul că, așa cum nota unul dintre biografii lui Bormann, Jochen von Lang, Hitler însuși i-a vizitat de mai multe ori laboratorul.
Cât despre sursa uraniului de grad militar, aceasta ar fi fost, în teoria lui Hydrick, uzina I.G. Farben de la Auschwitz – o enormă instalație industrială care, contrar celor susținute oficial, nu era o uzină de cauciuc „Buna”, ci una de procesare a uraniului. Așa cum menționam în Partea I, uzina de la Auschwitz nu doar consuma mai multă electricitate decât tot Berlinul (ceea ce se explică la o uzină de uraniu, dar nu la una de cauciuc), dar nici nu a produs măcar un gram de cauciuc pe tot parcursul existenței sale.
Or, din nou, Bormann întreținea relații extrem de strânse cu I.G. Farben. Toate cele peste 90 de companii internaționale ale cartelului au fost incluse, la finalul războiului, în uriașa lui rețea.
Operațiunea Sunrise
În fine, se poate pune întrebarea cum și prin cine ar fi negociat Bormann această tranzacție fabuloasă. Hydrick sugerează că intermediarul ar fi putut fi generalul SS Karl Wolff, cel care, așa cum menționam în Partea a III-a, a semnat capitularea armatei germane din nordul Italiei, după negocieri de luni de zile cu șeful OSS (Office of Strategic Services, agenția predecesoare a CIA) în Elveția, celebrul Allen Dulles.
Trebuie reamintit că principiul agreat de Aliați era ca niciunul dintre ei să nu facă o pace separată cu inamicul – chestiune care îl preocupa extrem de mult pe Stalin. În plus, principiul că nu se va accepta decât o capitulare necondiționată a Germaniei fusese anunțat public de președintele Roosevelt încă din ianuarie 1943, la Conferința de la Casablanca – în încercarea de a-i oferi, totuși, ceva, lui Stalin, care cerea de mult timp și degeaba deschiderea unui al doilea front european.
În esență, negocierile cu Wolff s-au purtat între februarie și mai 1945. În martie, americanii i-au informat și pe sovietici de intenția lor de a obține o capitulare separată a armatelor germane din Italia, iar ministrul sovietic de externe, Viaceslav Molotov, a fost de acord, cu condiția să fie prezentă și o delegație sovietică. Aliații occidentali au refuzat.
Asta a dus la un scandal monstru între sovietici și americani. Molotov protesta într-o scrisoare către ambasadorul american, pe 22 martie, că, de fapt, americanii încalcă principiile stabilite și urmăresc o pace separată, cu condiții secrete. Pe 25 martie, președintele Roosevelt încerca să îl calmeze pe Stalin printr-o scrisoare în care nega aceste acuzații. După moartea lui Roosevelt (12 aprilie 1945), noul președinte american, Harry Truman, a încercat să dreagă lucrurile, invitându-i și pe sovietici la discuții.
Dar, pare-se, partea cea mai importantă a afacerii fusese deja bătută în cuie la acel moment. Discuțiile cu Wolff au continuat în subteran. De altfel, occidentalii luau în calcul sprijinul lui Wolff într-o operațiune secretă pe care o promova Churchill în acea perioadă: un plan de invadare a URSS de către anglo-americani (Operațiunea Unthinkable).
Predarea armatei germane din Italia a avut loc pe 29 aprilie 1945, cu încetarea ostilităților pe 2 mai 1945 (pe 8 mai 1945, înceta războiul în toată Europa). Oficial, a fost vorba de o predare necondiționată. Neoficial, întreg parcursul negocierilor sugerează altceva.
După război, Allen Dulles s-a lăudat de câte ori a avut ocazia că această operațiune fusese cea mai imensă lovitură din istoria spionajului. A scris și o carte despre ea: „Operation Sunrise. The Secret Surrender”. Într-o cronică acidă la adresa cărții – și o critică dură la adresa lui Dulles, apărută în 1979 în Washington Post și aprobată de CIA, John Kenneth Galbraith spunea:
„Dificultatea cu aceste negocieri, problema care i-a scăpat lui Dulles, era că Wolff nu avea absolut nimic de predat. Capitularea nu o puteau face decât Kesselring și înalții ofițeri ai Wehrmacht-ului, iar ei nici nu voiau să audă de Wolff… Oferta de capitulare a lui Wolff venea dintr-o lume fantezistă, singura în care Wolff era omnipotent”.
Oricât de avid de afirmare ar fi fost Dulles, ideea că americanii ar fi riscat o ruptură urâtă cu Stalin purtând discuții perfect inutile timp de luni de zile cu un „fantezist” pare neplauzibilă. Wolff avea ceva de dat, doar că, așa cum spune și Galbraith, nu era vorba despre armata germană din Italia.
Iar, dacă, prin Operațiunea Sunrise, Dulles a obținut ceea ce sugerează Hydrick că ar fi obținut, și anume salvarea programului nuclear american în timp util ca bomba să fie folosită în război împotriva Japoniei și pentru intimidarea lui Stalin, atunci poate că bătrânul spion nu se lăuda chiar degeaba că reușise „lovitura secolului”.
În plus, după război, Wolff a amenințat de mai multe ori, mai mult sau mai puțin voalat (inclusiv într-o scrisoare adresată lui Dulles), că va face public ce știe dacă nu beneficia de mai mult sprijin de la americani. Cu ce putea amenința Wolff? Este adevărat că Aliații îl scăpaseră de o judecată la Nürnberg, dar e greu de imaginat că ar fi devoalat el însuși informații compormițătoare care i-ar fi făcut mai mult rău lui decât oricui altcuiva.
În fine, există indicii că generalul Wolff ar fi știut suficiente lucruri despre programul nuclear german încât să poată purta în mod credibil o astfel de negociere. Nu doar că, în interogatoriile date după război, el spunea că discutase de mai multe ori, în privat, cu Hitler, despre arma secretă, dar, înainte de a fi trimis în Italia, Wolff fusese omul de legătură între Himmler/SS și I.G. Farben/uzina „de cuciuc” de la Auschwitz.
Sigur, asta nu înseamnă că Wolff cunoștea, neapărat, toate detaliile operațiunii. Era suficient ca el să aranjeze predarea submarinului U-234, cu prețioasa încărcătură la bord, fără să știe că, pe parcurs, Bormann urma să se injecteze și el în itinerariu, evadând, în condiții de maximă siguranță, cu același submarin.
Este posibil ca aceste negocieri să fi fost inițiate de Heinrich Himmler, în propriul interes, și apoi infiltrate și capturate de Martin Bormann? O ultimă lovitură, cea de grație, aplicată de Bormann lui Himmler, eternul lui rival? Deloc exclus. Mai ales că Bormann ar fi constituit și pentru americani un partener de discuție mult mai digerabil decât Himmler, șeful SS și al lagărelor de exterminare. Bormann, pe de altă parte, era șeful unei rețele financiare, comerciale și de informații enorme, la care participau multe entități din occident.
În acest scenariu, este posibil ca Himmler să nu fi realizat că a fost lăsat pe dinafară decât foarte târziu. Se știe că Himmler a sperat până în ultima clipă că va fi salvat de americani – ceea ce, având în vedere profilul lui, nu se poate explica decât dacă se baza pe ceva concret și extrem de valoros. Oare s-a sinucis, la Lüneburg, atunci când a realizat situația? Sau, cum spun alții, a fost ucis acolo, pentru că știa prea multe?
Oare Hitler știa ceva despre aceste aranjamente? Amiralul Dönitz nu pare să fi știut. El pare că voia să trimită submarinul U-234 în Japonia. Hydrick sugerează că motivul pentru care Bormann nu i-a comunicat lui Dönitz că Hitler murise decât după ce pusese mâna pe submarin este pentru că, odată Hitler mort, Dönitz devenea puterea absolută de decizie în Germania și i-ar fi putut sta în cale.
Știa ceva despre toate astea misteriosul Kammler, șeful tuturor proiectelor militare secrete naziste? Cel dispărut și el, fără urmă, cam în același timp cu Bormann și cu „Gestapo” Müller?
Oare de aceea i-a spus Allen Dulles lui Paul Manning că e „pe drumul cel bun” cu teoria lui despre evadarea lui Bormann prin Genova – teorie care nu include nimic din dedesubturile devoalate de Hydrick? S-a simțit Dulles ușurat că Manning nu descoperise partea cea mai importantă a poveștii?
Firește, există multe întrebări fără răspuns. Dar, poate, declasificările pe care le anunță președintele argentinian, Javier Milei, vor mai lămuri câte ceva.
Revin în partea finală, Partea a V-a, cu detalii despre activitățile lui Bormann după război.
