„Bormann era un om cu o putere enormă, pentru că el controla întreaga mașinărie de partid prin care era guvernată Germania… Figurile mai aventuroase din jurul lui Hitler îl disprețuiau ca pe-un birocrat plicticos, ca pe un huligan needucat… Personajele mai colorate și mai intelectuale din jurul lui Lenin îl disprețuiau pe Stalin pentru aceleași motive. Și știm cine a câștigat.”
Hugh Trevor Roper
Așa cum menționam în Partea I a articolului, știrea despre decizia președintelui Javier Milei de a declasifica dosarele naziștilor refugiați în Argentina după război m-a făcut să mă gândesc în primul rând la Reichsleiter Martin Bormann, unul dintre cei mai celebri și mai enigmatici fugari naziști din istorie.
Plus cel mai proeminent fugar din conducerea nazistă, dacă treci peste speculațiile că și Hitler ar fi fugit, teorie pe care, în ce mă privește, nu am găsit-o în nicio versiune prea convingătoare.
În secțiunea de față a articolului, voi prezenta, pe scurt, ascensiunea lui Bormann în structura Celui de-al Treilea Reich, nivelul de putere și control la care se afla el în primăvara lui 1945, precum și activitățile lui principale din ultima perioadă a războiului.
Tabolul rezultat va face mai inteligibil de ce teoria că Bormann a scăpat cu viață după război, reușind să se extragă din Germania și să se instaleze în America de Sud, este atât de plauzibilă. În Partea a III-a, voi reveni cu detaliile pretinsei lui morți la Berlin, în noaptea de 1 spre 2 mai 1945 și, în Partea a IV-a, cu teoriile despre evadarea sa.
Nimic nu se face fără bani
Martin Bormann a intrat devreme în partidul nazist, încă din 1926. Participase la război, dar într-un loc ferit, și după aceea, se înrolase în Freikorps, să lupte cu comuniștii. În 1924, fusese condamnat la un an de închisoare pentru complicitate la uciderea unui presupus comunist infiltrat.
Deși era abia 1926, numărul de serie al carnetului de partid al lui Bormann a fost 60.508; și este considerat printre primele. Mai târziu, ca semn de recunoștință și apreciere pentru serviciile lui, Hitler i-a făcut cadou, simbolic, propriul lui număr de serie, celebrul 555.
Născut cu un extraordinar talent de organizator și o aplecare spre finanțe, Bormann a ieșit repede în evidență; în 1928, lucra deja la statul major al SA (Sturmabteilung), aripa paramilitară a partidului, iar, în 1930, devenea directorul fondurilor de partid, pe care s-a apucat imediat să le înmulțească prin diverse inovații. Realizase că, fără bani, partidul nazist n-avea să ajungă prea departe.
Printre altele, a înființat un „fond de înzestrare” la care participau cu donații, mai mult sau mai puțin forțate, toate marile companii care aveau de câștigat de pe urma politicilor economice promovate de Hitler; și erau destule. Printre ele, Deutsche Bank, Dresdner Bank, Commerzbank, Reichstag Bank, companiile maritime Norddeutscher Lloyd și Hamburg-Amerika, compania alimentară Dr. Oetker și – firește, giganții I.G. Farben și Mittledeutsche Stahklwerke, Siemens-Schuckert-Werke, Portland Cement Rheinmetall-Borsing etc. etc.
Contactul cu aceste companii i-a creat lui Bormann prima rețea de influență în zona afacerilor. Acesta a fost primul pas în construirea giganticului imperiu comercial și financiar pe care avea să îl ridice și una dintre principalele lui pârghii de control. În câțiva ani, până și Himmler trebuia să-i ceară lui Bormann aprobarea pentru un împrumut.
Rezolvatorul
Moartea suspectă a lui Geli Raubal, în septembrie 1931, i-a oferit lui Bormann o șansă de neratat de a se remarca. Geli îi era lui Hitler amantă și, în același timp, nepoată – fiica surorii lui vitrege, Angela. Era cu 19 ani mai tânără decât Hitler și se visa cântăreață. Părerile despre ea variau în sânul partidului; unii o considerau fermecătoare și un model de moralitate, alții, o femeie vulgară, cu moravuri ușoare. Cert este că Hitler era îndrăgostit de ea până peste urechi și gelos până la furie.
Cei doi locuiau împreună în apartamentul lui Hitler de la München. Pe 18 septembrie 1931, a doua zi după o ceartă strașnică între cei doi amanți, ceartă pe care o auziseră și vecinii, Geli a fost găsită moartă în locuință. Împușcată în piept.
Foarte competentul inspector-șef al poliției din München, Heinrich Müller, a preluat cazul. Era ceva suspect. Hitler, care, se spune, a fost absolut distrus de pierderea lui Geli (ar fi amenințat chiar cu sinuciderea), se temea că un scandal iscat în jurul morții nepoatei lui îi va distruge cariera politică. Teoria că el ar fi omorât-o (într-un acces de gelozie, ori, într-o altă versiune, pentru că, vrând să scape dintr-o relație sufocantă, ea îl amenința că va vorbi despre obiceiurile lui sexuale perverse) a existat de la început și continuă să existe și astăzi.
Partidul a încercat să gestioneze presa; Hitler însuși a propus o declarație, care nu suna deloc convingător. Atunci a fost momentul pentru Bormann să preia frâiele și să strălucească. A intervenit pe lângă Müller și, după o autopsie superficială, cazul a fost declarat rapid un suicid.
Criza Geli a însemnat pentru Bormann nu doar un prim salt major în relația cu Hitler, ci și începutul unei relații de o viață cu Heinrich Müller – pe care, în semn de recunoștință, Hitler l-a numit șeful Gestapoului. De unde și porecla intrată în istorie de „Gestapo” Müller.
Anticipez puțin, pentru atmosferă, menționând că Müller avea și el să moară neconvingător la finalul războiului. În cazul lui, a existat și un mormânt, unde familia venea des să depună flori. Asta până când a fost exhumat și s-a descoperit că, în sicriu, se găseau nu unul, ci trei schelete, și nici unul nu-i aparținea lui Müller.
Șeful cancelariei partidului nazist
La scurt timp după incidentul Geli, în 1933, Bormann devenea Reichsleiter (lider național – a doua funcție politică în partid) și șeful de cabinet al lui Rudolf Hess, proaspăt numit Führer-adjunct pe lângă Hitler.
Rudolf Hess era un om cu o influență majoră nu doar în partid, în general, ci și asupra lui Hitler, personal. Martorii spuneau că Hess îl instruia și controla pe Hitler; cu el repeta Hitler marile lui discursuri, iar Hess îl învăța cum și ce să spună. La mitinguri, Hitler îi căuta mereu prezența și privirea, de care părea hipnotizat.
S-a speculat mult pe marginea dimensiunii oculte a relației dintre cei doi, pentru că Hess era membru al celebrei Thule-Gesellschaft, societatea ocultă în sânul căreia s-a născut partidul nazist, și adept al lui Rudolf von Sebottendorf, cel care avea să spună că el l-a creat pe Hitler, ca „mesia teuton” al pangermanismului mistic.
Un articol din Foreign Affairs spunea, în 1941, că, în raporturile dintre ei, Hess era pianul, iar Hitler, muzica.
Tot Hess i-l prezentase lui Hitler pe profesorul Karl Haushofer, cu care studiase geopolitica la Universitatea München – cel de la care a împrumutat Hitler conceptul de „Lebensraum”.
Și tot Hess, după unele mărturii, a fost cel care ar fi scris pasajele mai coerente din Mein Kampf, în timpul detenției la închisoarea Landsberg, unde a fost și el încarcerat, alături de Hitler, pentru optsprezece luni, după Puciul de la Berărie (1923).
În 1941, Bormann a mai făcut un salt uriaș pe scara partidului, tot cu ocazia unei crize. De data asta, nebuneasca fugă a lui Hess în Scoția. Convins că între Germania și Marea Britanie nu era niciun motiv de război, Hess voia să negocieze o pace care să-i dea lui Hitler libertatea de a ataca Uniunea Sovietică.
Astfel că, în noaptea de 10 mai 1941, Hess, care era un pilot de excepție, s-a urcat în avion și a zburat, în condiții extrem de periculoase, până în Scoția, unde a apucat să se parașuteze înainte ca avionul să prăbușească.
A aterizat aproape la punct unde voia: pe domeniul ducelui de Hamilton, pe care îl cunoscuse înainte de război și prin intermediul căruia spera să obțină o audiență la rege. Nu a fost să fie. Și britanicii, și nemții l-au declarat pe Hess nebun, iar misiunea lui, o inițiativă personală, neautorizată de Hitler.
Există cercetători care contestă această versiune, susținând că Hess se dusese în Scoția cu acordul lui Hitler pentru a negocia cu facțiunea care voia pace cu Germania, facțiune din care făceau parte mulți aristocrați, precum și membri importanți ai familiei regale; după cum se știe, regele Edward al VIII-lea, care abdicase în 1936 pentru a se putea căsători cu americanca Wallis Simpson, era un susținător al fascismului. Dar Churchill nu a permis o asemenea negociere.
În orice caz, Hess nu s-a mai întors niciodată în Germania, decât pentru a sta în banca acuzaților la Nürnberg. Și-a petrecut restul vieții în închisoarea Spandau, unde a murit, la vârsta de 93 de ani, în 1987 (o sinucidere dubioasă).
Revenind la anul 1941: plecarea lui Hess a însemnat un salt imens în cariera lui Bormann. Hitler a desființat funcția de „vice-Führer”, înlocuind-o cu Parteikanzlei (cancelaria partidului nazist), și l-a numit pe Bormann șeful ei. Cu aceeași ocazie, Bormann a primit și titlul de Secretar al Führer-ului, și rang de general-locotenent în SS. În plus, a devenit unul dintre cei șase membri ai Consiliului de miniștri pentru apărarea Reichului.
„Geniul malefic” al lui Hitler
În 1942 și 1943, Bormann a făcut și ultimele două mari manevre care l-au transformat, după cum comenta unul dintre biografii lui, în conducătorul de facto al Reichului.
Prima: a creat un „comitet al celor trei” (împreună cu generalul Wilhelm Keitel, adjunctul militar al lui Hitler, și cu Hans Heinrich Lammers, ministrul justiției) care avea rolul de a filtra orice acces la Hitler.
Nici șase luni mai târziu, comitetul s-a redus la o persoană: Bormann, care a devenit singurul mediator între guvern, partid și Führer – nimeni nu intra la Hitler fără aprobarea lui.
Asta a fost lovitura de grație dată de Bormann celorlalți mari lideri de partid: Himmler, Göring, Goebbels, Speer. Toți se temeau de el și îl detestau, dar niciunul dintre ei nu avea să-și păstreze funcția până la final. De altfel, Bormann se considera moștenitorul legitim al Führer-ului.
Ajuns aici, Bormann controla partidul; iar, în cel de-al Treilea Reich, partidul controla guvernul. El și-a consolidat puterea dublând în partid aproape toate funcțiile guvernului, ceea ce a creat o birocrație „din umbră”, dotată cu propria forță de poliție (Gestapo) și cu propria armată (Wehrmacht SS), ambele conduse de Heinrich Himmler, pe care Bormann îl controla prin bani și șantaj.
De altfel, avea dosare compromițătoare despre toți membrii importanți ai partidului și nu se sfia să le folosească la momentul potrivit.
Pe măsură ce Hitler era tot mai ocupat cu războiul și politica externă, Bormann domina afacerile interne ale Reichului. Gauleiterii (guvernatorii provinciilor Reichului), puternici politic și economic, îi raportau direct lui Bormann.
Deși, ca responsabil de planul economic pe patru ani impus de Hitler, Göring ar fi trebuit să fie la cârma economiei, uriașa rețea economică dezvoltată de naziști în țările ocupate (dar și, pe ascuns, în multe țări neutre), îi raporta mai mult lui Bormann.
Asta și pentru că Bormann controla Auslands-Organisation, aripa externă a partidului, formată din nemții care locuiau în străinătate și care, pe parcurs, a devenit o rețea de spionaj pentru naziști și o „coloană a cincea” la nivel global. Toate companiile și interesele germane din alte țări, toate ambasadele germane, găzduiau membri AO.
Aliați
Bormann lua adesea decizii – mai ales acolo unde își putea leza rivalii, pe care, rând pe rând, i-a și eliminat – pe care Hitler le semna numai formal.
În schimb, îi ținea aproape și îi promova pe cei în care știa că poate avea încredere. Unul dintre ei a rămas, pe tot parcursul, „Gestapo” Müller, care îl detesta pe Himmler și, până la urmă, a triumfat în rivalitatea lor, cu ajutorul lui Bormann – căruia, așa cum se va vedea, i-a rămas loial până la moarte.
Un altul a fost Wilhelm Ohnesorge, ministrul Poștei, cu care Bormann colaborase de la începuturi pentru a-i face lui Hitler o avere personală: un comision din vânzarea fiecărui timbru care-i purta chipul. Avere uriașă pe care o administra tot el.
Tot cu Ohnesorge a colaborat Bormann și la decriptarea conversațiilor transatlantice dintre Churchill și președintele Roosevelt, în 1941-1942 – prima lui mare lovitură în domeniul spionajului.
Și, mai important, Bormann a fost cel care a promovat pe lângă Hitler proiectul atomic pe care îl sponsoriza Ohnesorge, prin ministerul lui: proiectul baronului Manfred von Ardenne, de care și Ohnesorge, și Bormann erau convinși că putea oferi miracolul de care era nevoie: Wunderwaffe.
Iar relația lui strânsă cu președintele I.G. Farben, Hermann Schmitz, i-a permis lui Bormann nu numai să-și extindă rețeaua comercială, financiară și de informații peste tot pe unde giganticul cartel își întinsese tentaculele (ceea ce însemna în întreaga lume), ci și să fie la curent cu proiectele secrete ale cartelului – printre care, de pildă, secretele imensei uzine de la Auschwitz, care, cum spuneam în Partea I, se pare că nu făcea cauciuc, ci uraniu pentru programul atomic.
Cât despre faptul că I.G. Farben ședea în inima economică a Celui de-al Treilea Reich, furnizând nu doar material de război, ci și gazele cu care erau omorâți oamenii în lagăre, nu încape îndoială că Bormann știa totul în detaliu.
Exodul comorilor naziste: Aktion Feuerland
Începând cu iarna lui 1942, după ce rușii frânseseră spinarea armatei germane la Stalingrad, Bormann a realizat (și nu era nici pe departe singurul) că riscul ca Germania să piardă războiul era mare și real.
Hotărât să salveze averea Germaniei și a partidului din mâinile Aliaților, Bormann a început o serie de acțiuni de „evacuare”.
Prima s-a numit Aktion Feureland (Operațiunea Țara de Foc) și a constat în evacuarea comorilor furate din țările ocupate și de la victimele lagărelor: sute de milioane de mărci, lăzi de aur, argint și platină, perle și diamante, colecții de artă, acțiuni și garanții în valoare de miliarde de mărci, stocate în depozite subterane secrete peste tot în Reich.
Toate astea au fost transportate cu submarinele în Țara de Foc, arhipeagul cel mai sudic al Americii Latine, controlat de Argentina și Chile – ambele țări prietene cu regimul nazist și care găzduiau comunități mari de nemți. Buenos Aires era unul dintre cele mai active centre în rețeaua financiară și comercială a Reichului.
Aș mai adăuga aici că există teorii și indicii potrivit cu care acest trafic submarin din Germania în Argentina a fost mult mai vast și nu s-a rezumat la a transporta aur și diamante, ci și tehnologie. Iar Țara de Foc este la o distanță de nici 1.300 km. de Antarctica, unde Germania nazistă a executat o expediție înainte de război, cu ajutorul amiralului american Richard Byrd, cel care avea, imediat după război, să organizeze misterioasa expediție antarctică Highjump, despre care am scris în seria „Dosarul JFK”.
Conferința de la Maison Rouge
Dar lovitura cea mare abia urma: pe 10 august 1944, a avut loc faimoasa întâlnire secretă de la hotelul Maison Rouge din Strasbourg, în care, la instrucțiunile lui Bormann, capii marilor bănci și industrii germane s-au întrunit pentru a face planul de supraviețuire – ba chiar expansiune și întărire – a Reich-ului după război.
Trebuie spus că, multă vreme, această întâlnire de la Maison Rouge a fost considerată o „teorie a conspirației”. Între timp (în 2009), jurnalistul britanic de investigații Adam Lebor (autor al foarte cunoscutelor lucrări „Hitler’s Secret Bankers” și „Tower of Basel”) a reușit să găsească proba indubitabilă: un raport despre această ședință crucială, prezentat în ședință secretă Comisiei militare a Senatului american, în data de 22 iunie 1945.
Potrivit acestui raport, mesajul esențial la această conferință secretă de la Maison Rouge – la care Bormann a fost reprezentat de Obergruppenführer-ul SS Scheid, director al companiei industriale Hermandorff & Schenburg – a fost: războiul e pierdut și marile companii germane trebuie să planifice reconstrucția postbelică imediată a Germaniei, cu aprobarea tacită și susținerea secretă a partidului nazist.
Traduc din textul raportului, citat de Adam Lebor:
„De astăzi înainte, industria germană trebuie să ia măsuri în pregătirea unei campanii comerciale postbelice; fiecare firmă va trebui să stabilească noi contacte și noi alianțe cu firme străine.
Acest lucru trebuie făcut individual și fără a stârni suspiciuni. Dar partidul și Al Treilea Reich vor asista din umbră fiecare firmă, cu bunăvoință și contribuții financiare.”
Unul dintre punctele focale în acest plan era imensul portofoliu de patente industriale pe care îl dețineau companiile germane. Doar ca exemplu, patentele pentru oțel inoxidabil aparțineau, în comun, companiilor Chemical Foundation, Inc., din New York, și Krupp, din Germania, astfel că United States Steel Corporation, Carnegie, Illinois, American Steel & Wire, National Tube etc. erau obligate să colaboreze cu concernul Krupp. Situația era aceeași și cu privire la alte materiale esențiale, cum ar fi cauciucul sintetic, unde patentele aparțineau concernului chimic I.G. Farben.
„Din acest moment, guvernul de la Berlin va aloca sume importante industriașilor, astfel încât fiecare să-și poată stabili o bază sigură undeva în străinătate pentru după război.
Rezervele financiare existente în afara țării trebuie puse la dispoziția partidului pentru a se putea crea un imperiu german puternic după înfrângere.
Ceea ce se cere aproape imediat este ca uzinele mari din Germania să-și deschidă mici ateliere tehnice sau birouri de cercetare care să fie absolut independente și să nu aibă nicio legătură cu uzina.
Aceste birouri vor primi planuri și schițe de arme noi, precum și documente a căror cercetare va trebui continuată”.
Ca idee despre magnitudinea operațiunii, în aprilie 1945, rețeaua controlată de Bormann la nivel internațional cuprindea în jur de 750 de corporații și avea o valoare de câteva miliarde de dolari.
Londra și Washingtonul, îngrijorate de acest exod al averilor germane, nu și-au dat seama de enormitatea operațiunii decât mai târziu, când cercetări minuțioase au produs un index de 500.000 de oameni de afaceri care, în ambele emisfere, lucrau pentru nemți. Deși era doar vârful aisbergului.
Închei cu două detalii.
Primul, semnalat de Lebor (și nu numai): că planurile făcute la acel moment de Bormann (în cooperare cu Schmitz, președintele cartelului I.G. Farben) includeau crearea, după război, a unei „comunități economice europene”, o confederație europeană pe care Germania urma să o domine „prin metode politice elsatice, nu prin forță brută”.
Al doilea, că partidul nazist și guvernul Celui de-al Treilea Reich nu au capitulat niciodată în fața Aliaților. Actul de capitulare se referă numai la forțele armate.
Revin, în Partea a III-a, cu multele morți ale lui Martin Bormann.
