Dosarul Argentina (V): Imperiul postbelic al lui Martin Bormann

„Twinning sugerase că aparatul de zbor [căzut la Roswell] în cazul cel mai fericit semăna deranjant de mult cu acele aripi zburătoare nemțești Horten pe care le văzuseră piloții noștri la finalul războiului și că el suspecta că nemții descoperiseră ceva ce noi nu știam. Iar conversațiile lui cu Wernher von Braun și Willy Ley la Alamogordo în zilele care au urmat prăbușirii [de la Roswell] i-au confirmat acest lucru. Nu voiau să pară verrückt [nebuni], dar au spus că realitatea despre ce reușiseră inginerii germani să realizeze era mult mai adâncă.”

Col. Philip J. Corso, „The Day After Roswell”

În această ultimă parte a seriei „Dosarul Argentina”, voi prezenta, în rezumat, informațiile care au ieșit la iveală despre activitățile postbelice ale lui Martin Bormann în America de Sud, precum și câteva dintre implicațiile care rezultă din acestea, într-un context mai larg al epocii – acel context care face azi atât de interesantă decizia președintelui Javier Milei de a declasifica documente despre naziștii refugiați în Argentina.

„Un nazist în exil”

Principalele informații despre activitățile lui Bormann în exil au provenit, inițial, de la istoricul american de origine maghiară Ladislas Fargo („Aftermath: The Search for Martin Bormann”, 1974), fiind, apoi, confirmate și îmbogățite de Paul Manning („Martin Bormann: Nazi in Exile”, 1981) și de cercetătorul argentinian Uki Goñi („The Real ODESSA”, 2003), pe bază de documente și interviuri.

Încep cu o scrisoare prin care, pe 16 iunie 1948, Robert H. Jackson, marele jurist care a condus echipa americană a acuzării la Tribunalul Nürnberg, îi cerea președintelui Harry Truman să numească o echipă FBI care să facă cercetări discrete în America de Sud pe urmele lui Bormann. Dacă vă întrebați de ce FBI, pentru o operațiune în afara teritoriului SUA, iar nu CIA, care avea astfel de competențe, e o întrebare bună. Poate știa Jackson ceva.

În orice caz, Truman a dat autorizația, și, în timp, FBI a obținut copii ale rapoartelor pe care serviciile secrete ale Argentinei le făceau periodic despre Bormann.

S-a aflat, de pildă, că Bormann avea, încă din 1941, conturi bancare active la Deutsche Bank din Buenos Aires, iar unul dintre conturi era deținut în comun cu nimeni altul decât președintele Argentinei, Juan Perón. Bormann făcea încă operațiuni bancare prin aceste conturi, inclusiv cu bănci americane, chiar și în 1967.

Serviciile argentiniene consemnau multe declarații de martori oculari care-l observaseră pe Bormann, începând cu 1948, în diverse locuri din Argentina – dar și în Brazilia, Chile, Paraguay. De teama agenților israelieni care l-au căutat, o vreme, dar și pentru nevoi presante de afaceri, Bormann se deplasa destul de mult.

Manning a aflat că, în 1948, Bormann a revenit chiar, pentru o scurtă perioadă, în Europa (Spania, apoi Elveția), unde a participat la câteva întâlniri secrete cu bănci elvețiene. Cu acea ocazie, ar fi călătorit sub numele de „Monsignor Augustin von der Lange-Lambach”, folosind un pașaport fals emis de Vatican.

Rapoartele serviciilor argentiniene arată că, pentru primii câțiva ani (între 1948 și 1955, anul în care Perón a fost răsturnat de la putere), Bormann a locuit pe o proprietate mirifică, de 5.000 de acri, în plin peisaj andin, la numai câțiva kilometri distanță de San Carlos de Bariloche, o localitate la care voi reveni.

Între 1957 și 1958, Bormann a locuit mai mult în Brazilia, iar, în 1959, a făcut o călătorie în Paraguay, unde s-ar fi întâlnit cu un alt fugar nazist notoriu, sinistrul Josef Mengele.

Iar, în anii șaptezeci-optzeci, când Manning reușise se intre în contact cu rețeaua, Bormann revenise în Argentina și locuia pe o estancia luxoasă în apropiere de Buenos Aires, fiind îngrijit de fiica lui și bucurându-se, în continuare, de compania vechiului lui camarad, „Gestapo” Müller.

Rețeaua serviciilor

Deși, în ce-l privește, nu a mai părăsit America de Sud după război, Müller gestiona, pentru Bormann, o rețea de agenți care călătoreau la Madrid, în Suedia, Elveția, Franța, Italia și Africa de Nord și se știe că executau diverse servicii contra cost.

Manning dă un exemplu care oferă o imagine despre magnitudinea operațiunii și adâncimea relațiilor subterane în care opera Bormann. Undeva prin anii șaizeci, președintele Gamal Nasser al Egiptului a cerut asistența CIA pentru a-și constitui propria agenție de informații; cum CIA nu a vrut să se implice, i-a pasat propunerea lui Reinhard Gehlen (fost înalt ofițer de informații nazist, colaborator al CIA încă de la formarea agenției și, la acel moment, șeful serviciilor secrete ale Germaniei Federale).

Gehlen a refuzat și el, pasând mai departe altui fugar nazist, Otto Skorzeny, bine instalat la Madrid, dar nici el nu a vrut. La intervenția lui Hjalmar Schacht (fostul președinte Reichsbank la începutul regimul nazist, prieten cu Montagu Norman, guvernatorul Băncii Angliei, și socrul lui Skorzeny) – Bormann i-a trimis lui Nasser o echipă de oameni pricepuți la poliție politică din Brazilia. Atât de minunate au fost serviciile lor, încât Muammar Gaddafi a cerut și el ceva similar în Libia; și i s-a dat.

Rețeaua comercială și financiară

Cât despre imensa rețea de afaceri creată de Bormann, mă rezum să menționez că, potrivit lui Manning, până în 1956, cele trei mari companii multinaționale (Hoechst, BASF și Bayer) rezultate din reorganizarea I.G. Farben generau profituri record pentru acționari și își sporiseră de trei ori capitalul. Banii nu au început să revină în Germania Federală decât după luna mai 1955, când forțele de ocupație s-au retras și guvernul a devenit suveran.

Iar I.G. Farben (sau ce mai rămăsese din ea – cu precădere datoriile) și-a încheiat procesul de lichidare forțată abia în 2003. A fost nevoie de 51 de ani să se poată descâlci, cât de cât, niște ițe.

Deși, având în vedere cooperarea cu naziștii în timpul războiului, câțiva dintre directorii companiilor germane au fost judecați fie la Nürnberg, fie în procesele mai mici ulterioare, ei au fost, în cea mai mare parte, achitați, iar cei condamnați au primit sentințe ușoare.

Unul dintre aceștia a fost chiar prietenul lui Bormann, Hermann Schmitz, șeful I.G. Farben, care (deși I.G. Farben folosise prizonierii din lagăre ca sclavi în instalațiile sale industriale și produsese gazul Zyklon-B) a primit o pedeapsă de numai patru ani închisoare.

După eliberare, în 1950, de detestat ce era, Schmitz a fost numit membru al consiliului de administrație al Deutsche Bank, la Berlin, și președinte de onoare al uriașei companii Rheinstahl.

Manning încheia cu concluzia că

„Bormann este protejat de arestare în același fel în care sunt și investițiile pe care le păstorește protejate de orice confiscare: de către cei care au de profitat și îi sunt recunoscători.

Simon Wiesenthal, faimosul vânător de naziști, a descoperit asta pe pielea lui ajungând la Buenos Aires în căutarea lui Bormann…

Din acest motiv, precum și pentru că nu a fost personal implicat în Holocaust, serviciile secrete israeliene nu mai au niciun interes să-l captureze pe Martin Bormann, despre care știu cât se poate de bine că trăiește în America de Sud.”

Ce este atât de interesant în Bariloche?

Menționam mai sus că, potrivit informațiilor obținute de Manning (și alții), Martin Bormann a locuit, în primii circa șapte ani ai exilului său postbelic (1948-1955), pe o vastă proprietate situată în apropiere de San Carlos de Bariloche, în provincia argentiniană Rio Negro.

Este o regiune pitorească, iar orașul, așa cum se poate observa și în fotografia de mai sus, are, arhitectural vorbind, un aer bavarez. Poate de aceea mai mulți președinți americani au făcut vizite la Bariloche pe parcursul mandatului lor.

Potrivit datelor publice, președintele Dwight D. Eisenhower a făcut o vizită la San Carlos de Bariloche în februarie 1960.

Președintele William J. Clinton a mers și el la Bariloche, în octombrie 1997. Președintele Barack Obama a mers la Bariloche în mai 2016.

Dar mai sunt câteva lucruri interesante la Bariloche, dincolo de peisajul, pare-se, irezistibil. În 1995, s-a aflat de pe prima pagină a ziarelor că Bariloche fusese hogeacul mai multor criminali naziști fugiți din Europa; unul dintre ei, SS Hauptsturmführer Erich Pirebke, fusese chiar directorul Școlii Germane din Bariloche, ani de zile.

Pe acest fond, alegațiile făcute de mai mulți cercetători, cum că Hitler însuși, însoțit de Eva Braun, ar fi trăit, după război, tot la Bariloche, au părut multora mai credibile. Într-una dintre versiuni (Gerard Williams, Simon Dunstan, „Grey Wolf: The Escape of Adolf Hitler”, 2011), Hitler ar fi locuit pe o proprietate deținută de o rudă a prințului Bernhard al Olandei, nazist cu carnet în regulă până în 1937 și unul dintre fondatorii Grupului Bilderberg, în 1954; îl menționez pentru că voi reveni la el.

În fine, tot la Bariloche se află Centro Atómico Bariloche, un centru select de cercetări atomice teoretice și practice înființat în 1955. Primul său director a fost fizicianul José Antonio Balseiro; și la el voi reveni.

Proiectul Huemul

Huemul este o insuliță localizată la o aruncătură de băț de San Carlos de Bariloche, pe un lac. Acolo s-a dezvoltat (sau nu s-a dezvoltat) ceea ce a rămas în istorie ca „Proiectul Huemul”.

Pe 2 aprilie 1951, revista Time publica, sub titlul „Peron’s Atom”, o știre bombă, la propriu: oamenii de știință argentinieni, utilizând materiale relativ ieftine din Argentina, obținuseră, pe 16 februarie 1951, o „eliberare controlată de energie atomică”, adică o explozie atomică. Experimentul nu ar fi utilizat nici uraniu, nici plutoniu. Asigurând pe toată lumea că nu avea nicio intenție să folosească această descoperire în scopuri militare, președintele Perón declarase, în conferința specială de presă:

„Noua Argentină [a decis că] nu merita bătaia de cap să copiem fisiunea nucleară. …În pofida a ceea ce s-a făcut în experimentele din străinătate, tehnicienii argentinieni au lucrat pe baza reacțiilor termonucleare, care sunt identice cu cele prin care soarele emană energie atomică.”

„Tehnicienii argentinieni” la care se referea Perón erau, de fapt, unul singur: Dr. Ronald Richter, care nu era argentinian, ci un nazist de origine austriacă, și nu vorbea o boabă spaniolă.

Anunțul lui Perón a pus toată lumea pe jar. Reacția occidentului – prin oameni de știință, presă, connaisseurs diverși, dar și prin Comisia de Energie Atomică – a fost, în esență, că așa ceva nu se poate.

Perón a numit o comisie de verificare, condusă de mai sus menționatul José Antonio Balseiro, care comisie a ajuns, în esență, la concluzia că fie Richter – care susținea că lucra cu principii diferite de cele convenționale – era un geniu neînțeles, fie era un șarlatan. Rapoartele comisiei Balseiro, ca și explicațiile lui Richter, sunt disponibile, pentru cei care se pricep și sunt interesați.

În orice caz, consternat, Perón a cerut ajutor suplimentar din Europa. Și nu oricum, ci apelând la mai sus menționatul prinț Bernhard, care era ambasador onorific al Olandei în Argentina și care, în vremurile bune de dinainte de război, lucrase pentru I.G. Farben la Paris.

Bernhard i-a trimis lui Perón un alt fizician să facă verificări – pe Dr. Cornelius Jan Bakker – dar concluziile acestuia nu au fost făcute publice.

În 1952, după acest episod misterios, Perón a închis proiectul, iar de Richter nu s-a mai auzit nimic. Se pare că a petrecut niște ani în străinătate, inclusiv în Libia, apoi a revenit în Argentina, unde a murit în 1991.

Astăzi, părerile exprimate public despre ce făcea Richter la Huemul variază de la descoperirea „energiei punctului zero” la „un punct de turnură în istoria experimentelor de fuziune controlată” (Wikipedia), pentru că, imediat după „escrocheria” lui Richter, toată lumea s-a apucat să îi imite experimentele.

Povestea ar fi și așa suficient de bizară, dar trebuie să adaug că Dr. Richter – cu o biografie profesională impresionantă în Germania – avea dosar în Operațiunea Paperclip (dosar declasificat), unde se nota că o fi fost el, poate, escroc, dar era și atât de avansat („lucra în anii șaptezeci”, spuneau, în anii cincizeci, cunoscătorii) încât nu prea avea cine să îi evalueze munca.

În orice caz, statul major al forțelor aeriene americane spunea, în 1956 (deci după închiderea oficială a Proiectului Huemul), că proiectul lui Richter era, teoretic, fezabil și că:

„Dacă nicio altă agenție guvernamentală sau firmă privată nu își va exprima interesul pentru serviciile Dr. Richter, acest stat major ar încerca să îl rețină pe Dr. Richter pentru sine, fie în SUA, dacă i se va permite intrarea, fie în Argentina.”

Speculații, speculații…

Sigur că prezența lui Martin Bormann într-un orășel argentinian oarecare exact în același timp în care, în același orășel, un om de știință nazist făcea cercetări avansate în fizică poate fi o coincidență. Dar sunt unii cercetători care nu prea cred în coincidențe, mai ales că, în acest caz, ele se cam adună.

Putem specula. Să fi fost Proiectul Huemul o „farsă”, cum s-a grăbit să-l califice presa? Și, dacă da, pe seama cui?

Să fi fost o descoperire majoră care, însă, nu trebuia făcută publică (gafa aparținând, în acest caz, lui Perón, care nu s-a abținut să se laude în presă)? Caz în care, după ce a fost discreditat public pe toate căile posibile, proiectul lui Richter, indiferent în ce consta el, a fost îngropat în zona secretă?

Și-apoi, zona proiectelor secrete ale cui? Americane? Căci, așa cum rezultă din citatul de mai sus, americanii, interesați de Richter, luau în calcul să lucreze cu el în Argentina – de unde se deduce că aveau și acolo colaborări, proiecte sau instalații.

Să fi fost vorba de proiecte europene? Acesta să fi fost rolul fizicianului trimis de prințul Bernhard al Olandei?

Sau – cea mai fantastică dintre versiuni – să fi dezvoltat foștii naziști refugiați în America de Sud propriile lor proiecte tehnologice avansate? Cu ajutorul financiar și nu numai al rețelei lui Bormann? Și, poate, cu tehnologie evacuată acolo în ultima perioadă a războiului – inclusiv, poate, de misteriosul general SS Hans Kammler?

În fine; e greu de crezut că vom afla vreodată. Dar există indicii că, în primele decade, cel puțin, după război, se credea că naziștii fugiți continuau să dezvolte proiecte militare exotice – și nu mă refer la naziștii importați de americani în propriile lor programe militare și spațiale, ci la proiecte independente. Iar cei care credeau asta nu erau niște oarecare din public, ci oameni responsabili și informați.

Proiecte exotice… pe post de OZN?

Primul exemplu este, veți râde, „OZN-ul” prăbușit la Roswell în 1947. Mai multe surse arată că generalul american Nathan F. Twinning, cel care a preluat controlul cazului, nu a luat în calcul vreo ipoteză extraterestră, ci i-a chemat să analizeze resturile de la Roswell pe oamenii de știință naziști importați prin Paperclip.

Asta pentru că americanilor li s-a părut că aparatul prăbușit la Roswell seamăna prea bine cu niște tehnologii pe care le văzuseră la naziști. Mai exact, potrivit colonelului Philip Corso (mâna dreaptă a generalului Twinning și autorul cărții „The Day After Roswell”, din care am citat în motto), semăna cu „aripa zburătoare”, planorul fantastic de avansat dezvoltat de frații Horten în Germania nazistă. Iar unul dintre frații Horten, Reimar, a emigrat în Argentina după război.

Iar, în mai 1949, Washinton Daily News afirma:

„USAF [forțele aeriene americane] știe ce sunt farfuriile zburătoare și de unde vin. … Sunt niște aparate de zbor noi, bazate în Spania, al căror principiu de zbor este giroscopul și care au fost construite de oameni de știință și tehnicieni germani, care au scăpat din Germania”.

Să spunem că au greșit cu Spania, dar e de înțeles, având în vedere că, într-adevăr, Spania colcăia de naziști la acea vreme. Cât despre „giroscop”, unii cercetători speculează că trimiterea, deși sub o etichetă greșită, evocă tehnologia anti-gravitațională la care lucrau naziștii în cadrul proiectului Die Glocke.

Din nou, Antarctica

Al doilea exemplu este legat de Operațiunea Highjump – expediția întreprinsă de amiralul american Richard Byrd în Antarctica atât de inexplicabil de repede după terminarea războiului (1946-1947).

Subiectul este tratat mai pe larg în seria „Dosarul JFK”, dar e suficient să reamintesc aici că acea expediție s-a terminat mult mai repede decât se planificase, iar Byrd a declarat că văzuseră acolo aparate de zbor extraordinar de avansate și anunța că, în următorul război, America urma să se confrunte cu ele.

S-a speculat până la romane SF că naziștii și-ar fi construit o bază militară secretă în Antarctica, după misterioasa lor expediție acolo, în 1938. Pentru care expediție, apropo, același amiral american Richard Byrd a servit drept consultant de specialitate. Acesta, se spune, ar fi fost și motivul pentru care americanii au trimis uriașa expediție Highjump în Antarctica atât de repede după război.

Nu știu. Dar, pe de altă parte, Antarctica este la nici 1.300 km distanță de Țara de Foc, controlată de Argentina și Chile, iar Bormann a început încă din 1942 să evacueze acolo „averea naziștilor” – care putea consta și în altceva decât aur și diamante.

Epilogul e prolog

Să fi fost astfel de proiecte exotice dezvoltate independent în măruntaiele Imperiului Bormann?

Sau prin cooperare cu cel puțin o facțiune din complexul militar-industrial-spațial și de informații american, care era, oricum, plin ochi de naziști? Poate nu ar fi chiar atât de ciudat, câtă vreme rețeaua de spioni naziști a generalului Reinhard Gehlen a fost, practic, o piatră de temelie la înființarea CIA.

Să fi fuzionat, la un moment dat, cele două complexe de proiecte tehnologice clasificate?

Să fi fost aceste proiecte parte din acel program spațial secret pe care președintele Kennedy l-ar fi descoperit la NASA și voia să-l facă public?

Aici să fie rădăcinile „fenomenului OZN” și ale ceea ce s-ar numi „civilizație schismatică” – o facțiune care controlează tehnologii atât de avansate față de cele cunoscute public încât constituie, practic, o civilizație diferită de restul umanității, cu propriile planuri, proiecte, sisteme financiare și cultură și cu un aparat imens de influență și control asupra zonei publice?

Mai departe pe această linie, este posibil ca aceste tehnologii și programe secrete și „civilizația schismatică” dezvoltată în jurul lor să aibă legătură cu asasinarea președintelui John F. Kennedy? Materialele prezentate în seria „Dosarul JFK” arată că președintele Kennedy amenința nu doar să smulgă controlul subteran asupra acestor proiecte și tehnologii, supunându-le supravegherii oficiale prin armată și Congres, ci și să le împartă cu sovieticii. Gest care i-a fost fatal.

Și-atunci, mă întorc la prima mea întrebare: ce rol au declasificările promise de președintele Javier Milei (dacă au vreunul) în eforturile de reformă profundă care au loc acum în Statele Unite?

Dezvăluirea unor programe tehnologice și spațiale secrete, dezvoltate în paralel cu cele publice încă din anii cincizeci și devenite, între timp, o subterană gigantică, ar putea fi, de exemplu, un început de răspuns la întrebarea: unde sunt cei 21 de trilioane de dolari dispăruți din bugetul Pentagonului (asta potrivit Forbes în 2019; între timp, alții pun cifra mult mai sus).

Dar acesta este doar un exemplu. „Dosarul Argentina” poate fi cheia multor enigme, suspiciuni și întrebări. Vom vedea, după declasificare, cât de serioase sunt intențiile lui Milei. Și-atunci, epilogul acesta va deveni, poate, prolog.