Dosarul Epstein. CBDC (I). Moneda etică: sângele organismului social

Jeffrey Epstein: „Economia globală, ca și organismul tău, este compusă din mai multe mici sisteme care interacționează unul cu altul și care formează marele sistem… La Santa Fe Institute a fost o tentativă de a vedea dacă putem găsi o formulă matematică, un algoritm cu care să înțelegem ce înseamnă complexitatea. Dar sunt diferite nivele de complexitate. De exemplu, degetele noastre sunt complexe; mișcările mușchilor mâinii…  Dar nu sunt la fel de complexe ca sistemul sanguin. Avem un sistem circulator, avem sisteme peste sisteme și nu există o persoană sau un  grup de persoane care să înțeleagă cu adevărat cum funcționează organismul uman în întregul lui. Tot așa, nu există nimeni care să înțeleagă cum funcționează sistemul financiar… Lichiditatea este lichiditate. Banii permit sistemului să funcționeze. Sunt sângele din sistem. Trebuie să pompezi tare sânge în sistem, în corpul economiei, ca să continue să trăiască.”

Jeffrey Epstein în interviul acordat lui Steve Bannon, 2019

Citesc periodic noutățile care apar pe Solari (platforma lui Catherine Austin Fitts); există o secțiune acolo care documentează pașii care se fac – tot mai accelerat și fără consultarea noastră – spre instaurarea „lagărului digital”. Zilele trecute, dau peste o trimitere: un Substack numit „The price of freedom is eternal vigilance”, scris de o persoană care își păstrează anonimatul (sub eticheta „ESC”), pe care doamna Fitts, într-o postare despre rapiditatea cu care se construiește în jurul nostru infrastructura pentru moneda digitală programabilă emisă de băncile centrale (Central Bank Digital Currency – CBDC), îl recomandă cu toată căldura. Ceea ce – după ce am intrat și am citit câteva eseuri excepționale – fac și eu acum; majoritatea textelor sunt accesibile gratis, dar abonamentul este mai mult decât binemeritat.

Cele mai recente postări îl privesc (și pe) Jeffrey Epstein și a lui rețea (alta decât rețeaua transumanistă, despre care am scris o scurtă serie, deși există suprapuneri), și anume, de data asta, nici mai mult, nici mai puțin decât rețeaua care s-a ocupat de faza de proiectare și promovare a CBDC.

Informație care mi se pare suficient de răscolitoare încât să revin aici la „Dosarul Epstein”: în acest articol (Partea I), prezint CBDC – istoria acestui concept de „monedă programabilă” și trăsăturile sale esențiale. În Partea a II-a, voi prezenta rețeaua CBDC coordonată de Epstein și câteva considerații de final.

Un modus operandi

Întâi, două remarci. Prima: așa cum arătam în seria mea privind transumanismul, faimosul Bryant McGill susține că, după dispariția lui Jeffrey Epstein, în 2019, toate realizările tehnologice din proiectele dezvoltate cu ajutorul lui pe la laboratoare reputate și mari universități, cu participarea unor somități, au fost absorbite în subteran, pentru a ieși, apoi, la suprafață în diverse forme – printre care, în noiembrie 2022, și „miracolul” IA numit ChatGPT, prezentat publicului ca o dezvoltare revoluționară obținută brusc de compania OpenAI.

În același mod, potrivit analizelor minuțios documentate pe site-ul recomandat de Catherine Austin Fitts, proiectul CBDC dezvoltat de o rețea privată coordonată de Epstein începând cu 2011 a fost și el absorbit, în 2019, de Innovation Hub, program lansat în acel an de Banca Reglementelor Internaționale (Bank of International Settlements – BIS) și care a dezvoltat deja, pe repede înainte, mai multe proiecte de implementare a acestor monede programabile în diferite țări.

BIS este „banca centrală a băncilor centrale” – o instituție eminamente opacă despre care Adam Lebor a scris o monografie apt intitulată „Tower of Basel. The Shadowy History of the Secret Bank That Runs the World” (2013). BIS beneficiază de imunitate jurisdicțională aproape absolută – adică nu poate fi obligată să predea documente, nu poate fi cercetată, percheziționată ori judecată de niciun organ judiciar al niciunei națiuni.

Proiecte avansate în direcția CBDC are și Uniunea Europeană, altă instituție care beneficiază, și aceasta, de o imunitate funcțională.

Iar condițiile atașate CBDC (acel „scor social” sau alte limite care pot fi incluse în moneda programabilă – voi reveni mai jos la subiect) reflectă, practic, în proiectele actuale, „Țelurile de Dezvoltare Sustenabilă” promovate și accelerate de ONU prin Agenda 2030, care, cuplată cu „Marea Resetare” propusă de World Economic Forum (WEF), a fost aprobată de majoritatea țărilor din lume în 2024 prin „Pactul Viitorului”. ONU este și ea o instituție care beneficiază de imunitate jurisdicțională teoretic funcțională, dar atât de extinsă încât primește critici că tinde, în fapt, spre absolut.

Unii vor detecta aici o coincidență; alții, un modus operandi.

Despre Bitcoin

A doua remarcă de început: unul dintre subiectele care au creat ceva furoare – cel puțin în anumite cercuri – după publicarea celei mai recente tranșe din Dosarul Epstein a fost suspiciunea că Jeffrey Epstein ar fi fost implicat, cumva, la fondarea Bitcoin. Există în marea de documente câteva e-mailuri mai suspecte, care i-au făcut pe fanii (și pe criticii) Bitcoin să-și pună întrebări.

Unii au spus chiar că Epstein a reușit să-l contacteze pe miticul „Satoshi Nakamoto” („persoana sau persoanele” care ar fi creat Bitcoin) – dar el, ca orice erou normal, l-a trimis eroic la plimbare. Ar fi fost interesant ca Epstein să cunoască identitatea fondatorului Bitcoin – ascunsă nouă, muritorilor de rând – dar eu nu am reușit să identific documentul care ar proba acest contact, iar cei care se pricep spun că el nu există.

Simon Dixon, unul dintre primii promotori ai Bitcoin și foarte bine informat pe subiect, explica, într-un interviu recent, că, de fapt, Epstein era unul dintre vectorii care încercau să deturneze proaspătul, pe-atunci, Bitcoin tocmai către CBDC; sau, ca să-l citez, să folosească Bitcoin ca „gateway drug” (drog de inițiere, o poartă de acces) către moneda digitală programabilă emisă de băncile centrale.

De altfel, așa cum rezultă din documentele Dosarului Epstein (și o menționează și Dixon), mai mulți indivizi care au contribuit la construirea Bitcoin au participat, ulterior, la construirea proiectelor-pilot de CBDC în rețeaua finanțată și coordonată de Epstein. Niște „experți” și ei, ca atâția alții, pe care cunoașterea de nișă nu-i face și morali.

Altfel spus, marea realizare din spatele Bitcoin – tehnologia blockchain (pe care unii din Silicon Valley ar considera-o „semnul Fiarei”, zice-se) – este o versiune publică, descentralizată, și o sursă de inspirație pentru registrele digitale centralizate și restricționate (accesibile numai autorităților) care subîntind CBDC. Ceea ce îmi întărește suspiciunea că această tehnologie a fost creată în aceleași măruntaie profunde ale complexului militar-industrial-științific și tehnologic în care a fost clocite și Internetul, și motoarele de căutare care au permis modelarea cognitivă, și platformele de „socializare” online și inteligența artificială etc. – iar nu în proverbialul garaj al vreunui străluminat căruia i se citește geniul în priviri, ca Mark Zuckerberg sau ca Sam Altman.

Începuturi

Încheind remarcile introductive, trec la subiect; site-ul recomandat de doamna Fitts face, pe parcursul mai multor eseuri excelent documentate, o istorie a ideii de „monedă programabilă”. Citatele notate cu „ESC” pe care le includ mai jos provin din eseurile (liber accesibile) One, The Social Blood și Ethics of Pure Will.

Găsesc această incursiune istorică necesară pentru înțelegerea originilor filosofice și a naturii CBDC: moneda ca instrument de a impune societății o anumită gândire și a unui anumit comportament – o „etică”; moneda ca unealtă absolută de inginerie socială.

ESC plasează începuturile acestei idei în 1844, an în care au avut loc două mari evenimente: s-a inventat telegraful (de la care se trag toate sistemele de comunicații pe care le cunoaștem azi: cabluri transatlantice, rețele telefonice, sistemul SWIFT, Internetul și, desigur, banii programabili) și s-a creat primul monopol monetar al unei bănci centrale (Banca Angliei). Astfel, odată cu nașterea primei tehnologii care anunța posibilitatea guvernării de la distanță, s-a născut și prima monedă centralizată (până atunci, fiecare bancă privată din Anglia își emitea propria bancnotă).

Tehnologia, guvernanța și moneda au mers întotdeauna mână în mână, dar, din acel punct- 1844 – s-a adoptat un program care a continuat și s-a dezvoltat timp de peste un secol și jumătate, cu etape succesive de implementare, ajungându-se azi în pragul a ceea ce numim CBDC.

În momentul de față, deși băncile centrale dețin monopol asupra emiterii de monedă, cea mai mare parte din bani sunt creați de băncile comerciale prin intermediul creditării; reforma care se pregătește va elimina acești intermediari, dând băncilor centrale și monopolul asupra creării banilor – moneda digitală emisă de băncile centrale. Un exemplu de proiect în acest sens este „Positive Money” – care, prin organizația cu același nume, lucrează pentru reformarea sistemului monetar în Marea Britanie, la UE, și la nivel global.

Banul – „sângele organismului social”

Un an mai târziu, în 1845, gânditorul socialist Moses Hess – considerat de mulți părintele comunismului – publica volumul „Über das Geldwesen” (Despre esența banilor), lansând ideea că banul trebuie legat de un scop – mai exact, un scop „moral”.

În acest volum, rezumă ESC, Hess descrie banii ca «sângele sistemului social» – sistemul circulator care susține funcționarea societății ca un organism integrat (ceea ce, după cum reiese din motto, gândea și Jeffrey Epstein):

„Așa cum sângele poartă cu sine elemente nutritive sau, dimpotrivă, boli, banii poartă și ei relații sociale și reflectă opțiuni morale. Dacă banii sunt organizați așa cum trebuie, rezultatele vor fi juste; dacă nu sunt organizați corect, se ajunge la nedreptate. Altfel spus, banii trebuie reproiectați pentru a servi un scop moral.”

Hess, „tânăr hegelian” radical fiind, era de acord cu ideea lui Hegel, că societatea evoluează spre un întreg coerent și unificat (o unitate organică), dar nu credea că liantul ar fi legile și instituțiile statului, mult prea lente și prea expuse rezistenței populare. La întrebarea „cum faci milioane de oameni să acționeze ca un tot unificat?”, Hess a răspuns: prin bani. ESC:

„Relația omului cu societatea este [la Hess] aceeași cu relația unui organ cu organismul din care face parte. Dacă tai circulația sangvină către acel organ, el moare; organul există numai prin legătura lui cu întregul. Avem aici unitatea organică hegeliană, dar cu un mecanism practic ca substrat.”

Trebuie spus că Hess afirma toate astea într-un spirit critic, dar ideea formulată de el, că banii sunt „sângele societății”, vine cu inevitabilul corolar: cel care controlează circulația lor, controlează întreg sistemul social. Astfel că, indiferent de intențiile lui Hess, ideea lui a oferit cadrul teoretic – și justificarea – programului care a ajuns în zilele noastre, cu ajutorul tehnologiei, la un pas de a încarcera întreaga omenire. ESC:

„Ideea s-a transmis și perfecționat prin generații, ajungând la ceea ce se numește azi «economie circulară»: urmărire de la naștere până la moarte, măsurarea în masă a tuturor fluxurilor materiale, control în buclă de feedback pentru a elimina orice risipă în mod automat. Limbajul folosit ține de protecția mediului natural – dar arhitectura sistemului este una a unei bucle contabile închise: societatea este văzută ca un sistem care trebuie optimizat prin măsurători atotacoperitoare a tot ceea ce circulă.”

Moneda ca unealtă „morală”

Și-apoi, pentru Hegel, statul – expresia ultimă a organismului social – era cea mai înaltă întrupare a moralității. Astfel că Hess a mers și mai departe, ducându-și ideile în politică prin volumul „Rom und Jerusalem : die letzte Nationalitätsfrage” (Roma și Ierusalim: ultima întrebare privind națiunea; 1862), în care susținea că națiunile sunt organisme morale, a căror însăși raison d’être este misiunea lor etică: o națiune fără misiune etică nu are dreptul să existe, iar cea care are o misiune etică este obligată să o ducă la îndeplinire. ESC:

„Asta stabilește tiparul: dacă un grup (statul național) își trage autoritatea din propria sa etică, atunci acea etică este ceea ce-i dă dreptul de a organiza, de a pune în executare, de a guverna. Dacă acea etică dispare, autoritatea se prăbușește; dacă etica se păstrează, autoritatea devine imposibil de contestat – pentru că oricine o contestă devine, automat «lipsit etică» sau «imoral». Etica devine acel lucru pe care nimeni nu-l poate pune sub semnul întrebării fără să pară că atacă însăși justiția.”

Punând cap la cap cele două idei ale lui Hess – banul ca liant suprem al organismului social și organismul social ca entitate morală – ajungem conceptul de ban ca unealtă morală: moneda ca modalitate de a impune tuturor membrilor societății o anume etică.

A cui „etică”?

În ce-l privește, Hess vedea această etică aparținând unei națiuni – și, deci, bazată pe o anumită tradiție. Abordare reformulată într-un spirit „universalist” de Hermann Cohen (considerat cel mai important filosof evreu al secolului al XIX-lea, fondator al școlii neo-kantiene de la Marburg, cu o influență uriașă nu doar printre intelectuali, ci și în cercurile politice și de guvernanță) care, în „Ethik des reinen Willens” (Etica voinței pure, 1904), susținea că etica nu provine din experiență, tradiție sau sentiment, ci din rațiune – iar rațiunea este universală. ESC:

„Cohen a păstrat structura de bază a lui Hess – etica este sursa de autoritate – dar i-a schimbat conținutul. În loc de vreo misiune particulară, etica se baza acum pe principiile raționale pe care orice organism suficient de calificat poate pretinde să le gestioneze. Nu mai ai nevoie de o națiune ca să continui și pui în executare etica. Ai nevoie numai de un comitet cu principii justificabile.

Acesta este fundamentul filosofic pe care funcționează azi principiul «regelui filosof» la Platon – în forma lui modernă de «birou de cliring», de comitet de experți, de organisme internaționale: autoritatea nu vine de la votul popular, ci de la etica pe care cei care guvernează pretind că o au și-o gestionează. Dacă principiile tale sunt raționale, nu mai ai nevoie de electorat.

Lucrările ulterioare ale lui Cohen fac acest lucru și mai clar, legând «etica voinței pure» cu o viziune a unei ordini legale care stă deasupra statului național – o comunitate etică în care legea rațională guvernează modul în care popoarele interacționează unul cu altul.”

Iar, legând, din nou, în salbă, ideile lui Cohen cu cele ale lui Hess, ajungem la o monedă care, ca „sânge al societății”, este menită să asigure coeziunea organismului social – de astă dată, un organism gonflat la dimensiunile întregii umanități – prin impunerea unei „etici universale” de sorginte rațională, desprinsă și de tradiție, inclusiv tradiția religioasă, și de statul național, și de electorat. Este o „etică” impusă de la un centru de putere supra-național care se consideră posesorul „eticii raționale” – și, ca atare, legitimat s-o impună tuturor.

Poate recunoașteți deja aici, in nuce, unul dintre principiile fundamentale ale globalismului neo-liberal – pe care îl vedem reflectat și în dictatele moral-birocratice ale Uniunii Europene, întotdeauna pedant bazate pe „valori”.

Religia universală

Un bastion în calea „eticii raționale” a lui Cohen este religia – asta pentru că, pe de o parte, fiind sursa etică supremă, religia neagă acest rol unor organizații laice; și, pe de altă parte, pentru că, prin diversitatea lor, tradițiile religioase nu invită la o „etică universală”. Soluția: crearea unei „religii universale” – care să le subsumeze, subordoneze și, în final, înlocuiască pe cele existente.

Eforturile în acest sens sunt vechi și numeroase. Am scris despre câteva dintre ele în seria mea despre „Noua religie mondială”. ESC îl scoate în evidență, urmărind progresia istorică a ideii de „monedă morală”, pe filosoful american de origine germană Paul Carus, promotor al ideii că etica ar fi limbajul comun al religiei și științei – de fapt, un spațiu interstițial, în care adevărul nu este absolut, ci se cere interpretat de fiecare dată, și, fără să adopte nici poziția religiei, nici pe cea a științei, beneficiază de autoritatea ambelor. Cam în ce fel vedea Carus aceste raporturi rezultă din chiar titlul unuia dintre cele mai cunoscute volume ale sale: „The Religion of Science” (1893).

Dar Carus nu s-a rezumat la teorii; el a prezidat Parlamentul Mondial al Religiilor, organizat la Chicago în 1893, prima tentativă serioasă de a reuni sub același acoperiș toate religiile lumii. În fapt, întrunirea a fost dominată de lideri spirituali orientali și de Societatea Teosofică – lucru de înțeles știind că, potrivit fondatoarei acesteia, Helena Blavatschi, teosofia este „nu o religie, ci Religia însăși”, continuatoarea acelei pretinse „înțelepciuni-religie universală” care ar subîntinde toate credințele religioase și toată filosofia lumii, dar și știința – plus ocultismul oriental și occidental. Ca și Blavatschi, Carus a jucat un rol decisiv în importul tradițiilor orientale în Occident și susținea că religiile „evoluează” în timp și că, la un moment dat, după lupte seculare, va apărea o „religie cosmică a adevărului universal”.

„Parlamentul” din 1893 a fost prototipul tuturor evenimentelor și declarațiilor inter-confesionale care i-au urmat de-atunci încoace. Iar, la aniversarea centenarului său, în 1993, s-a organizat un nou Parlament Mondial al Religiilor, tot la Chicago, la care au participat inclusiv grupuri de vrăjitoare wicca, dar nu și – din acest motiv și altele asemeni – reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe.

Mai important pentru subiectul nostru, acest al doilea mare congres s-a finalizat cu un document intitulat „Declarația pentru o etică globală”, care începe foarte grăitor astfel:

„Lumea este în agonie. … Condamnăm abuzurile la adresa ecosistemului Pământului… Dar această agonie nu ar trebui să existe, pentru că avem deja bazele unei etici. Această etică oferă posibilitatea unei ordini individuale și globale mai bune și feresc indivizii de disperare și societățile de haos… Afirmăm că există o normă irevocabilă și necondiționată pentru toate domeniile vieții, pentru familii și comunități, pentru rase, națiuni și religii. Există deja îndrumare străvechi pentru comportamentul uman, care se găsesc în învățăturile religiilor lumii și care formează condițiile unei ordini mondiale sustenabile.”

Dacă simțiți venind o „climate change”; o „dezvoltare sustenabilă”; o „incluziune”; o „diversitate” –  aveți instincte bune. Parlamentul din 1993 a fost prezidat de Sri Chinmoy, lider religios suprem ani buni la ONU.

Iar „sustenabilitatea” – termen apărut în sânul rețelei Clubului de la Roma și popularizat de Raportul Brundtland emis la ONU în 1987 – tocmai fusese desemnată o „prioritate globală” de Conferința ONU pentru mediu de la Rio (Rio Earth Summit, 1992). Secretar general al Conferinței de la Rio a fost Maurice Strong – membru al Clubului de la Roma, fondator al World Economic Forum, mentor al lui Klaus Schwab, sub-secretar al ONU multă vreme, primul director al programului ONU pentru protecția mediului (UNEP) și creator al „Cartei Pământului” (Earth Charter, 2000), documentul care își propune să devină „Cele Zece Porunci” pentru întreaga umanitate – poruncile fiind, în esență, să venerăm Pământul ca pe zeița-mamă. Papa Francisc și-a dat și el girul pentru religia Pământului și încălzirii globale în 2015, prin Laudatio Si’.

Nu intru mai departe în detaliile particulare ale „religiei universale” promovate de ONU prin Agenda 2030 – am mai scris despre asta (apoteoza o găsiți în articolul „Căderea omului și Pământul Dumnezeu”). Dar am schițat aici punctul de inflexiune de la care acea „etică globală” atașabilă monedei programabile a intrat sub pălăria vizibilă a ONU.

Recapitulând până aici: banii sunt liantul societății; societatea este un organism moral; deci banul trebuie să fie asociat unei etici; etica aceea este una rațională, deci universală, care șade deasupra religiilor și se întărește prin știință; această etică rațională și universală este deținută (viz. stabilită), diseminată și gestionată de un centru global (e.g., ONU).

„Etica universală” = SDG

ONU își revendică autoritatea politică și morală de la aceea că este cea mai mare organizație internațională multilaterală din istorie, fiind înființată după Cel de-al Doilea Război Mondial cu misiunea de a asigura și promova pacea și securitatea, drepturile omului și dezvoltarea economică și socială.

Privind azi evoluțiile „pilonilor ONU” din 1946 încoace, constatăm că, în ce privește pacea și securitatea, am avut mereu războaie, iar drepturile omului și dezvoltarea au suferit, cu precădere în ultimele decenii, transformări fundamentale. Transformări care arată că ONU s-a erijat, treptat, în autoritate etică supremă – pretinsă a deține „etica universală” și dreptul de a o impune la nivel global.

Începând cu 2015, dezvoltarea a devenit oficial „sustenabilă”, iar drepturile omului există în măsura în care se încadrează în principiile și direcția acestei dezvoltări, fiind, de fapt, redefinite: în centrul lor nu mai stă omul, ci „planeta”.

Principiile acestei „etici universale” sunt codificate în ceea ce se cheamă „Țelurile de Dezvoltare Sustenabilă” (Sustainable Development Goals, SDG) – în număr de 17, cu 169 de ținte subsumate și 231 de indici măsurabili – taxonomie care ne dă din prima o idee despre dimensiunile morale ale întregii întreprinderi. Ca să-l citez pe ESC:

„Fiecare pas a redus distanța dintre etica abstractă și reguli care pot fi puse în executare prin coerciție.”

SDG sunt incluse în Agenda 2030 – proiect integrator pentru viitorul omenirii pe termen nedefinit, accelerat turbo în 2024, după o fuziune incestuoasă cu Marea Resetare a lui Klaus Schwab.  

În lumina întunecată a SDG, drepturile omului suferă mutații severe; pentru ilustrare: așa cum arătam într-un alt articol, SDG3 urmărește asigurarea unei vieți sănătoase și promovarea sănătății pentru toți, cu un accent, însă, pe „sănătatea sexuală și reproductivă, inclusiv planificare, informare și educație familială și integrarea sănătății reproductive în strategiile și programele naționale” – ceea ce știm cu toții deja ce înseamnă; despre rolul de campion jucat de ONU și de Organizația Mondială a Sănătății în reformarea sexuală a omenirii, puteți citi aici. SDG7, care spune că ne asigură accesul la energie sustenabilă și modernă și fiabilă și ieftină, anunță și că va trebui, totuși, să acceptăm norme noi de conservare a energiei – lucru care îmi miroase a carbon și oraș de 15 minute, motiv pentru care, de altfel, ONU și spune că nu se va putea realiza decât cu utilizarea „științelor comportamentale” – adică prin inginerie socială asupra populației globale. Etc.

În fine; simțind că, totuși, etică fără religie până la urmă nu se poate, simpatica organizație World Economic Forum (devenită partenera strategică a ONU în 2019) a preluat hățurile și a emis, în 2024, un raport (Faith in Action) – pe care l-am analizat în detaliu într-un alt articol – și care ne spune, direct, că SDG trebuie să devină religia universală; ba chiar „parte integrantă din ADN-ul fiecărui om”; citez:

„însăși ideea de drepturi universale ale omului trebuie să își găsească un loc central în fiecare tradiție religioasă. Altfel, drepturile omului – și SDG, care au apărut din acest concept – vor fi întotdeauna în pericol de a rămâne doar la suprafață. Pentru ca SDG să devină parte integrantă din ADN-ul fiecărui om, avem nevoie de teologi care să vorbească critic și auto-critic, din interiorul propriilor tradiții.

… este de datoria fiecărei tradiții religioase în parte să sape adânc în propriile teologii ca să găsească interfețe cu drepturile omului și cu SDG… De aceea, teoria și practica dezvoltării sustenabile trebuie să susțină teologii din toate credințele și tradițiile în munca lor crucială de a fi critici imanenți și a găsi suprapuneri între propria lor credință și preocupările drepturilor omului și SDG.”

Am adăugat, deci, la schema noastră și conținutul acelei „etici universale” care trebuie inclusă în monedă, în „sângele societății”; această etică este rezumată în SDG și, pentru a avea autoritatea necesară, trebuie să devină o religie universală.

Raportul Faith in Action face apel la „actorii confesionali” (preoți și biserici), la „agenții de convertire” (ONG-uri și alți agenți ai globalizării) și la „teologi inovatori”, ba chiar și la metode oculte de „vizualizare” ca să propage cât mai rapid și mai profund transformarea conștiinței umane (shift of consciousness) întru SDG. Oricât de absurdă, agresivă și prezumțioasă este abordarea, ea pălește, însă, față de impunerea ideilor, credințelor și comportamentelor codificate în SGD prin monedă – altfel spus, condiționarea participării individului la viața socială, ba chiar accesul lui la strictul necesar supraviețuirii, de conformarea la aceste „țeluri”.

Visul lui Marx se împlinește

Așa ajungem la metodă. Pentru ca această „etică universală” să fie aplicată – regulile derivate din ea să fie impuse și cineva să poată verifica respectarea lor, pedepsindu-i pe cei care nu se conformează – nu este suficient ca WEF, ONU sau alte entități să facă vrăji doar-doar se petrece mult-vizualizata shift of consciousness, pusă la cale în diverse programe-pilot, dintre care am analizat și eu câteva (vezi aici, aici, aici pentru cele oarecum seculare, și aici pentru unul dintre cele oculte). Este nevoie de instrumente speciale.

Știm că instrumentul de regenerare morală a omenirii este, în logica acestui întreg parcurs, banul (poate asta ar trebui să spună tot); dar moneda clasică nu poate îndeplini acest rol, tocmai pentru că îi lipsesc atât dimensiunea „morală”, cât și mecanismele prin care comportamentul uman – și, până la urmă, conștiința umană – să poată fi controlate cu strictețea și la nivelul de detaliu care se doresc. Se impune o reformare profundă a sistemului monetar și financiar. Transformare care – explică ESC foarte util – are la bază teoriile lui Marx despre monedă.

Într-un prim plan, Marx susținea, în Das Kapital, că banii trebuie reproiectați pentru a sluji scopuri mai bune, nu doar menținerea clasei superioare în vârful societății; în alți termeni, că banii trebuie să fie atașați unui scop moral (ideea lui Moses Hess).

„Marx a împărțit activitatea economică în două circuite: în primul, muncitorul își vinde munca, este plătit și folosește banii pentru a cumpăra ce are nevoie (alimentele, chirie, haine); în al doilea, capitalistul cheltuiește bani pentru a face și mai mulți bani, cumpărând bunuri și muncă la prețuri mici și revânzându-le pentru profit. Primul circuit urmărește supraviețuirea; al doilea, îmbogățirea. Întreg argumentul moral al Das Kapital se bazează pe această împărțire.”

Distincția între cele două circuite pare clară pe hârtie, dar, la vremea lui Marx, nu putea fi urmărit în practică; astăzi, sistemele au evoluat îndeajuns încât să permită o supraveghere destul de fidelă – dar, pentru a atinge dezideratul controlului total, este nevoie de îmbunătățiri. ESC:

„Singurul mod de a pune în aplicare această diferențiere este, de fapt, ca banii înșiși să știe ce se întâmplă: cine-i cheltuiește, ce cumpără, scopul în care se cumpără precum și ce se întâmplă mai departe. Asta înseamnă «monedă programabilă»: bani digitali emiși de bănci centrale care au, clădite în ei, intrinsec, regulile și sistemul de urmărire.”

Unitatea de măsură a „eticii” – carbonul

Într-un al doilea plan, CBDC constituie aducerea la zi a ideii lui Marx privind „voucherele pentru muncă” – bilete de valoare care reflectau munca prestată și nu puteau fi, din principiu, nici transferate, nici economisite.

Același principiu definea și „certificatele de energie” (individualizate, netransferabile și valabile doar temporar, pentru a nu putea fi economisite) cu care urmau să fie plătiți muncitorii în Technate, utopia tehnocratică a organizației Technocracy Inc., din care făcea parte bunicul lui Elon Musk și care promova reforma monetară prin adoptarea unui sistem de „credit social”.

Același principiu – dar cu o rafinare în conținut: Marx voia să măsoare munca, lucru care nu se poate face în mod direct; ce se poate măsura direct, însă, este energia. Tehnocrații din anii treizeci-patruzeci care visau la Technate știau asta, dar nu aveau metoda tehnică s-o facă. Astăzi, ea există și constă în măsurarea dioxidului de carbon; ESC:

„Fiecare unitate de energie consumată lasă o amprentă de carbon. Urmărirea carbonului este, de fapt, o măsurare a energie sub alt nume.

Ceea ce înseamnă că întreaga infrastructură legată de carbon – monitorizarea, raportarea, țintele net-zero, bugetele de carbon, ideea că indivizii au anumite cote de carbon limitate – nu au legătură în primul rând cu mediul. Este vorba, dimpotrivă, de un sistem contabil în care sistemul de vouchere poate funcționa. Carbonul îi dă lui Marx ce-i lipsea: o unitate măsurabilă de energie care poate fi urmărită, în timp real, în toate procesele de producție, de la fabrică la gospodăria individuală.”

„Amprenta de carbon” privește, pe de o parte, produsele (care sunt clasificate în funcție de consumul de carbon asociat producerii lor) și, pe de altă parte, oamenii, care au, în acest sistem, dreptul la un anumit număr de „credite de carbon” – care reprezintă, în esență, „banii”.

Bani care, în așa-zisa „economie circulară”, nu sunt bani, ci vouchere care nu cumpără decât un drept de folosință – cum, de altfel, ne anunța consortul ONU, Klaus Schwab, cu al lui celebru slogan: „Nu vei avea nimic și vei fi fericit”. ESC:

„Economia circulară închide apoi bucla la nivelul produsului în sine. Produsele trebuie făcute pentru refolosire, reciclare, reutilizare. Proprietatea face loc accesului – nu cumperi produse ca să le păstrezi, ci cumperi un drept de folosință. Bunurile nu pot fi păstrate, nu pot fi stocate la achizitor. Voucherul cumpără doar folosința, nu proprietatea asupra bunului. Accesul la construirea unei averi este blocat din oficiu nu doar la nivelul banilor, care sunt niște reprezentări de monedă ce nu pot fi economisite sau transferate, ci și la nivel fizic, prin chiar modul în care sunt proiectate bunurile care se achiziționează cu voucherele.”

Spuneam mai sus că visul lui Marx s-a împlinit – dar numai parțial; îndrăznesc să speculez că nu se pun bazele utopiei etice decât pentru hoi polloi; asta dacă nu cumva toți multimiliardarii intenționează să își schimbe averea în vouchere și scoruri de carbon.

Sistemul vascular digital

Găselnița „amprentei de carbon”, ca unitate de măsură a „eticii universale” impuse de la centru, permite reformarea totală a sistemului monetar și financiar global și explică prezența obsesiei climatice în proiectele noii ordini mondiale.

În această lumină, evident devine și rolul Acordului Digital Global în distopia birocratică numită „Pactul Viitorului”, pe care l-au aprobat majoritatea țărilor din lume, printre care și a noastră, în septembrie 2024, la Summit-ul Viitorului-care-nu-va-avea-loc-sper-niciodată de la ONU. De altfel, una dintre „acțiunile” la care s-a angajat acolo toată lumea, în cor mut (aproape toată lumea, întrucât țări autocratice precum Rusia, China, Iran și altele nu au agreat), a fost chiar „accelerarea reformei arhitecturii financiare internaționale”.

Pentru această reformare, este nevoie de Digital Public Infrastructure (DPI), rețeaua în care vom fi prinși toți, până la unul, sau, cum zice Pactul Viitorului-de-n-ar-mai-fi, „nimeni nu va fi lăsat în urmă”. DPI este rețeaua în care fiecare om de pe pământ va primi o „identitate digitală”; potrivit raportului WEF pe subiect, intitulat „Identitatea în lumea digitală. Un nou capitol în contractul social”:

„Această identitate digitală determină la ce produse, servicii și informații putem avea acces – sau, dimpotrivă, ne sunt interzise”.

Paranteză: WEF vorbește de un „nou capitol” în contractul social care, oricât s-a contorsionat Rousseau, este evident că nu există – de unde deducem că se va crea acum, prin acordarea identității digitale de la naștere și urmărirea ei și-n gaură de șarpe până în mormânt; ceea ce-mi amintește de concluzia vizionarilor din Technocracy Inc., care, la 1938 (Science vs. Chaos), spuneau limpede:

„Singurele modalități în care individul se poate extrage din tehnocrație sunt: 1) Să părăsească Continentul [Technate era o unitate continentală]: 2) Să se sinucidă: 3) Să determine Statul să îl execute” .

Cum DPI et co. sunt sisteme globale, varianta 1 din cele de mai sus nu este disponibilă, putând fi înlocuită doar cu opțiunea de a părăsi planeta. Închid paranteza.

Urmând analogia lui Moses Hess, DPI este, deci, sistemul circulator prin care va ajunge, la fiecare dintre noi, „sângele social” – moneda „știutoare”, care, programată fiind să ne verifice „etica”, ne va permite sau nu accesul la produse, servicii și chiar și informații (de unde și nevoia unei identități verificabile online). ESC explică:

„un terț verificator trebuie să aprobe tranzacția înainte ca aceasta să poată fi făcută. Cumpărătorul plătește, vânzătorul acceptă, dar tranzacția nu poate avea loc înainte ca terțul să verifice dacă toate condițiile asociate monedei îndeplinite. Acest terț verificator poate fi un sistem automatizat: are sau nu cumpărătorul suficiente credite de carbon? Face achiziția lui sau nu parte din categoriile de cheltuieli la care are dreptul? Este voucherul valid sau expirat? Produsul întrunește sau nu standardele de conformare?”.

Iar acel „verificator automatizat” va fi, firește, IA.

Închei cu un citat de concluzie din ESC:

„Astfel că, la final, întreaga arhitectură se reduce la asta: banii pozitivi iau băncilor comerciale capacitatea de a crea bani; băncile centrale capătă capacitatea de a emite monedă digitală programabilă; contabilizarea carbonului oferă unitatea de măsură; voucherul este evaluat în energie, urmărit prin amprenta de carbon; moneda digitală nu poate fi transferată, nu poate fi economisită și are un termen de expirare; poți s-o cheltuiești, dar nu-ți poți construi o avere.

Fiecare dintre piesele acestui sistem este acum în construcție și fiecare ne este vândut sub propria etichetă – stabilitate financiară, modernizare, răspundere ecologică – când, în realitate, toate aceste piese se îmbucă într-un sistem unic care se construiește sub ochii noștri fără ca nimeni să ne fi anunțat.”

Revin în Partea a II-a cu rolul lui Jeffrey Epstein în instaurarea acestui lagăr digital – precum și proiectele care au trecut deja la faza de testare.