Dosarul Epstein. Revelarea metodei

„După Epstein, nimic nu mai poate continua ca înainte… după ce dosarele Epstein au expus faptul că venalitatea, putreziciunea instituțiilor și perversiunea sunt endemice în sânul anumitor elite occidentale. Cum să mai vorbești despre «valori» pe acest fundal? ”

Alastair Crooke, The slow Epstein earthquake: the rupture between the people and the élites, Strategic Culture, 9 februarie 2026

Au trecut trei săptămâni de când omenirii i s-a vărsat în cap o gigantică găleată de lături. De trei săptămâni încoace, înaintăm cu greu prin marasmul milioanelor de fișiere puse de-a valma – mesaje, documente, e-mailuri, fotografii, clipuri video – care de care mai scandaloase, mai șocante, mai tulburătoare, mai scârboase.

Din fericire, inteligența artificială e „cu noi”. Ultima găselniță e că Ghislaine Maxwell cea care a fost audiată, prin legătură video, de o comisie congresională, acum o săptămână, nu este Ghislaine Maxwell; nasul, sprâncenele, ochii, conturul feței – n-ar prea semăna. Invitate să-și dea cu părerea de un podcaster cu 4,4 milioane de abonați, Grok și Gemini, două mari modele IA concurente (Musk și Google), spun și ele că femeia audiată nu este, cel mai probabil (95%, zice Grok), aceeași persoană din pozele cu Maxwell.

Dar, dincolo de recunoaștere facială, lumea folosește modelele IA pentru a căuta informații în jungla enormă care este așa-zisul „Dosar Epstein”. Și nu doar oamenii obișnuiți, deveniți, peste noapte, jurnaliști de investigație, ci chiar și New York Times. Wikipedia a creat, tot cu ajutorul IA, o platformă separată, dedicată exclusiv Dosarului Epstein (The Jmail Encyclopedia).

Pe măsură ce zilele trec și unda de șoc se extinde, devine evident că Dosarul Epstein nu este o bombă oarecare; are potențialul unei arme strategice – cu o asemenea armă, se poate dărâma un întreg sistem. O astfel de armă nu se folosește la întâmplare.

Astfel că, întrebările „cine, ce, unde, când, cum, de ce” – întrebările obligatorii în orice investigație (și care, sperăm, vor fi puse cu privire la faptele și suspecții din dosar) – se mută și asupra dosarului în sine. Cine, unde, cum l-a publicat? Și, mai ales, de ce? De ce acum?

Între declin și demolare

Acest „cutremur lent” care cască un abis între publicul larg și elite, cum descria Alastair Crooke Dosarul Epstein în articolul citat în motto, are loc într-un moment în care războiul din sânul elitelor occidentale a devenit oficial.

Tentativa de împăcare de la Davos – ediția 2026 a evenimentului s-a numit „A Spirit of Dialogue” (Un spirit al dialogului) – a eșuat. Mark Carney, prim-ministrul Canadei, a expus „ordinea bazată pe reguli” a globalismului liberal ca mincinoasă – ceea ce, deși nu a fost o noutate pentru mulți, a șocat prin franchețe; dar asta nu a însemnat o depunere a armelor. Carney a făcut apel la „puterile mijlocii” să se coalizeze împotriva Chinei și SUA, pentru a-și face propria ordine mondială.

Reamintind că „marile puteri sunt cele care creează instituțiile”, că numai „marile puteri sunt cele care creează ordini internaționale” Profesorul John Mearsheimer nu dă șanse acestei inițiative. Dar, după întâlnirea de la Davos, și Canada, și Marea Britanie, și UE au trecut la eforturi concrete de a-și stabili noi relații cu India și China, separat de Statele Unite, iar lupta din sânul elitelor occidentale s-a întețit.

Tranșa cea mai consistentă a Dosarului Epstein a fost publicată la două săptămâni după Davos, pe 30 ianuarie.

Două săptămâni mai târziu, a urmat Conferința de Securitate de la München, desfășurată nu sub un slogan împăciuitor sau măcar neutru (deși, la Davos, Trump anunțase că SUA nu va forța militar în Groenlanda, eliminând, astfel, cea mai apăsătoare și mai jenantă problemă de securitate a Europei), ci cu tema „Under Destruction” (O lume în curs de distrugere).

În discursul ținut la conferință, secretarul american de stat, Marco Rubio, a folosit un limbaj mult mai diplomatic decât a făcut-o vice-președintele J.D. Vance la ediția de anul trecut, dar a transmis, totuși, același mesaj – inclus și în Strategia de Securitate Națională a Statelor Unite: liderii europeni trebuie să renunțe la politici care distrug civilizația occidentală și să redreseze un continent aflat în declin – inclusiv declin moral, căci Rubio a menționat nevoia imperioasă de a se reveni la „moștenirea creștină”. Rubio a spus:

„Noi, în America, nu avem niciun interes în a păstori politicos și regulamentar declinul controlat al Vestului… Nu căutăm o separare, ci vrem să revitalizăm o veche prietenie și să reînnoim cea mai măreață civilizație din istoria omenirii.”

În replică la acuzația de „declin” (care se poate citi ca „degenerare”) adusă de Rubio, elitele opuse acuză SUA – și, direct, pe președintele Trump – de „demolare”. Raportul conferinței, în versiunea lui online, debutează cu imaginea unui elefant bălăngănind periculos din trompă, stânga-dreapta, în timp ce se apropie, amenințător; elefantul – înțelegem noi nu doar din comentariile pe marginea conferinței, ci chiar din raport – ar fi președintele Donald Trump:

„În multe societăți occidentale, forțele politice care preferă nu reforma, ci distrugerea, sunt în ascensiune. Mânate de resentimente și de regret față de traiectoria liberală pe care s-au îmbarcat societățile lor, aceste forțe caută să dărâme structurile care, în viziunea lor, împiedică națiunile să devină mai puternice și mai prospere. Agendele lor disruptive profită de nemulțumirea, foarte răspândită, față de performanțele instituțiilor democratice și o pierdere generalizată a încrederii că reformele și corectarea cursului politic pot da rezultate.

…Rezultatul este un nou climat, în care cei care folosesc buldozere, bile de demolare și drujbe să fie obiect de precaută admirație, dacă nu chiar sărbătoriți la scenă deschisă. Cel mai puternic dintre cei care atacă acum cu toporul regulile și instituțiile existente este președintele SUA, Donald Trump.”

O resetare, două resetări

Așadar, declin sau demolare. Ori, cum spunea Peter Thiel în faimosul lui articol, A time for truth and reconciliation, publicat în Financial Times pe 10 ianuarie 2025, la început de mandat Trump 2.0, dezvăluirea adevărului, urmată de răzbunare sau, după caz, reconciliere – dar și de reconstrucție:

„Revenirea lui Trump la Casa Albă anunță apokálypsis pentru secretele vechiului regim. Dezvăluirile pe care le va face noua administrație nu trebuie neapărat să justifice o răzbunare – reconstrucția poate merge mână în mână cu reconcilierea. Dar, pentru ca reconcilierea să poată avea loc, trebuie mai întâi să existe adevăr.”

Așa cum scriam într-un alt articol, marele istoric Carroll Quigley nota că lucrul care deosebește civilizația occidentală de cele mai multe altele și îi explică extraordinarul succes istoric este tocmai capacitatea de care a dat dovadă, de-a lungul istoriei, de a se reorganiza, renova, revigora – a se „reseta” cum se spune acum – înainte ca, atinsă de degenerare, ea să intre pe panta irecuperabilă a declinului și să se prăbușească.

Subiectul „resetării” Occidentului nu este deloc nou; ani buni am asistat cu toții la eforturile tot mai intense și mai accelerate de a implementa „Marea Resetare” pe model ONU+Davos (Agenda 2030, Pactul Viitorului etc.), eforturi înlesnite de tot soiul de crize providențiale, care de care mai planetare și mai în nevoie de o guvernanță centralizată la nivel global.

Acel proiect a eșuat, cel puțin în câteva dintre părțile lui esențiale; o recunoaște, acum, toată lumea – din Occident și din afara lui. Eric Li, politolog și om de afaceri chinez, un susținător al globalizării (dar nu și al globalismului liberal), educat în Vest și foarte prezent pe scenele occidentale de conferințe și dezbateri, comenta recent:

„În lume se întâmplă acum ceva nou. SUA și aliații ei occidentali – dar mai ales SUA, confruntată cu problemele globalizării, a decis să conducă acum un efort de deconstruire, de distrugere a instituțiilor globalismului, pe care ea le-a construit. Este ceva fără precedent. Așa ceva nu s-a mai întâmplat în istorie… Puterea dominantă, cea aflată în vârf, desființează sistemul construit în propriul beneficiu. Vrea să renunțe la el. Și sigur că sunt multe țări, mai ales în Europa, care și-au construit sistemele pe baza credinței că sistemul condus de SUA va dura la infinit, va mai dura 2000 de ani de-acum încolo. Au probleme mari. Ce să facă acum? Asistăm, deci, la acest lucru uimitor și fără precedent care se întâmplă în lume.”

În acest moment istoric avem o confruntare deschisă între două modele de resetare, care ne sunt prezentate, fiecare, de elitele care le susțin, ca salvatoare, iar de rivalele lor, ca dezastruoase. La finalul pasajului mai sus citat din Raportul Conferinței de Securitate de la München, elita europeană avertiza că:

„este neclar dacă distrugerea curăță, într-adevăr, terenul pentru politici care vor spori securitatea, prosperitatea și libertatea oamenilor. S-ar putea, dimpotrivă, să vedem o lume dominată de aranjamente tranzacționale, nu de o cooperare bazată pe principii, de interese private, mai mult decât de cele publice, în care regiunile sunt modelate de hegemoni regionali, nu de norme universale. Ironic este că această lume ar fi una a privilegiilor celor bogați și puternici, iar nu a celor care și-au pus speranțele în această politică a demolării.”

Comentarii care consternează, în lumina crudă a Dosarului Epstein. În articolul citat în motto, Alastair Crooke continua:

„La Davos, Mark Carney a făcut foarte clar că «ordinea bazată pe reguli» nu era decât o fațadă tip Potemkin, care a fost menținută deși toată lumea știa că este falsă. De ce? Pentru simplul fapt că înșelăciunea era utilă… «Imperativul» era nevoia de a ascunde faptul că sistemul s-a prăbușit într-un nihilism anti-valoare. De a ascunde realitatea că cercurile de elită – din jurul lui Epstein – operau dincolo de limitele puse de morală, lege și umanitate, de a decide pace sau război pe baza impulsurilor lor cele mai josnice. Elitele au înțeles că, odată ce completa amoralitate a conducerii va deveni cunoscută de hoi polloi, Vestul va pierde arhitectura sa de povești morale care ancorează o viață ordonată. Dacă se știe că Establishment-ul ignoră moralitatea, de ce s-ar comporta oricine altcineva altfel? Cinismul s-ar împrăștia de sus în jos. Și-atunci, ce-ar mai ține o națiune la un loc? Păi, cel mai probabil, numai totalitarismul.”

Realitatea fiind că, indiferent de abundența de documente de principiu, declarații, inițiative, repoziționări, reforme – mai mult sau mai puțin coerente, mai mult sau mai puțin fățișe – imaginea finală a acestor proiecte de resetare nu ne este accesibilă, iar unele detalii sunt neliniștitoare, mai ales având în vedere prezența, într-un rol central, a inteligenței artificiale, cu întreaga panoplie de instrumente de control social pe care o pune ea la dispoziția puterii.

Pe acest fond, deci, în mijlocul acestui uriaș război intestin din care nu știm cine va ieși victorios și ce va însemna pentru noi acea victorie – s-a publicat Dosarul Epstein.

Unde e „panica morală”?

Eu, una, eram în vacanță când a picat această bombă nucleară de noroi. M-am uitat la câteva zeci, hai sute de documente din arhivă; am ascultat niște comentarii; m-am oprit, așteptând contraatacul. Dar au trecut zile întregi, a trecut o săptămână, și nimic.

Nu tu o lecție de înaltă cultură civică, nu tu un ochi dat peste cap despre conspiraționiști. Pentru că așa se întâmplă cu marile scandaluri, mai ales dacă suspiciunile includ rețele de trafic de copii sau aspecte „sataniste”. Imediat apar niște experți și explică doct că, practic, lumea-i proastă. E sperioasă, superstițioasă și are o imaginație vulgară, plină de mizerii și bau-bau, cu care creează fantasme populare gen că ar exista un grup de oameni răi – de regulă sus-puși – care amenință, inclusiv moral, societatea.

Or, Dosarul Epstein, așa cum arată el deocamdată – întrucât noi și noi orori apar în fiecare zi – cuprinde cu asupra de măsură elementele necesare unui atac anti-conspiraționist. Ca dosar despre elite, are o magnitudine fără precedent; corupția de toate felurile urcă până în Olimp și nu lasă niciun domeniu neatins: finanțe, politică, afaceri, instituții locale și internaționale, academie, tehnologie, știință, media.

Un caz monumental; și totuși, n-a ieșit niciunul dintre cerberii sănătății psiho-ideologice a societății să acuze lumea de „panică morală”. Mai rău, citesc afirmații tipic conspiraționiste în The Guardian:

„Ce au în comun Jeffrey Epstein și guvernul lui Kier Starmer? Același aer de dispreț gros și puturos… și o luptă neostoită pentru putere. Disprețul nu este un produs secundar al acelei puteri, ci chiar sensul ei. A procura, a trafica, a trata drept obiecte și a viola femei și fete este un apogeu al puterii pentru cei care au deja totul: bani, statut, respect. A subordona alte ființe umane propriilor tale impulsuri, a le degrada din toate punctele de vedere, înseamnă a fi inițiat într-un club de super-prădători situați deasupra legii.”

Citat care, dacă mai era nevoie, ne confirmă că – în ciuda declarațiilor președintelui Macron – Dosarul Epstein nu este nici pe departe o problemă exclusiv americană.

În paralel, „alternativii” spun că toate teoriile conspirației s-au confirmat. Sper că nu și aia că Pământul este plat. Pot să înțeleg câte un „ți-am spus eu” – zis cu năduf; un „vezi că am avut dreptate”. După ani și ani de ridiculizare, de ostracizare, de ignorare sau cenzură, te simți, în fine, validat.

Dar, acum, că avem confirmarea, ce facem? Ce facem dacă nu mai suntem contraziși? Vorbim tot despre aceleași orori, dar, de data asta, nu ca proiecții labirintice ale unor minți lucid-înfierbântate; nu ca speculații; nu ca indicii – ci ca realități? „Lumea e condusă de o elită de demenți”. „Știu. Și?”

Rolul teoriei conspirației ca febră produsă de sistemul imunitar într-un organism social bolnav, nu este, oare, anulat? Acum, când am ajuns la metastază?

Și-apoi, ce însemnă că teoriile conspirației au fost „confirmate”? Avem decizii judecătorești? Avem vreo recunoaștere oficială a faptelor? Investigațiile, analizele, explicațiile pe care le fac jurnaliști sau foști polițiști și criminaliști sau mai știu eu cine, oameni pur și simplu pricepuți și pasionați, pe Internet – constituie „confirmare”? Despre asasinarea lui JFK s-au scris sute de cărți, unele cu o logică impecabilă, dar cazul tot „teoria conspirației” a rămas și, oficial, JFK a fost împușcat tot din spate-sus de Oswald, cu un „glonț magic”, deși o planetă întreagă a văzut filmarea.

Sau, poate, luăm ca atare noua linie de bază (lumea chiar e condusă de „forțe puternice, malefice”, cum zice la ghidul de teoria conspirației și cum luptăm cu ea dat nouă de Comisia Europeană) și creăm noi teorii speculative, care să pătrundă și mai adânc în mizerie și în delir? Escaladăm; creștem miza?

Prietena noastră cea mai nouă, IA, ne-ajută. Fiind foarte inteligentă și cu o capacitate de procesare superioară chiar și celui mai mare creier de idiot savant, s-a plictisit repede de milioanele de fișiere din Dosarul Epstein și creează acum unele noi: imagini false, inclusiv cu Epstein viu, bărbos și nevătămat, mergând pe stradă într-un oraș din Orientul Mijlociu. Mă întreb dacă nu cumva s-o fi băgat și pe firul transmisiunii din pușcăria lui Maxwell și i-a făcut ochii mai rotunzi și mai apropiați, nasul mai lat, sprâncenele mai groase.

Un gest revoluționar

Al doilea lucru care mi-a sărit în ochi la Dosarul Epstein, după ce am văzut cam ce zace în el, este simplul fapt că a fost publicat. Oricât l-ar critica lumea pe Trump pentru ezitări și bâlbâieli în legătură cu povestea asta, realitatea este că niciun guvern din lume nu ar da cu ușurință (sau vreodată) acces liber la un asemenea dosar. Este un fapt fără precedent – indiferent dacă dezvăluirile vor continua (se pare că ar mai exista și alte materiale) sau se opresc aici.

Acum, că vedem ce este în dosar – nu despre Trump (sau nu neapărat, pentru că nimeni nu poate ieși neșifonat dintr-un asemenea contact cu „mlaștina”, chiar dacă vrea s-o asaneze), ci despre atâta altă lume – ezitarea este explicabilă. Șocul creat de asemenea informații poate fractura un întreg ecosistem politic; poate devasta o societate, desființând și ultimele urme de coeziune între public și elite. În plus, pune SUA – și Occidentul, în general – într-o poziție foarte jenantă pe plan internațional, într-un moment cu mare miză geopolitică.

În cele mai multe cazuri, accesul la informații este permis pe baza unei cereri punctuale – nu poți cere acces la „cele trei sau șase milioane de fișiere din Dosarul Epstein”. Iar istoria e plină de exemple în care – prevalându-se de multele prevederi legale care protejează securitatea națională, sau secretul urmăririi penale, sau intimitatea și viața privată, sau secretul contractual, sau documentele interne ale organelor și instituțiilor de stat etc. – autoritățile au refuzat să elibereze documente și informații în cazuri în care publicul suspecta corupție la nivelul elitelor.

În cazul de față, întreaga masă de informații a fost publicată, în bloc, prin voința aparatului de stat american (sau a uneia ori unora dintre părțile sale componente). A fost publicată în mijlocul unui război fără precedent între elite.

Acesta este un gest revoluționar; în sensul cel mai propriu: adică, în istorie, mai găsești exemple de astfel de uriașe devoalări despre elite doar la schimbarea regimului politic printr-o revoluție (sau un război armat). Este ceva din categoria closetelor de aur ale variaților dictatori eliminați prin „voința populară”, numai că la puterea a șaișpea, și dat publicului când „regimul” nu a fost încă schimbat.

La ce suntem invitați?

Mai departe: Dosarul Epstein a fost dat lumii, în întregul ei, fără „curator”. Fără un raport, un rechizitoriu, o sentință; o analiză mai detaliată de expert; un tabel sinoptic; un PowerPoint corporatist cu puncte de la capăt. Fără un „Master List”, cum se făcea pe vremea mea, la arhive de sute de mii, nu de trei milioane de documente. N-avem niciun Virgiliu în acest peisaj dantesc.

Eventualele fapte penale comise de persoanele menționate în dosar și răspunderea fiecăreia pentru ele vor fi stabilite, de la caz la caz – și numai dacă este cazul – cu șublerul dreptului penal în mână; asta, evident, în măsura în care se vor face necesarele anchete.

Numai că, până acolo, noi putem specula – și toată lumea o face. By invitation, cum s-ar spune în cercurile înalte. Până la urmă, Dosarul Epstein nu a fost dat unor procurori sau polițiști; sau vreunui jurnalist de investigație, cu țârâita, după ani de cereri insistente în baza legii liberului acces la informații; ori scurs la Wikileaks. El ne-a fost dat nouă. Nouă, omenirii (cel puțin cea occidentală). Ne-am transformat, instantaneu și en masse, în detectivi.

A avut loc un soi de declinare în bloc, un gigantic transfer de competență – de la aparatul judiciar la milioanele de oameni obișnuiți. E ca și cum autoritățile au spus: „nu știu, eu nu mai pot, luați voi, vedeți ce e aici”. Asta deși populația, desigur, nu are la îndemână niciun instrument coercitiv; cel puțin nu vreunul prevăzut de lege.

Astfel că, prin această publicare, noi, omenirea, suntem invitați să privim după perdeaua care, de regulă, ne separă de elite. Vrei-nu vrei, te uiți, pentru că toată lumea vorbește despre asta.

Dar ce rol jucăm în această psihodramă? Suntem chemați doar să luăm act? Devenim, astfel, „inițiați”? Jucăm și noi, că știm sau nu, de partea vreunei facțiuni și am primit o pasă? Dăm mai departe? – Cui? Ne cere cineva, oare, ajutorul – „Ziceți și voi ceva, oameni buni”?

Sau suntem chemați să arbitrăm? Să judecăm? Și, după aceea…? Schimbăm bancherii, „filantropii” și trilateraliștii la următoarea rundă de alegeri? Facem arestări cetățenești?

Care „bune moravuri”?

În fine, în ce privește natura Dosarului Epstein: numai autoritățile judiciare pot califica faptele, de la caz la caz, ca infracțiuni. Pentru noi – noi, vasta populație investită cu nu se știe exact ce misiune în această poveste infernală – Dosarul Epstein este, înainte de orice, un dosar de corupție morală.

Cazurile de degenerare morală în sânul elitelor nu sunt o noutate; istoria abundă de exemple. Ce aduce nou epoca noastră este, pe de o parte – grație, printre altele, Internetului și noilor metode de comunicare – o expunere publică mai rapidă, contemporană cu evenimentele, adesea în timp ce autorii sunt încă în viață.

Pe de altă parte, elitele de azi nu se mai ascund la fel de mult ca alte dăți, întrucât „bunele moravuri” au fost redefinite. Văzând greața și revolta generală cu care este comentat Dosarul Epstein – nu ca dosar infracțional, ci în dimensiunea lui morală – este și mai clar că această redefinire nu s-a petrecut „de jos în sus”, prin codificarea standardului de comportament acceptat de marea majoritate, cum se face într-o democrație, ci printr-o flagrantă intervenție „de sus în jos”, forțată; printr-o „revoltă a elitelor”.

Rezultatul este că „societatea occidentală” – noi, cei cărora ni s-a dat Dosarul Epstein – este deja obișnuită și în proces continuu de a se obișnui tot mai mult cu corupția morală și cu decadența.

Marile scene de operă, marile concerte sunt pline de oameni dezbrăcați care mimează copulația și acte sexuale între indivizi de-același sex. Blasfemia, în formele cele mai scandaloase cu putință, nuditatea, violența, au devenit de rigueur în orice produs „artistic” care poate spera la finanțare, inclusiv finanțare din bani publici. Jocurile Olimpice sunt prilej de exhibiții dubioase (citesc că se cere demisia șefului Comitetului Olimpic pentru Jocurile din 2028, de la Los Angeles, pentru că numele lui apare în Dosarul Epstein). Expozițiile de artă sunt populate de mizerii – excremente, tablouri cu copii abuzați sexual sau torturați, diavoli, monștri, cadavre etcetera. Filmele premiate pe la festivaluri sunt pline ochi de sex – cu cât mai explicit, cu cât mai bizar, cu cât mai fetișist, cu cât mai departe de normal, cu-atât mai bine. Până și desenele animate fac aluzie la preferințe sexuale.

În școli se împart manuale de sex și trans-sex cu desene explicite; UNESCO și OMS susțin și împing în societate „educația sexuală” de la vârstele cele mai fragede. Anomalia, marginalul, devianța, parafilia sunt, azi, promovate în masă, pe toate canalele posibile, și ridicate la rang de marcă a civilizației – supremă formă de eliberare și evoluție a individului, ba chiar dotate și cu sancțiuni legale pentru cei care se opun.

Și-atunci, cu care organ moral analizăm noi Dosarul Epstein? Sau cât de sănătos mai e acest organ? Ce standard urmăm în scârba noastră? Standardul popular, căzut, în mare parte, în desuetudine la nivel oficial – aruncat la coș cu pufnituri de dispreț ca „înapoiat” și „pleavă”? Sau cel al „elitelor” – impus tot mai mult asupra culturii noastre, asupra educației, asupra legislației, asupra civilizației occidentale, în general?

Statul lui Potemkin

Asta e starea marelui public occidental chemat azi la troaca Epstein: obosit de-atâtea comploturi transparente care sunt respinse de vârfurile societății ca „teorii ale conspirației” produse de nebuni; contrazis în cele mai profunde intuiții și instincte ale lui – inclusiv cel de supraviețuire; atacat în ce-are el mai scump: copiii; batjocorit pentru credințele și obiceiurile bunicilor și părinților lui, care au construit tot ce e bun și frumos pe-această lume; lăsat fără eroi, fără salvare, fără rădăcini; ignorat de autorități oarbe și surde, care refuză să facă ce le cere legea sau impun legi strâmbe; slăbit în fibra lui morală de multele decenii de procesare prin „științe sociale” și de jignire în față a celui mai primar sentiment moral prin ceea ce ni se vântură puturos pe sub nas pe post de „educație”, „divertisment”, „cultură”.

Acest public este chemat acum să vadă ce unii numesc deja „clasa Epstein” sau „casta Epstein”. Chemat să speculeze „cui aparținea Epstein” – căror servicii, cărei țări, mai mult sau mai puțin occidentale. O incursiune în mare măsură de interes strict academic, pentru că este de notorietate că agențiile de informații colaborează extrem de strâns unele cu altele, inclusiv prin operatori externi, și dezvoltă, adesea, proiecte în comun.

Dar problema merge dincolo de asta. Ce sens are să-l plasezi pe Epstein într-una sau alta din structurile oficiale ale lumii noastre – pe linia serviciilor de informații, a statelor naționale, a uneia sau alteia dintre instituțiile așezate frumos și ordonat în schema separării puterilor în stat, fiecare cu aria ei de competență foarte atent reglementată – când, de fapt, aceste structuri există numai pentru lumea noastră.

Am putea spune că trăim într-un „stat al lui Potemkin”; o butaforie. Suntem înconjurați de fațade instituționale, care mai de care mai impunătoare, mai dotate cu motto-uri de frontispiciu, sloganuri și statui și conferințe și legi și regulamente și aparate de implementare mai mult sau mai puțin coercitive.

Și-acum, vine Dosarul Epstein și sfâșie decorul, mai mult, mai grav, mult mai ireparabil decât au făcut-o alte cazuri, altă dată, și vedem că, în spatele întregului acest complex aranjament de teatru, operează o altă lume, ale cărei structuri, convingeri și credințe, cultură, legi de funcționare și aparat sancționator sunt cu totul altele decât arată suprafața.

„Principiul revelării”

Punând cap la cap cele de mai sus – precum și ceea ce se simte în atmosferă – suntem într-un moment de turnură; unul crucial. Lumea noastră se schimbă, că ne-o dorim sau nu, și nimeni nu știe ce ne rezervă viitorul. Un lucru este, însă, cert: schimbările la nivel instituțional, social, economic, cultural, vor fi majore.

Bătălia este, absolut evident, una între elite. Și totuși, prin publicarea Dosarului Epstein, ni s-a dat și nouă un rol – unul nedefinit, dar situat dincolo de uzualele pioase referințe la democrație, răspundere instituțională, stat de drept, alegeri – care, puse în contrast cu ce vedem acum dincolo de cortină, par un „teatru kabuki”, termen nu întâmplător tot mai des folosit acum.

Brodând pe marginea „principiului revelării” (provenit din teoria jocului și tratat în diferite forme în științele sociale, economice și politice), un anumit rezultat poate fi obținut prin coerciție sau, preferabil, prin revelarea parțială a unor adevăruri, care va motiva oamenii să participe de bună voie la proiect – acolo unde, în lipsa acelei dezvăluiri, ori dacă li s-ar spune care este scopul real, nu ar face-o.

În această ipoteză, o populație vast nemulțumită de propriile elite și de propriile instituții – nu doar pe baza unor suspiciuni și teorii, de data asta, ci a mii și mii de indicii și de probe – va fi mai dispusă să accepte transformări pe care, altfel, nu le-ar accepta.

În acest moment, mai multe facțiuni ale elitelor occidentale încearcă să folosească Dosarul Epstein – și dezgustul popular generalizat – una împotriva alteia, fenomen care ne cere să exercităm mult discernământ, fără a uita niciun moment să privim și dincolo de ring, la ce se pregătește în culise.

Prezența tot mai pregnantă a inteligenței artificiale în mijlocul taifunului pe care-l traversăm – IA „ne ajută” chiar și cu Dosarul Epstein, după cum spuneam – nu trebuie ignorată. Ni se tot propune, mai experimental, mai în glumă, mai în serios, ideea unei guvernări prin inteligența artificială – cu toate formele de control pe care le presupune asta; aflăm că IA va fi și profesor la școală, și medic, și polițist, și bancher, și cerber al informației – oricât de silă ne-ar face „casta Epstein”, oricât de mare ne-ar fi neîncrederea în instituții, asta nu trebuie să lăsăm să se întâmple.

„Revelarea metodei”

În fine, într-o lectură apropiată de cea a „principiului revelării”, dar mai profundă și mai cuprinzătoare – prin Dosarul Epstein ni s-a dat să vedem ceva din rețelele, curelele de transmise, punctele nodale, resorturile, scopurile, produsele principale și secundare ale lumii din spatele cortinei și cum se transferă ele în lumea noastră; vedem victimele; vedem amoralitate, imoralitate, pe alocuri, psihopatie, sociopatie, lipsa completă a răspunderii și un sentiment atotacoperitor de impunitate.

Vedem, în alți termeni, un modus operandi. Ni s-a revelat metoda.

„Revelarea metodei”, calificată cel mai adesea drept o „teorie a conspirației” paranoică și marginală, privește o metodă de război psihologic menită să paralizeze publicul, să-l aducă într-o stare de abulie, de apatie, de incapacitate, prin dezvăluirea unor adevăruri despre elitele puterii.

Autorul american Michael A. Hoffman, un cercetător al subiectului, scria, în „Secret Societies and Psychological Warfare” (2001) că „Revelarea Metodei” este:

„… un proces în care fapte criminale și conspirații teribile care implică războaie, revoluții, decapitări, venerarea de zeități arheo-astronomice și toate soiurile de orori pe care ni le putem închipui sunt întâi ascunse sub mantia secretului… și apoi, când sunt, în fine, împlinite și puse la adăpost, sunt relevate, treptat, populației, care n-a știut nimic de toate astea până acum și care privește… paralizată… cum se desfășoară sub ochii ei întreaga istorie ascunsă…”

În viziunea lui Hoffman, elita puterii este o „Criptocrație” – „societățile secrete” fiind înțelese în dubla lor funcție de operatori „oculți” (de natură religioasă) dar și operatori „politici” (în sens larg) – un amalgam istoric, de altfel, de necontestat.

Revelarea este una ritualică și se petrece în crescendo, „procesând” sau „inițiind”, treptat, populația, până când aceasta ajunge să participe cu indiferență la propria degenerare, iar, când are loc actul final al dezvăluirii („Manifestarea a tot ceea ce este ascuns”), ea este mult prea decăzută să mai poată reacționa, astfel încât înrobirea se instalează fățiș și definitiv. Hoffman explică:

„Dar și Luca (8:17) prezice același lucru, așa că, dacă omul nu acționează, mai devreme sau mai târziu o va face Dumnezeu!

Între timp, expunerea ca atare nu înfrânge Criptocrația, pentru că, date fiind degradarea și atrofia de care suferă percepțiile și intuițiile omului modern, astfel de revelații nu pot servi decât la întărirea controlului pe care Criptocrația îl exercită asupra minții noastre.

Observăm că aceste recente revelări ale unor crime oculte nu sunt niciodată urmate de arestări, trimiteri în judecată, condamnări și pedepse penale împotriva inițiaților, astfel că toate aceste dezvăluiri nu fac decât să întărească invincibilitatea Criptocrației. Mai mult, natura spectaculoasă a crimelor expuse vine cu puternica aură a violenței și erotismului și, în cele din urmă, odată dezvăluite publicului, ele ajung să hrănească apetitul în aparență insațiabil al publicului pentru excitări șocate și voyeurism pasiv.”

Altfel spus, reacția societății occidentale – inclusiv prin instituțiile ei – la revelațiile din Dosarul Epstein va fi esențială. „Revelarea Metodei” este un proces cu un final deschis. Profitând de slăbiciunea indusă în timp (acea deteriorare a „bunelor moravuri”), de șocul confirmării celor mai negre bănuieli („validarea” teoriilor conspirației), de magnitudinea fenomenului și de puterea aparent nelimitată a acestor forțe (acel „stat al lui Potemkin”), de neîncrederea endemică în instituții (care nu cercetează și nu trimit în judecată și nu condamnă, deși știu), o astfel de revelare poate fi paralizantă.

Altfel spus, arma strategică numită Dosarul Epstein poate fi folosită împotriva noastră.

Dar ea poate genera și o revigorare, o renaștere morală a civilizației. Bomba asta uriașă le poate exploda celor vinovați în față. „Criptocrația” nu este atât de puternică pe cât poate părea; avem exemple de înfrângeri, de proiecte pe care le-au ratat. Iar noi avem avem credința; avem puterea noastră.

Momentul revelării metodei nu este deloc lipsit de riscuri fatale pentru cei ascunși. Hoffman:

„Ne apropiem de Manifestarea a tot ceea ce este ascuns, deși asta nu neapărat ceva bun sau util sau pozitiv; ar putea la fel de bine să aibă un efect paralizant; sau să fie o forță neutră peste care oricine poate trece sau care poate fi deturnată…

Oricum ar fi, puterea lor [a Criptocrației] este supusă celei de-a doua legi a termodinamicii, potrivit cu care orice ordine tinde spre dezmembrare. Chiar și Noua Ordine Mondială.

Sistemul modern va fi înfrânt de propriul lui succes, iar ei știu asta foarte bine. Ăsta este sensul revelării metodei. Ce urmează nu este revelarea tuturor secretelor, ci numai a secretelor lor; nu sfârșitul istoriei, ci numai sfârșitul istoriei lor. Doctrina lor de a manifesta tot ceea ce este ascuns deschide o enormă fereastră de oportunitate.”