Epoca Ultimului Om
Criminalitatea a fost întotdeauna un soi de barometru social. E lumea plină de statistici: rata criminalității și tipul de infracțiuni indică starea generală a mediului social, starea economică și nivelul de coeziune al comunităților etc. Dar există și cazuri care dau temperatura lumii la un alt nivel.
Este cazul unei americance pe nume Lindsay Clancy (36 ani, fostă moașă), care și-a omorât, prin strangulare, cei trei copii în vârstă de 5 ani, 3 ani și, repectiv, 8 luni, după care și-a tăiat venele și s-a aruncat pe fereastră. Nu a murit, dar a rămas paralizată de la brâu în jos. Clancy nu neagă că și-a omorât copii, dar se apără invocând o psihoză postpartum.
Procesul a fost recent anulat, pentru că – după 21 de zile de audieri, 80 de martori, 300 de elemente de probă și șapte zile de deliberări – jurații nu au ajuns la consens. Procurorii declară că vor relansa cauza. O nouă audiere ar urma la sfârșitul acestei luni.
Povestea, din păcate nu unica de acest fel, este tragică dincolo de orice comentariu. Ce este de comentat sunt evenimentele care s-au precipitat în jurul acestui caz și semnificația lor pentru civilizația în sânul căreia suntem.
Solidaritate și admirație
Procesul lui Clancy a putut fi urmărit integral (și a și fost, de sute de mii de persoane), zi de zi, pe canalele specializate; a fost comentat copios; a stârnit nenumărate dezbateri. Nimic nou până aici; justiția penală americană a căpătat de multă vreme acest caracter de spectacol. Motiv pentru care nici faptul că un proces penal creează grupuri de fani – care ai acuzatului, care ai vreunui martori ori avocat, uneori fani ai victimei – nu este neapărat ceva nou în vastul caleidoscop al atot-egalizatorului divertisment american, în care un proces de omor concurează la audiență cu meciurile de wrestling și cu telenovelele.
Noutatea a fost, în acest caz, numărul uriaș de fani – sau, mai precis, de fane, cele mai multe dintre ele, la rândul lor, mame – care și-au declarat solidaritatea cu o femeie care și-a ucis copiii, precum și modurile care de care mai neliniștitoare în care au ales să-și exprime susținerea, ba chiar s-au „identificat” cu acuzata.
Sute de femei, îmbrăcate în roz pentru eveniment, au organizat mitinguri în jurul tribunalului din Massachussetts (Plymouth Superior Court) unde a avut loc procesul. Au afișat mesaje de susținere („Avea nevoie de ajutor”, „Pace pentru Lindsay”, „Credeți”). Au făcut inimioare. Au ținut momente de reculegere. Au recitata Tatăl Nostru în cor. Au izbucnit în urale și ovații când a trecut pe lângă ele mașina avocaților apărării.
Organizatoarea mitingului a declarat reporterilor:
„Cred că fiecare dintre noi, ca femei, știe că ar fi putut fi ea (în locul lui Lindsay). Oricare dintre noi care a suferit de probleme de sănătate mintală, anxietate, depresie, postpartum – cred că știe foarte bine că putea fi oricare dintre noi pe scaunul acela (în banca acuzaților)”.
Pentru alte fane, cazul lui Clancy este expresia unui eșec sistemic: „Femeile sunt date la o parte, neglijate și ignorate atunci când îndrăznesc să-și spună opinia”. Una dintre susținătoare striga: „Vouă vă pasă numai după ce au murit copiii! Dar, înainte, de ea (de Clancy) nu v-a păsat!”.
Pe Internet, expresiile de susținere au fost și mai dramatice. Lăsând la o parte expertele de ocazie care „au demonstrat” pe tonuri scandalizate că procesul nu este corect și echitabil; că procurorii și/sau apărarea nu-și fac treaba cum se cuvine; că acuzata este cu totul nevinovată și, dacă a admis faptele, este numai pentru că a fost cumva păcălită etc. – unele femei au găsit util să se atârne pe la propriile ferestre pentru a dovedi, de o manieră nedeslușită, că Lindsay Clancy trebuie achitată. Astfel:
Unele susținătoare și-au exprimat solidaritatea cu Clancy prin mesaje extrem de alarmante, rostite despre și în prezența propriilor copii. De exemplu: „Propria mea depresie postpartum nu m-a luat de lângă copiii mei nici măcar când aș fi vrut să o facă”.
Atitudinea unora dintre femeile care s-au filmat plângându-și de milă cu copiii în brațe sub solganul „la fel ca Lindsay” a generat apeluri la serviciile de protecția copiilor:
Expresie supremă (monetară) a susținerii, fondul de sprijin GoFundMe inițiat de părinții lui Clancy pentru acuzată acumulase deja, acum câteva zile, 900.000 de dolari.
Apărări ofensive
Cel puțin una dintre admiratoarele lui Clancy a trecut la următorul nivel de susținere: intimidarea martorilor și juraților. Femeia, în vârstă de 56 de ani, fostă asistentă medicală, a fost arestată și riscă 20 de ani de închisoare.
Un alt grup de apărători ai lui Clancy îl hărțuiește acum pe juratul (unul singur, un bărbat catolic, pare-se de culoare) care a refuzat să achieseze la concluzia celorlalți, insistând că, din punctul lui de vedere, criminala este responsabilă legal de faptele sale. Restul juraților (9 femei și 2 bărbați) erau dispuși s-o achite. Rezistența acestui unic jurat a împiedicat unanimitatea și a dus, spre disperarea suporterilor lui Clancy, la anularea procesului. Acum, familia lui este sub asediu. Nu mai pot ieși din casă de frica amenințărilor.
Gelozii
În paralel, chestiunii i s-a atașat și un aspect rasial. Producătoarea de televiziune Oprah Winfrey s-a deplasat personal la locul litigiului pentru o „conversație epocală” despre cazul Clancy, sub permisivul titlu „Să înțelegem psihoza postpartum”.
În timpul emisiunii, una dintre participante, medic, a declarat că ar vrea să vadă aceeași „pasiune” investită în cazul Clancy „și pentru femeile care nu arată ca ea” (adică pentru femeile de culoare) „care nu au același acces la educație ca ea, nu aceeași melanină, nu au privilegiile ei”.
„Privilegii” care nu au împiedicat-o pe Clancy să-și omoare copiii, dar i-au asigurat mai multă faimă și publicitate: „Există azi femei de culoare care zac în pușcărie pentru același lucru și noi nici n-am auzit de ele. Trebuie să avem și pentru ele aceleași cămăși roz și aceeași energie”, a adăugat, divers-incluziv-virtuos, doctorița, în uralele asistenței.
Așa cum remarca un comentator: „Concluzia care s-a desprins din acest sinistru colț cultural nu mai este «a-ți omorî copiii este inimaginabil», ci, mai degrabă, «hai să ne asigurăm că susținem mamele criminale de culoare la fel de mult ca pe cele albe»”.
Copie la indigo
Mult mai grav decât toate astea – dar aproape de așteptat pe acest fond isteric, în logica escaladării – a apărut deja și o crimă la indigo („copycat”). Victima a fost un băiețel de doi ani; criminala, mama lui, o femeie din Illinois care se arătase pasionată de cazul lui Clancy, a ridicat deja apărarea „psihozei”.
O civilizație pe moarte
Cea mai profundă, atentă și devastatoare analiză a acestui caz și semnificațiilor lui din câte-am citit îi aparține lui Roberto Pecchioli (publicată pe platforma Ereticamente). Includ mai jos traducerea câtorva pasaje.
„… În ultimele luni, dezbaterea din SUA privind depresia postpartum s-a intensificat; este o problemă reală, amplificată însă artificial nu doar din motive economice, ci și din cauza incursiunii feminismului radical, care nutrește o ură față de maternitate.
Apriga controversă în curs vizează un incident îngrozitor – unul care impune respectul, cumpătarea și tăcerea cuvenite unei asemenea tragedii. Este vorba despre cazul lui Lindsay Clancy, judecată pentru uciderea prin strangulare a celor trei copii ai săi în ianuarie 2023. …
Caracterul extraordinar al cazului rezidă nu doar în evenimentele dramatice în sine, ci și în pledoaria sa de nevinovăție pe motiv de alienare mintală – mai exact, depresia postpartum, invocată ca temei juridic pentru exonerarea de răspundere. «Lindsay este victima, nu copiii ei, ale căror vieți au fost curmate», strigă niște Furii exaltate – o inversare a rolurilor deloc inedită în această epocă istorică degradată. Se pare că femeia consultase diverși medici, dar nu luase medicamentele prescrise sau, poate, starea ei s-a agravat tocmai în urma administrării unuia dintre acestea.
Doar o civilizație aflată pe moarte ar putea dezbate serios dacă Lindsay Clancy ar trebui trasă la răspundere penală. Fie femeia avea discernământ – caz în care merită cea mai aspră pedeapsă posibilă –, fie își pierduse mințile și, prin urmare, trebuie izolată de societate.
Cu toate acestea, de câteva zile, în universul paralel al rețelelor de socializare, sute de femei americane postează videoclipuri cu imagini ale copiilor lor, însoțite de mesajul «Me too, Lindsay» (La fel și eu, Lindsay) – sugerând «Am și eu aceleași impulsuri».
Este greu de suportat ideea că epoca noastră naște atâtea femei care, în fața gestului unei mame de a-și strangula copiii, tind să se identifice cu ucigașa și cu boala ei mintală. Au loc mitinguri de susținere pentru Lindsay, considerată nu doar nevinovată, ci de-a dreptul victimă. …
În America a apărut o mișcare – nu mare, dar activă – numită «Mom Lives Matter» (Viețile mamelor contează); aceasta distribuie videoclipuri cu femei care își agită pumnii, organizează adunări cu femei în uniforme de asistentă medicală (profesia lui Clancy) și publică materiale video generate de inteligența artificială, în care ucigașa apare înconjurată de femei care o apără. O apără de cine și de ce? Unele postează videoclipuri în care aruncă gheață în cadă «pentru a-și sublima depresia». Altele se filmează plângând în timp ce țin în brațe un nou-născut și îl zdruncină violent. Indiferent de verdictul procesului, asistăm la o nouă etapă a urii față de viață care macină din temelii civilizația occidentală aflată în declin.
Ne aflăm în imposibilitatea de a emite o judecată: ceea ce ne vine pe buze nu rezonează cu spiritul vremurilor. Este o formă de autocenzură născută dintr-o alienare radicală. O mamă care își ucide propriii copii este o tragedie îngrozitoare, însă nu este un caz fără precedent. Ceea ce este extraordinar este faptul că, în urma acestui caz, a apărut un val de opinie favorabil celei care a comis crima – un curent de gândire care justifică fapta, o privește pe autoare ca pe o victimă și merge până acolo încât prezintă uciderea propriilor copii drept un act de emancipare feminină.
După difuzarea știrii, mass-media – în special rețelele de socializare, acel produs secundar detestabil al postmodernității târzii – au fost invadate de femei care îi luau apărarea lui Lindsay, de mame care își abuzează propriii copii și, ocazional, de teoreticiene feministe rătăcite care ridicau pruncuciderea la rangul de act revoluționar.
Au apărut și alte mame care au imitat-o pe Lindsay Clancy – o dovadă a puterii mimetice a comunicării. În Italia, cazul tinerei din Parma care și-a ucis și a ascuns trupurile celor doi nou-născuți nu a primit atenția cuvenită; a fost o tragedie în care o criză familială devastatoare și dispariția culpabilă a taților au constituit fundalul sinistru al crimelor.
Nu este nepotrivit să asociem acest lucru cu alte evenimente care întruchipează un spirit al vremurilor ostil vieții. În Regatul Unit a fost adoptată o legislație care extinde dreptul la avort până în momentul nașterii, în timp ce statul Massachusetts – al unsprezecelea stat american care face acest lucru – tocmai a aprobat o lege similară. Imaginile cu guvernatoarea Healey (o catolică!) și cu un grup numeros de femei pozând pline de euforie la ceremonia de semnare sunt profund tulburătoare.
Același a fost și entuziasmul deputaților francezi care au consacrat dreptul universal la avort în Constituție și care lucrează neobosit pentru instituirea eutanasiei aprobate de stat. Mesajul de fond este același cu cel al susținătorilor lui Lindsay Clancy: dreptul de a ucide și indiferența față de viață.
Într-un pasaj celebru din «Așa grăit-a Zarathustra», Friedrich Nietzsche a introdus figura «Ultimului Om».
«Vine vremea când omul nu va mai da naștere niciunei stele! Vai! Se apropie vremea celui mai vrednic de dispreț om — acela care nu se mai poate disprețui nici pe sine însuși. Pământul va deveni atunci mic, iar pe el va țopăi Ultimul Om, cel care micșorează totul. Rasa lui este la fel de tenace precum puricele; Ultimul Om trăiește cel mai mult…».
Ultimul Om este arhetipul nihilismului pasiv, care distruge prin indiferență și negație generalizate. Intuiția lui Nietzsche a fost, cândva, greșit înțeleasă. Astăzi o înțelegem, căci ea se materializează chiar sub ochii noștri: trăim în societăți modelate de nihilismul Ultimilor Oameni.
Cazul lui Lindsay Clancy confirmă că epoca actuală nu este doar cea a «ultimului bărbat», ci și cea a «ultimei femei». Primul reprezintă dispariția valorilor masculine clasice, în timp ce a doua întruchipează dispariția valorilor feminine.
După ce revendicările privind egalitatea materială și juridică au fost soluționate, discursul feminist s-a orientat către teme care poartă în sine germenii anihilării. În primul rând, ideea că oricine poate fi femeie dacă se simte ca atare («impostura queer»), ceea ce implică dispariția femeii reale, materiale, din carne și oase. Apoi, ideea că emanciparea constă cumva în a urî chiar fundamentul a ceea ce distinge femeia de bărbat: puterea ei imensă, aceea de a da viață; o ură care poate merge până la pruncucidere.
Dacă identitatea ta constă în ștergerea trăsăturilor obiective care o definesc și dacă libertatea ta rezidă în distrugerea a ceea ce doar tu poți genera – uciderea rodului propriului pântec – atunci tu, ca femeie, încetezi să mai exiști. Narațiunile feministe extreme au dus, în cele din urmă, la moartea femeii, manifestarea supremă a unei ideologii care a dizolvat deja sfera masculină.
Aspectul pozitiv al unui sfârșit este speranța unui nou început. Nicio societate nu poate supraviețui cu bărbați care au încetat să mai fie bărbați și femei care au încetat să mai fie femei.
Goethe l-a numit pe Mefistofel «spiritul care neagă totul» – o definiție magistrală a nihilismului. Succesiunea vorace de negații a lumii moderne ne-a adus în punctul în care nimic nu mai poate fi negat, deoarece totul a fost deja negat.
Trebuie să reconstruim pe baza vidului și să recuperăm conceptele antropologice fundamentale – bărbat, femeie, bine și rău – ca singure condiții pentru renaștere.”