Ficțiuni geopolitice

Așa cum am aflat cu toții urmărind Forumul de la Davos la acest început de an, Mark Carney, prim-ministrul Canadei, a făcut un apel la toate „puterile mijlocii” – între care, la loc de frunte, UE – să își creeze, împreună, propria ordine mondială, undeva între „marile puteri” – SUA și China.

Euractiv publică o analiză cum că nu ar fi posibil; mai exact, c-ar fi o iluzie, un vis; fata morgana. Deși ideea dă bine la (una) presă.

În concret, Carney propune Canada ca punte între UE și parteneriatul transpacific CPTPP (Comprehensive and Progressive Agreement for Trans-Pacific Partnership), un bloc de 12 economii mijlocii și una dintre cele mai mari zone de comerț liber din lume, pentru a crea o contrapondere la China și Statele Unite.

CPTPP (care include Japonia, Malaezia, Vietnam, Australia, Singapore, Brunei, Noua Zeelandă, Canada, Mexic, Peru, Chile și Marea Britanie) reprezintă 15% din PIB-ul global. Președintele Trump a scos SUA din negocierile cu acest bloc în 2017, la primul său mandat, iar discuțiile cu China sunt, pe moment, suspendate, pentru că modelul economic chinez nu este acceptat – prea puțină liberalizare financiară, prea multe restricții în fluxul de date, prea dominantă poziția companiilor de stat. Ceea ce „distorsionează piața”.

Fără China (care nu dă semne să-și schimbe modelul economic de succes) și fără SUA, CPTPP nu are o „putere dominantă” – „vacuum” pe care l-ar putea umple UE. Teoretic.

David Henig de la European Centre for International Political Economy afirmă că UE nici n-ar trebui să încerce; a coordona politica comercială a celor 27 de state membre e deja mult prea complicat; a negocia cu un bloc format din alte 12 state, cu diferențe politice foarte accentuate, ar fi și mai dificil. „Costurile politice ” și „complexitatea fără precedent” ar crea probleme majore Europei.

UE are dificultăți majore să încheie acorduri – cel cu Australia, de pildă, pentru numai 30.000 de tone de carne de vită pe an (o jumătate de burger pentru fiecare cetățean al Europei); ori Mercosur, care se tot face de 25 de ani și este acum contestat – pentru că se izbește de opoziția statelor membre. Un acord cu CPTPP, pe lângă dificultățile inerente unor negocieri cu alte 12 state, prezintă și problema că statele membre UE nu vor accepta infuzia de bunuri ieftine din economiile asiatice.

Inițiativa este, însă, susținută mai ales nu de UE, ci de Canada, care ar vrea să-și reducă dependența de Statele Unite (72% din exporturile Canadei sunt, încă, spre Statele Unite) și este nemulțumită de ezitările altor „puteri mijlocii” – în special UE – de a porni curajos pe aceeași cale. UE preferă cooperări selective, în anumite sectoare, pe anumite produse, cu anumiți parteneri, pentru a evita tensiunile politice interne.

„Toate astea înseamnă că un super-bloc unificat, capabil să se confrunte cu acești leviatani ai comerțului care sunt China și SUA este doar un vis. Realitatea va fi mult mai complexă, cooperarea va fi determinată de presiunile geopolitice în continuă schimbare și îngreunată de sensibilitățile sectoarelor europene, veșnic vocale. Un club comercial transcontinental rămâne o fantezie”.

Sursa în text.