Improvizații imperiale

Acum câteva zile, pe 15 septembrie, președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a ținut o lungă cuvântare despre „starea Uniunii” în fața Parlamentului European, la Strasbourg. Dar, deodată, privind direct către prim-ministrul Canadei, Mark Carney, prezent în sală (ca de la șef de stat la șef de stat, ei între ei) von der Leyen a rostit: „Aș vrea să lucrăm împreună pentru a deschide Canadei ușa spre a deveni primul membru asociat al UE”.

Încercare a președintei de a rupe gura geopolitică a târgului care nu a reușit, spune Politico, decât să dea „dureri de cap diplomaților” și să creeze „confuzie majoră” printre reprezentanții statelor membre.

Primul motiv de comoție, dezvăluie Politico, este că Frau Kommissarin a lansat această petardă fără să se consulte în prealabil cu capitalele statelor membre UE. Un diplomat european (intervievat de Politico în condițiile de anonimitate devenite deja uzuale în această utopie a responsabilității și transparenței) a spus că von der Leyen nu a menționat ideea nici măcar în timpul recentei ei întâlniri cu ambasadorii, ceea ce ar fi o „strategie periculoasă” și „neînțeleaptă”.

Ba chiar nelegală, ar spune un ne-diplomat, având în vedere că von der Leyen a acționat, practic, de capul dumneaei într-un domeniu care excede exorbitant puterile acordate Comisiei Europene de tratatele Uniunii. Politico comentează: „Președinta Comisiei nu este obligată să anunțe capitalele dinainte despre conținutul discursurilor sale, dar orice plan formal de a acorda Canadei un statut excepțional trebuie aprobat de statele membre”.

Un alt diplomat intervievat de Politico a declarat că proiectul de discurs circulat înainte de adunare nu cuprindea cuvintele „membru asociat”. Asta, poate, unde acest concept nu există în tratatele europene, de unde și al doilea motiv de deranj.

Germania, în particular, a exprimat rezerve, prin purtătorul de cuvânt al guvernului, Stefan Kornelius: „Canada este un partener deosebit de apropiat al Europei. De aceea și suntem dispuși să discutăm noi modele de parteneriat”; dar, în ce privește calitatea de „membru asociat”, „Cred că trebuie să ne gândim mult mai bine”.

Drept este că – așa cum a relatat New York Times zilele trecute – prim-ministrul Carney a vorbit și el, înainte de adunarea de la Strasbourg, despre o nouă relație, extrem de apropiată, între Canada și UE (o „alianță unică”), o mai strânsă cooperare („existențială”) într-o sumedenie de domenii concrete, de la economie la tehnologie și de la energie la apărare.

Cu toate astea, comentează Politico, Mark Carney nu a părut dispus să se arunce după Frau von der Leyen, sărind de la alianță, oricât ar fi ea de „specială”, la statutul (inexistent) de „membru asociat”; el a declarat că apreciază „ambiția” invitației, dar nu și că o acceptă.

Iar Jonathan Wilkinson, ambasadorul Canadei la UE, a precizat că, deși urmărește să se apropie de Europa „cât se poate de mult”, Canada nu dorește să devină membru UE pentru că asta i-ar afecta suveranitatea: „Nu suntem încă acolo. Ce ne interesează acum este să obținem rezultate concrete”.

În concluzie, comentează Politico, rezultatul acestui puseu de ambiție este că „von der Leyen a oferit public un nou statut, pe care UE nu a agreat să-l creeze și nici măcar nu l-a definit, și pe care însăși Canada nu pare prea grăbită să îl accepte”.

Între timp, s-a pronunțat și Washingtonul. Potrivit Le Monde, președintele Trump a calificat inițiativa lui von der Leyen „ridicolă” și planurile de a crea o alianță transatlantică cvasi-simbiotică fără SUA „ostile”, amenințând Europa cu noi tarife și chiar cu încetarea legăturilor comerciale.

Punct la care ar fi interesant de precizat că SUA este principalul partener comercial atât pentru Europa, cât și pentru Canada; zece state membre UE nu au semnat încă acordul de liber schimb CETA, încheiat între UE și Canada acum aproape un deceniu; iar trei state membre UE nu au adoptat încă Acordul de Parteneriat Strategic.

Peu importe, câtă vreme, așa cum a subliniat von der Leyen în al ei discurs, înfrățirea canado-bruxelleză este una ideologică: „Noi vedem lumea la fel și suntem solidari: cu privire la Ucraina, la apărare. Dar, mai presus de orice, Europa și Canada cred în democrație”. Motiv pentru care așteptăm cu interes rezultatul referendumurilor prin care popoarele europene și cel canadian vor fi negreșit lăsate să-și exprime voința apropo de toate acestea.

Conținutul concret al acestei „Alianțe a Viitorului”, cum a denumit-o von der Leyen în discursul său, va fi discutat la Summit-ul Canada-UE care va avea loc, pe 29-30 octombrie 2026, la Montreal.

Politico relatează că, din discuțiile cu diplomații, ar rezulta intenția UE de a crea un nou tip de parteneriat, în aparentă aliniere cu apelul emis de Carney la începutul acestui an, de a înființa o alianță a „puterilor mijlocii” care să creeze o „nouă ordine mondială” nealiniată cu SUA ori China. Din acest proiect ar face parte, pe lângă UE, nu doar Canada, ci și alte fost domenii britanice: Australia, Noua Zeelandă, Singapore, precum și Japonia.

Ce-ar lipsi din această alianță cu contururi de imperiu în care soarele nu mai apune odată este chiar piesa cheie, Britania, care nu mai este membru UE începând cu 31 ianuarie 2020. Motiv pentru care eforturile de a răsturna rezultatul votului popular pentru Brexit se întețesc.

Liderii principalelor partide din Scoția, Țara Galilor și Irlanda de Nord au încheiat, pe 14 septembrie 2026, la Cardiff, un acord (Memorandumul pentru Independență) prin care convin să coopereze pentru a-și obține independența de Regatul Unit și a redeveni membre UE. Vizibilă contradicție prezentată ca „trend”: „Astăzi, mișcarea de independență, care este comună națiunilor din arhipelag, este despre readerare, nu despre separare“.

Cei trei lideri (John Swinney, liderul Partidului Național Scoțian; Rhun ap Iorwerth, liderul partidului galez Plaid Cymru; și Michelle O’Neill și Mary Lou McDonald, reprezentând Sinn Féin) au semnat acordul nu ca reprezentanți ai guvernelor țărilor lor, ci ca reprezentanți ai partidelor. Altfel spus, nici ei nu au primit girul popoarelor aparținătoare pentru această idee. Cu toate acestea, poziția lor este, pare-se, suficientă să creeze asupra Londrei presiuni care, comentează The New Union Post, „riscă să fractureze întreaga structură instituțională” a Regatului Unit.

Noroc, așadar, cu noul guvern Andy Burnham, a cărui ascensiune, pe 20 iulie 2026, semnalează tot mai vizibil, potrivit The New Union Post, „tentativa de a răsturna și ocoli rezultatele Brexit”. De altfel, publicația pune decizia celor trei lideri de partid în contextul expansiunii Uniunii Europene: „frontul nordic de expansiune a UE nu se oprește odată cu refuzul Islandei de a continua negocierile de aderare”.

ABC News consemnează că Burnham „crede profund în rezistența uniunii”, iar purtătorul lui de cuvânt declară că „Regatul Unit are cele mai bune performanțe atunci când oamenii se raliază valorilor noastre comune și găsirii de soluții la probleme, nu când caută divizarea”. Ceea ce poate să însemne și că Anglia se va ralia la ideea revenirii în UE, ca soluție la amenințarea cu desprinderea celor trei regiuni.

Pe 12 octombrie 2026, Parlamentul britanic urmează să dezbată o petiție pentru revenirea Regatului Unit în Uniunea Europeană. Deși cele două – petiția și Acordul de la Cardiff – sunt inițiative separate, este limpede că subiectul răsturnării Brexit-ului este tot mai intens pus pe tapet – însoțit, de astă dată, și de propunerile privind o mult mai vastă asociere a UE cu fostele teritorii britanice, în particular Canada.

Sursele în text.