Joc de perspective

Revista militară americană Defense One publică, sub semnătura expertului american în strategie Peter W. Singer, o estimare a opiniei Chinei față de războiul din Iran.

Sub titlul „Ce gândește armata chineză despre războiul din Iran”, Singer își propune să joace rolul unui analist chinez care trimite o dare de seamă guvernului de la Beijing. Textul debutează cu „Tovarășe,” – dar, dincolo de aceste glumițe în jocul de rol, analiza lui Singer este cât se poate de serioasă, lucru de așteptat, având în vedere profilul publicației.

Vorbind în numele putativului expert chinez, Singer semnalează câteva slăbiciuni și vulnerabilități ale Statelor Unite ale Americii în actualul conflict.

Prima: americanii sunt experți în tactică dar amatori în strategie. „Liderii SUA măsoară progresul și își revendică victoria pe baza indicilor numerici – numărul total de incursiuni sau ținte fizice atinse, ori numărul de lideri importanți ai părții adverse care sunt omorâți. În realitate, niciuna dintre aceste acțiuni tactice nu a produs rezultatele politice necesare împlinirii scopurilor politice declarate pentru care [SUA] a inițiat și, apoi, a continuat acest război”.

„Mai mult, acest conflict a dus la o reducere netă a puterii Americii la nivel global, care este singura unitate de măsură care contează… Pe scurt, cultura strategică americană continuă să fie lipsită de un mecanism coerent care să traducă energia exploziilor în victorie strategică.”

A doua problemă remarcată de Singer este izolarea strategică tot mai accentuată a Americii, exprimată în „vulnerabilitatea în creștere a arhitecturii coaliției” sale, cauzată de „dezinteresul și inabilitatea în a menține o armonie autentică în sânul alianței”. Constatarea privește atât relațiile SUA cu aliații săi din Orientul Mijlociu, cât și cu cei europeni. Acest comportament creează impresia că SUA nu este un partener previzibil și de încredere și poată fie exploatată diplomatic și propagandistic de China.

Punctul trei ar fi ineficiența financiară; forțele americane se laudă că au lovit 13.000 de ținte în actualul război din Orientul Mijlociu, ceea ce este foarte impresionant, dar costul mediu al fiecărei lovituri, numai în termeni de muniție folosită, a fost de cca. 4 milioane de dolari. Mai grav, războiul este unul structural asimetric în materie de costuri; interceptoare de milioane de dolari sunt folosite împotriva unor drone comparativ mult mai ieftine (cca. 20.000 de dolari), care se produc în masă.

Problema este dublată de un deficit structural: inventarul de muniții nu poate fi completat în timp util, nici pentru sistemele THAAD, nici pentru sistemele Patriot sau sistemele navale SM-6 sau SM-3, nici pentru rachete. Numai readucerea stocului de rachete Tomahawk la nivelul existent înainte de începerea războiului ar dura până în 2030. Problema are ramificații și asupra capacității producătorilor de a-și îndeplini contractele de armament încheiate cu aliații pentru Tomahawk, Patriot și alte sisteme.

În ciuda anunțatelor intenții de a-și revitaliza baza industrială în domeniul militar – „domeniu dominat acum de oligarhi din zone tehnologiei social-media” – „complexul militar industrial american rămâne în mod fundamental subsumat forțelor pieței, care urmăresc profituri pe termen scurt, iar nu unui plan național privitor la puterea și rezistența statului”.

„Forțându-și prea devreme sistemele într-un război de uzură împotriva unei puteri de rang secund [Iranul], americanii și-au compromis sever, pentru cel puțin cinci ani de-acum încolo, capacitatea strategică și militară pentru orice confruntare de mare intensitate”, avertizează Singer.

Punctul patru privește vulnerabilitatea foarte mare a SUA la „război cognitiv” – generat din exterior dar și, mai grav, din interior – inclusiv de membri și funcționari ai administrației. Un exemplu, notează Singer, este lipsa unui mesaj coerent privind motivele și țelurile războiului împotriva Iranului, care, cu larga contribuție a platformelor de socializare online, a dus la crearea unor „bule cognitive” care îmbrățișează concluzii absolut opuse: unii sărbătoresc triumful SUA în război, alții deplâng o înfrângere catastrofală. Segregarea și fracturarea ideologică a societății degradează sever voința strategică și pot fi exploatate din exterior, spune Singer.

În fine, Singer găsește toate aceste slăbiciuni reflectate exemplar în modul în care „complexul politic-militar-media-de divertisment american” a reflectat operațiunea în care, pentru salvarea unui singur pilot, au fost antrenate (și expuse riscurilor) 155 de avioane (dintre care 64 avioane de vânătoare, 48 avioane de realimentare, 13 aparate de salvare și 4 bombardiere strategice cu capacitate nucleară) și peste 100 de membri ai trupelor de elită. Pe lângă mai multe elicoptere și drone, operațiunea s-a finalizat cu abandonarea și distrugerea a două avioane pentru operațiuni speciale, evaluate la circa 130 de milioane de dolari bucata.

„Pentru planificatorii militari chinezi, acest episod semnalează aversiunea extremă față de pierderile umane și obsesia SUA de a-și recupera personalul militar în teatrele de operațiuni, ceea ce poate fi ușor transformat de adversari într-o armă, cu scopul de a paraliza centrele de comandă la nivel tactic, în teren, sau la nivel național”, avertizează strategul american.

Deloc surprinzător, adaugă Singer, operațiunea va face curând obiectul unui film produs de Hollywood și regizat de Michael Bay – același regizor care ne-a oferit și producțiile Pearl Harbor și 13 Hours: The Secret Soldiers of Benghazi, două filme care „au încercat să rescrie niște înfrângeri jenante ale Americii ca povești de succes eroic și superioritate morală”.   

Iarăși deloc surprinzător, Pentagonul a reacționat la analiza lui Singer, calificând-o drept „genul de mizerie administrativă, supra-intelectualizată, pe care noi, la Departamentul de Război, o aruncăm activ la coș”. Printre altele, mesajul în replică afirmă: „Un teoretician care, din fotoliu, vrea să ne țină nouă lecții despre dialectică și capcane cognitive, în condițiile în care propria lui cameră de ecou, controlată de stat, ignoră realitatea. Dați-mi voie să fac eu un lucru perfect clar comuniștilor de la Beijing: noi nu măsurăm succesul unei operațiuni militare de luptă în tabele, unități de măsură sau marje de profit pe lanțurile de aprovizionare globaliste. Noi decimăm 13.000 de amenințări, neutralizăm centrele de comandă ale inamicului și am executat cea mai letală și mai fără de remușcări demonstrație de forță pură pe care a văzut-o lumea de o generație încoace.”

Sursa în text.