„Realitatea a fost spartă într-un miliard de bucăți, fiecare din ele croită să se potrivească perfect viziunii cuiva despre lume. Aceleași eveniment declanșează filme complet diferite în capul fiecăruia dintre noi. Aceleași probe demonstrează adevăruri opuse. Nu doar că nu suntem de acord între noi – trăim în universuri diferite, fiecare dintre ele percepute ca absolut reale de persoana care le locuiește.”
Societatea occidentală este, azi, mai fragmentată decât oricând. Războiul cultural a creat, peste tot, tabere. Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Franța se tem deja de război civil.
Niciunul dintre simbolurile care reușeau, cândva, să reunească pe toată lumea sub același stindard nu pare să mai funcționeze. Niciun simbol, nicio sărbătoare, niciun eveniment. De altfel, simbolurile, sărbătorile, evenimentele însele au căpătat conotații opuse pentru diferitele facțiuni.
Un drapel național nu mai este simbolul națiunii și statului național din care fac parte toți cetățenii – pentru unii, a devenit expresia unor instituții, credințe, ideologii desuete și a fost înlocuit cu alte drapele, ale altor „comunități”. Crăciunul este, pentru unii, sărbătoarea Nașterii lui Hristos, pentru alții, nu doar prilej de mers la mall pentru cumpărături și coregrafii dubioase cu „crăciunițe”, ci și prilej de atacuri la adresa creștinilor – de la introducerea de zeități păgâne în standurile catolice care redau „scena Nașterii” și până la masacre teroriste.
Ascensiunea și proliferarea „comunității”
Termenul de „comunitate” (în loc de „popor”, înlocuit cu abulicul „public”), este în plină ascensiune, dar are noi conotații. „Comunitatea” nu mai este formată din cetățenii unui sat, oraș, țară; ea nu mai este definită de locul în care trăiește acel grup de oameni, de tradițiile acelui loc și de legăturile de limbă, istorie și sânge dintre membri.
„Comunitate” este suma indivizilor care folosesc o anumită platformă de social media, de exemplu; în aceste „comunități”, companii private le fac membrilor legile, le cenzurează discursul, le dau reclamele și informațiile care „li se potrivesc”, după cum zic algoritmii. Toate astea cu girul implicit al autorităților de stat propriu-zis, care nu intervin, deși statul are, altminteri, monopol de reglementare și obligația fundamentală de a-și proteja cetățenii și de a le garanta drepturile și libertățile constituționale. Platformele de „socializare” online sunt, deci, fiecare, ca o țară, ca un stat extrateritorial și virtual cu un guvern neales de nimeni, puternic și omniprezent.
Iar „comunitatea” virtuală cu pricina este și ea, la rândul ei, împărțită în „bule” sau, cum li se spune, „camere de ecou” – facțiuni care, adesea, se varsă și-n viața reală, gata, la impulsul corect, să-și sară una alteia la grumazul de carne și sânge, accentuând fragmentarea socială.
Avem „comunitate” ca sumă a indivizilor cu anumite înclinații sexuale, indiferent unde pe planetă ar trăi ei; alt stat extrateritorial, cu propriul drapel, cu propriile puternice ambasade, cu propriii finanțatori și propriile agende legislative, cu parade publice care durează o lună întreagă pe toate teritoriile statelor naționale din Occident. Și-n acest caz, „comunitatea” este împărțită în mai multe „bule”, chiar, decât ar sugera înșiruirea de litere care-i stă pe post de nume. De fapt, este o „comunitate” în care facțiunile, dictate de preferințe sexuale (sau „gen”), pot prolifera la infinit, până la atomizare.
Avem „comunitate de business”, „comunitatea tehnologică”, ba chiar și „comunitatea de informații” – comunitatea spionilor; s-or fi plictisit și ei să stea singuri și triști în perpetua lor clandestinitate.
Avem „comunitatea tinerilor” de oriunde, sub titulaturi de tipul „Generația Z”, care tineri au mai mult în comun unii cu alții peste mări și oceane decât au cu propriii părinți sau bunici; de exemplu, această „Gen Z” are în comun emoticoane pe post de limbă și privirea fixă („blank stare”), cu care am avut ocazia să mă confrunt și a trebuit să fac eforturi deosebite de expresivitate, inclusiv strâmbături, ca, dovedind că nu sunt un ecran de laptop sau un produs IA, să desfac, întrucâtva, farmecele paralizante.
Avem orice, numai comunitatea națională nu o mai avem; în condițiile în care, să nu uităm, regulile sistemului politic democratic sunt definite și există numai pentru această comunitate: poporul cetățean al unui stat național.
Comunitatea „multistakeholder”
Planurile lumii noi care se naște par să aibă în centrul lor acest concept amorf și atotprimitor de sensuri de „comunitate”.
Dacă ne uităm la proiectele pilot ale Marii Resetări, „comunitatea” din jurul unui lac, de exemplu, nu mai este populația care locuiește acolo, pescuiește în lac și se bate de muscă vara sub sălcii: Nu; în viziunea reformatorilor, „comunitatea” din jurul acelui lac este formată din: (1) interesele private de afaceri legate de apa din lac și ce-o mai fi de valoare pe-acolo; plus (2) autoritățile care stabilesc regimul juridic al lacului și împrejurimilor lui (facilitând accesul și drepturile primei categorii); plus (3) organizațiile non-guvernamentale preocupate de sănătatea peștilor din lac, a muștelor și a sălciilor; plus, în fine, (4) cetățenii din împrejurimi, care – asta numai dacă li se mai recunoaște vreun drept, după ce apă, pești, muște și sălcii au ieșit din dulcele tradițional domeniu public și au căpătat regim special – trebuie să respecte toate restricțiile impuse de categoriile precedente. Acesta fiind „capitalismul multistakeholder”.
Faptul că omul de afaceri care profită de apa din lac nu a călcat în viața lui pe acele maluri, ca să nu mai spun că n-are os de strămoș îngropat în împrejurimi, n-are a face. Faptul că înaltul funcționar care pronunță regimul juridic al zonei poate fi un tip anonim de la ONU sau de la Bruxelles, care nu știe nici unde, mai exact, este situat lacul pe suprafața masei continentale, este irelevant. Faptul că activiștii pasionați de pești, muște și sălcii – care pot locui oriunde pe glob, întrucât fac parte din „comunitatea facetime” – n-ar deosebi lacul ăsta de oricare altul îl mai au în „portofoliul de interese”, peu importe. Faptul că localnicul care mergea, în copilărie, pe mal cu bunicul și învăța să pescuiască sub sălcii, cu muștele și râmele capturate legal din decor, devine un personaj minor în noua schemă, este o tragedie.
Nu pot să trec de Marea Resetare fără să precizez că noii stăpâni ai planetei au și un plan legislativ pentru acest nou non-stat mondial, și anume „rules for a flat world” (reguli pentru Pământul plat, cum ar veni, ceea ce ar trebui să ne dea și o idee despre realismul și fezabilitatea întregului plan): „cadrul de reglementare necesar pentru guvernarea unei lumi globalizate, interconectate, mai ales în contextul progresului tehnologic accelerat”. M-am obosit să citesc cartea cucoanei care a detaliat noul cadrul legislativ; nu o recomand niciunui jurist care nu are nervi de oțel și un stomac tare. Cert este că legile mai bine le fac niște ingineri de IT și, oricum, ar trebui să fie alte legi pentru fiecare „comunitate”, că oamenii sunt diverși și diferiți. În anumite limite, evident; limite stabilite, la nivel stratosferic, de e.g., ONU.
Orașul-stat al viitorului
Poate credeți că elucubrațiile lui Schwab et co. sunt doar atât, niște elucubrații. Ori că, Agenda 2030 prăbușindu-se, cum pare să se fi întâmplat, cel puțin parțial (zic parțial pentru că UE dă semne că se consideră, chiar și cu prețul auto-distrugerii, ultima mare moștenitoare), am scăpat de restructurare. Ei bine, sigur că nu; există și alte versiuni, asemănătoare.
Descriam, într-un alt articol, „statul-piață” teoretizat de Philip Bobbitt. Și în acea versiune, statul este doar o pălărie laxă de guvernare peste o sumă de „comunități”, care, în anumite limite, își stabilesc singure legile, structura și obiceiurile. „Cetățenii” aleg unde să stea – oh, triumf al libertății individuale! Sau, mai aproape de realitate, cred eu, sunt „recrutați” după anumite criterii, unul dintre ele fiind, evident, cel financiar.
Mă întreb dacă va exista, în această Minunată Lume Nouă, și o „Rezervație”, pentru cei care, din lipsă de bani, talente tech, priviri fixe și confuzie sexuală, nu vor fi primiți nicăieri. Un fel de – schimbând metafora de la Huxley la Orwell – „proli” globali, singurii care, să ne aducem aminte, vor păstra libertatea în carnea lor, unde se conservă mai bine decât în minte. Sau, că să termin turul de orizont, un fel de „infra-nomazi” în viziunile lui Jacques Attali: cei mai amărâți dintre amărâții lumii globalizate, cei care, rămânând locului, vor încerca, zi de zi, să ajungă din nou pe malul acelui lac și să șadă sub salcia unde stăteau, cândva, cu bunicul. Sub cerul traversat de jeturi private pline ochi de „hiper-nomazi”.
Revenind: vizionarii din Silicon Valley, deveniți, pe nesimțite, din tocilari ușor robotizați, noii filosofi politici și reformatori sociali ai omenirii, au idei și mai avansate despre „comunitate”: orașe (viz. țări) private.
Viziunea fondatoare i-a aparținut lui Curtis Yarvin, zis și Melcius Molburg, zis și „filosoful de casă” al lui Peter Thiel, autor, pe la începutul anilor 2000, al unui manifest anti-egalitate și pro-distrugerea totală a actualei structuri sociale și figură centrală a unei mișcări care se cheamă „Dark Enlightenment”. În 2008, Yarvin a publicat „Patchwork”, o carte care, după cum îi spune și titlul și se vede și din fotografia de copertă, promovează ideea spargerii lumii în bucăți. Un individ, acest Yarvin, ale cărui idei entropice, deci putrede, ar fi fost ignorate într-o lume normală, dar, în lumea noastră, au fost preluate și dezvoltate. De un anume Balaji Srinivasan, printre alții, într-un volum numit „The Network State: How to Start a New Country”.
Chiar așa, cum „începi o țară nouă”? După Srinivasan, ai două opțiuni: fie folosești banii și influența industriei tehnologice ca să capturezi guvernele prin alegeri; fie cumperi teren – ar trebui să spun teritorii – de preferință în zone cu regim legal și fiscal special, și construiești totul de la zero (ceea ce Srinivasan, nu eu, numește „Tech Zionism”). Cu tot respectul pentru geniul Srinivasan, eu cred că mai există și a treia opțiune: o combinație a primelor două.
Nu știu care dintre opțiuni s-a bifat, dar, în platforma lui de campanie, Trump a anunțat că va construi zece „Orașe ale Libertății” pe terenuri deținute de guvernul federal – unde oamenii să o ia de la capăt, să aibă „o nouă șansă la Visul American” (sau, cum remarca un comentator, șansa de a deveni membri ai acestui nou „cult bizar al Statului-Rețea”). Promisiune pe care BigTech nu a uitat-o, iar „cel mai puternic crypto-bro din Washington”, Brian Armstrong, îi cere lui Trump să n-o facă, acum, că s-a văzut cu sacii în car, pe niznaiul.
Palmer Luckey, fondator al companiei tech (și contractor militar) Anduril, propune ca Guantanamo Bay să devină o astfel de „zonă de libertate” (îi spune „Liberty City” sau „Singapore de Caraibe”).
Fie la ei, acolo, în America, veți spune. Dar nu e. Am auzit din gura președintelui SUA că vrea să facă stațiune turistică (sau „zonă de libertate”) în Gaza, care, după terminarea operațiunilor israeliene, va fi preluată de SUA:
Iar compania Praxis, alt produs al minților înfierbântate de atâta trafic pe Internet din BigTech, vrea să facă un oraș privat în Groenlanda. Deși, poate, e mai bine undeva la Marea Mediterană. Pentru cei interesați, orașul va fi organizat după ideile lui Julius Evola despre „cele patru caste funcționale” – criteriu după care vor fi recrutați „cetățenii”. Și trebuie să fie un oraș „Elon-compatible” (adică să-i placă lui Musk; nu știu ce înseamnă, dar am dubiile mele). Iar, arhitectural vorbind, că e important, va fi „o estetică gen neo-Gilded Age”, ceea ce aș spune că sună mult mai bine decât fierătaniile de sticlă de astăzi, dar mă încurcă precizarea „futurism eroic”.
Oricum, Musk are deja propriul lui oraș, în Texas (se cheamă, normal, „Starbase”).
Praxis este acum în căutare de loc ideal pentru orașul viselor sale; are în vedere, poate, Atena, leagănul democrației care nu mai contează. Sau, de ce nu, Kievul, dacă tot nu se știe ce se va mai alege de acea țară.
Dar Praxis nu este singurul astfel de proiect. Vizionarii au creat deja un prototip, orașul privat Prospera, în Honduras; care „comunitate”, momentan, se luptă prin instanțe cu noul guvern, de la care vrea să obțină despăgubiri de 11 miliarde de dolari pentru că vrea să le dărâme prețioasele șandramale de lux, sub acuzația că au obținut terenul prin mită și i-au lăsat fără apă pe locuitori (căci, cum se mai întâmplă, zona „liberă” era deja locuită).
O ipoteză
La așa planuri de lume nouă, așa lume. E imposibil de închipuit că astfel de propuneri și planuri ar putea avea loc într-o lume în care sistemul de organizare socială și politică existent n-ar fi permanent subminat. Mă refer la statul național, în particular. Nu doar că elitele zilei cred că statul național a decedat deja (pentru că ele nu mai au o țară; au în buzunar lumea întreagă), dar eforturile de a-l slăbi, pe absolut toate căile, sunt atât de evidente că seamănă tot mai clar cu o demolare controlată.
Menționez numai, ca exemplu, erodarea permanentă a instituțiilor statului, inclusiv prin popularea lor cu persoane incompetente. Asta pe lângă fracturile ideologice fantastic de grave din sânul societăților, mai ales în țările occidentale, fracturi care s-au adâncit și continuă să se adâncească de câțiva ani buni încoace. Sau – un exemplu care mi-a atras întotdeauna atenția – dihotomia indusă între presa „de stat” (care e rea) și presa, nu-i așa, „liberă”, care nu e de stat, ci de corporație și de ONG și, deci bună – superioară prin independența ei, prin factcheckeri, prin valorile pe care le susține absolut din convingere, fără niciun ban și de nestrămutat.
Dar nici statul național n-ar putea fi subminat în halul în care se face dacă n-ar exista fracturile profunde care se tot adâncesc la nivel de grupuri umane și indivizi. Într-un articol publicat recent pe Brownstone Institute, Josh Stylman, al cărui Substack îl recomand cu mare căldură, face o scurtă radiografie a realității – sau, mai precis, a fracturilor ei, ori, și mai bine, a fracturilor apărute în percepția noastră despre realitate, mai ales atunci când vorbim de evenimente majore.
Stylman dă câteva exemple de astfel de realități făcute țăndări, enumerând reacțiile a cinci personaje imaginare la unul și același eveniment. De exemplu, cu privire la Covid-19, Stylman rezumă ecartul de atitudini astfel:
Persoana A: O pandemie letală care a necesitat măsuri ferme pentru protejarea sănătății publice. „Anti-vaxxerii” au omorât oameni.
Persoana B: O gripă pe care au gonflat-o ca să justifice impunerea controlului autoritar. Carantina a omorât mai mulți oameni decât virusul.
Persoana C: O operațiune planificată ca să expună tirania medicală. Trump a trebuit să colaboreze ca să le poată arăta oamenilor adevărul.
Persoana D: Boala a fost reală, dar măsurile au fost disproporționate și motivate politic.
Persoana E: Nu există viruși. Totul este teorie și teatru pentru profitul companiilor farmaceutice.
Unele dintre opiniile redate de Stylman sunt, cum s-ar spune, „conspiraționiste”. Dar nu la fel de conspiraționiste ca opinia unei alte persoane, care nu este nici fictivă, nici oarecare, și anume persoana Peter Thiel, care, în interviul acordat lui Peter Robinson la Hoover Institution, a spus, pe același subiect:
„Mulți dintre prietenii mei conservatori sunt foarte critici la adresa lui Fauci și carantinei și distanțării sociale și a vaccinului care nu a prea funcționat. Și, în general, cred că aceste critici sunt legitime. Protocolul aplicat nu a fost cel corect dacă era vorba de o gripă.
Pe de altă parte, cam ăsta ar fi fost protocolul corect, dacă vorbim de o armă biologică.
Dacă tu crezi că ai de-a face cu o armă biologică făcută de om, extrem de periculoasă, atunci cam astea ar fi măsurile pe care le-ai lua.
Și-atunci, dacă de-asta i-a fost frică lui Fauci, trebuie să-i acord puțin credit. Și, dacă despre asta a fost vorba, atunci critica reală este că nu avem voie să tratăm oamenii ca pe niște copii și să nu le spunem despre ce este vorba. De asta îi era lui frică, cred eu, și îi era atât de frică încât nici nu putea să vorbească despre asta.
Și probabil că sunt multe lucruri ca ăsta, este o frică deja permanentizată, și suntem atât de speriați încât nici nu putem vorbi despre ce se întâmplă în mod rațional.”
Grație interlocutorului lui, care a trecut peste această remarcă de parcă nici n-ar fi auzit-o, și grație lipsei de interes manifestate, în general, de presa care, altminteri, nu îl mai slăbește, Thiel nu a elaborat ceva mai mult această fantastică ipoteză.
Nu ne-a spus, de exemplu, cine crede el că ar fi fost dușmanul care a produs arma biologică. Mai ales că, să ne aducem aminte, întreaga planetă a fost în lockdown. Să fi fost niște extratereștri? Nu ne-a spus nici cum se explică faptul că, la data atacului global, exista, deja, pe țeavă, gata de deployment, o tehnologie care să contracareze „arma biologică”. Și nu ne-a spus nici dacă nu doar Fauci, ci toți liderii naționali și globali care s-au înșirat să citească de pe același prompter „măsurile de siguranță” în acea tristă primăvară a lui 2020 au știut că este vorba de un război biologic și au decis, cu toții, să nu spună adevărul propriilor cetățeni. Și nici cine ar fi putut coordona acest cor de voci la cel mai înalt nivel, pe întreaga planetă, nu ne-a spus.
Ar mai fie o mie de lucruri pe care Thiel nu le-a spus; poate nu le spunea nici dacă era întrebat – dar cred că merita, totuși, o încercare.
În orice caz, chiar și așa, fără prea multe detalii, Thiel introduce în peisajul analizei ipoteza unui război biologic transformat de autorități – din frică, dar și dintr-o criticabilă lipsă de încredere, ba chiar de respect, față de cetățeni – într-un, în esență, război psihologic, câtă vreme populației „infantile” nu i s-a spus adevărul, dar, ca în orice operațiune de acest tip, i s-au indus temeri și convingeri, i s-au indus sau impus comportamente și, mai mult, i s-au limitat libertățile fundamentale și drepturile cele mai elementare.
În alți termeni, în ipoteza lui Thiel, avem o operațiune de război psihologic menită să mascheze un război biologic real. Ipoteză tulburătoare, mai ales venind de la Peter Thiel, patronul Palantir, compania care, în pandemie, a ajutat autoritățile să urmărească „răspândirea bolii” – adică, în logica lui Thiel, a făcut operațiuni pe „frontul” războiului biologic.
Nu vreau să ies pe această tangentă pandemică. Vreau să ies pe toate tangentele.
Vreau să mă întreb dacă nu cumva nu doar discursul autorizat privind covidul, ci toate discursurile autorizate, pe toate subiectele importante, sunt, azi, produse artificiale, într-un mozaic halucinant de „operațiuni psihologice” descentralizate, concurente, al căror efect este exact această spargere a realității în mii de bucăți.
În articolul lui, Stylman mai dă câteva exemple de subiecte pe care persoanele lui (imaginare, dar, fiecare dintre ele, un epitom a unei „bule” de percepție) le comentează extrem de diferit: tehnologia mARN, schimbarea climatică, alegerile americane din 2024, războiul din Ucraina, Trump, Elon Musk etc. Și am mai putea adăuga mult și bine la această listă.
Ce-ar fi, așadar, dacă efectul de fragmentare, care a ajuns, deja, la o entropie marcată, este, cel puțin în mare parte, un efect indus intenționat?
Ordo ab Chao
N-am să fac aici teoria „operațiunilor de război psihologic” (sau psyops, cum le zic americanii); o știm toți, pentru simplul motiv că istoria este plină de ele. Menționez doar trei lucruri.
Primul: în esență, orice operațiune de război psihologic funcționează cam la fel: manipulatorul, indiferent cine este el, profită de anumite date ale victimei sau grupului de victime (temeri, credințe, convingeri, tradiții, conjuncturi personale etc.) pentru ca, prin diverse metode, să determine ținta să adopte un anumit comportament.
Al doilea: că unul dintre conceptele fundamentale ale războiului psihologic este „schismogeneza”, un concept din antropologie inventat de Gregory Bateson, a cărui istorie intelectuală este mult prea stufoasă ca s-o rezum eu aici. Este suficient să spun că studiile lui au fost atât de valoroase încât a fost invitat să conducă operațiuni de război psihologic la OSS (predecesoarea CIA, care a funcționat în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial), ceea ce a făcut cu mult succes; de altfel, recomandările lui au fost unul dintre motivele pentru care s-a decis înființarea CIA.
Bateson a definit schismogenza ca procesul de creare a schismelor în societate, în particular prin comunicare. Este procesul (natural sau indus) prin care se formează grupuri opuse și prin care, mai departe, diferențele dintre ele (normative, culturale, ideologice etc.) sunt exacerbate, făcând medierea tot mai imposibilă, până când escaladarea poate duce la destrămarea completă a unei societăți.
Tot Bateson – și ăsta este al treilea lucru pe care vreau să-l spun despre psyops – a inventat și conceptul de dublă constrângere („double bind”): o dilemă care apare la un individ (sau într-un grup) atunci când acesta primește două sau mai multe mesaje ori cereri contradictorii. Dubla constrângere este adesea folosită ca formă de control, pentru că induce confuzie, derutează individul (sau grupul), făcându-l incapabil de rezistență și ușor de controlat.
E un bagaj teoretic suficient ca să facă ipoteza propusă cel puțin marginal plauzibilă. Iar efectul de lume țăndări ar fi obținut prin concursul mulților operatori care se bat în fiecare minut pe mințile noastre – unii „de stat”, alții privați; unii locali, unii nelocalizați; unii cu afișe care de care mai tâmpite lipite pe stâlpii din oraș, alții cu afișe lipite pe paginile lor virtuale; unii cu putere de a da legi publice, alții cu putere de a da, practic, lege privată; unii lucrând la proiecte de federalizare, alții, la proiecte de descentralizare anomică etc. etc.. Efectul fiind acela de haos.
Pentru că, așa cum s-a stabilit, se pregătește o lume nouă; o spun toți, de la directorul World Economic Forum și ONU cu a sa „Agendă 2030” și până la Thiel, Uniunea Europeană și vecina mea de vizavi: azi suntem în pragul unei „noi ordini”. Că o numim Noua Ordine Mondială, că o numim globală, globalistă, multipolară sau europeană, cert e că este o ordine nouă.
Or, așa cum spune adagiul Ordo ab Chao, o (nouă) ordine din haos se naște. Profit de faptul că acest adagiu este, incidental, deviza francmasoneriei ca să citez de pe site-ul Marii Loje Naționale a României următoarea explicație:
„O societate bine echilibrată ştie să alterneze ordinea statornică a Lumii cu momentele în care, în mod controlat, limitat, dar constant şi periodic, reuşeşte să pună în operă haosul, astfel încât capacitatea fertilizatoare a acestuia să fie prezentă şi să reactiveze forţele creatoare ale Fraternităţii”
Așadar, teoretic vorbind, cineva care ar vrea să creeze o nouă ordine socială, de exemplu, ar vrea întâi să „pună în operă haosul”. Ceea ce-mi aduce aminte de o remarcă a președintelui Franței, Emmanuel Macron, care, într-un moment de exasperare, probabil, spunea, prin martie anul ăsta:
„Suntem într-o perioadă în care încercăm să reformăm. Suntem pe cale de a reinventa un model. Dar este mai greu să reinventezi totul când nu totul a fost distrus.”
Și-atunci, la final, cei care nu vor să fie membri ai noilor „comunități”, fie ele virtuale sau ne-virtuale, fie ele sexuale sau asexuate, de-aici sau de aiurea; cei care nu vor să se mute nici în utopia distopică a lui Musk et co., nici în a lui Schwab/ONU, nici în a lui Macron, ce să facă?
Răspunsul este peste tot în jurul nostru și-n noi. Răspunsul zace, adânc, în umanitate – nu este nici ideologic, nici modern, nici postmodern, nici desuet. Este memorie. Este tot ceea ce ține de umanitatea noastră, tot ce împiedică disoluția identității, tot ceea ce luptă cu uciderea timpului lung care a trecut – timp trăit și muncit și iubit și murit de ai noștri, pe umerii cărora stăm; tot ceea ce luptă cu uciderea istoriei, cu distrugerea limbii, a înțelegerii morale, a culturii, a familiei, a tradiției colective. Este malul acelui lac și salcia sub care am învățat să pescuim cu bunicul. Este crucea de la mormântul acelui bunic și credința vie din inima noastră.
Dacă tot se poartă jargonul teologiei politice: în lupta cu această nelegiuire, fiecare dintre noi este un catehon.
