Marea Strategie a Statelor Unite în lumea multipolară și rolul acordat Europei

La câteva zile după marele show geopolitic de la Davos, Pentagonul a publicat Strategia de Apărare Națională a SUA, un document deloc stufos și foarte limpede. După o introducere care reia explicațiile privind erorile strategice ale Americii în scurtul moment unipolar care a urmat încetării Războiului Rece, explicații prezente și în Strategia de Securitate Națională publicată în decembrie 2025, Departamentul american al apărării – care are voie să-și spună și „al războiului” – își expune principalele direcții de acțiune.

Prima prioritate este apărarea „Homeland”, inclusiv prin instalarea scutului anti-rachetă „Golden Dome”, și a intereselor americane în emisfera vestică

În primul rând, „Homeland”, trebuie spus, este un concept ceva mai complex și mai acoperitor decât „teritoriul național al Statelor Unite ale Americii”. Așa cum reamintea James Corbett în recentul lui volum, „Reportaj”, „Homeland” include Canada; de fapt, cuprinde „America de Nord și America Centrală, de la Insula Ellsmere, în zona canadiană a Oceanului Arctic, până jos, la ecuator, pe plajele tropicale din Panama” – lucru aflat de cetățenii țărilor acoperite de definiție oarecum accidental, grație unei hărți prezentate de National Security Agency într-o ședință a Senatului american din 2013.

Pe-atunci, guvernul canadian nu se opunea procesului de integrare tot mai strânsă cu SUA – care durează de decenii și este reflectat inclusiv în USMCA (United States-Canada-Mexico Agreement), acordul comercial tripartit care a înlocuit, în 2020, NAFTA (North America Free Trade Agreement), și care obligă părțile să-și notifice intenția de a încheia orice acord comercial cu, printre altele, China. Cine se scandaliza de acest proces de tot mai mare integrare continentală erau diverșii cetățeni conspiraționiști, care vedeau în asta un pas înainte pe calea globalizării în stil Agenda 2030.

De ce se opune prim-ministrul Mark Carney acum la un proces la care Canada colaborează, oficial și neoficial, de la începutul anilor nouăzeci încoace (opoziție foarte vocal exprimată la Davos și însoțită, ca semn de independență, de o vizită oficială în China cu scopul încheierii unui „parteneriat strategic” care nu a căzut deloc bine la Washington, și de care Carney pare acum că se distanțează) – e o întrebare.

În orice caz, Strategia nu menționează dedesubturile definiției conceptului de „Homeland”, ci desemnează Canada simplu, drept „vecin”, care, alături de „partenerii SUA din America Centrală și de Sud”, va trebui să-și „îndeplinească propriile responsabilități întru apărarea intereselor noastre comune”; dacă nu, Pentagonul este „gata să treacă la acțiuni punctuale și decisive, care promovează în mod concret interesele SUA”. Ceea ce sună destul de amenințător, după incursiunea de la Caracas, facilitată, pare-se, de o armă misterioasă, desemnată, deloc lămuritor, de președintele Trump drept „Zăpăcitorul” (The Discombobulator).

Pe de altă parte, ceva mai departe în document, se precizează că SUA „nu va mai ceda accesul ori permite exercitarea influenței [militare și comerciale] asupra teritoriilor cheie din emisfera de vest… de la Arctica până în America de Sud, mai ales Groenlanda, Golful Americii [cunoscut în afara administrației Trump și ca Golful Mexic] și Canalul Panama”. Ilustrarea a venit, în ce privește Canada, prin reacția în cascadă a președintelui Trump la perceputa apropiere a Canadei de China; el a avertizat că „Ultimul lucru de care are nevoie lumea acum este ca China să preia controlul Canadei. Așa ceva nu se va întâmpla; nici măcar nu va fi pe cale să se întâmple!” și a amenințat cu tarife de 100% la toate bunurile și produsele canadiene care intră în SUA.

Mai detaliat a fost comentariul secretarului american pentru comerț, Howard Lutnick, care a explicat, într-un interviu acordat Bloomberg la Davos, de ce poziția adoptată de Carney nu se susține:

„[Canada] are al doilea cel mai bun aranjament din lume [cu SUA], după Mexic. Nu uitați că ei au USMCA, așa că 85% din economia canadiană vine în SUA cu tarife zero.

Iar el [Carney] se plânge și spune că se duce în China ca să îmbunătățească situația. Ce credeți că va obține de la chinezi? China este foarte bucuroasă să-i vândă, dar vă închipuiți că China își va deschide acum economia ca să accepte exporturile din Canada?… Dacă o ține pe calea asta, cu «Mă duc în China. Îmi deschid piețele pentru China. Cumpăr mașini electrice din China» și mai știu eu ce, atunci reamintesc că urmează renegocierea USMCA… vara asta. Credeți că președintele Statelor Unite va spune «Da, puteți păstra al doilea cel mai bun aranjament din lume, pentru că sunteți niște prieteni atât de buni»? … Eu văd că vor să fie la fel ca restul lumii, nu vor să fie acest vecin favorizat, pentru că au luat toate astea de-a gata atât de multă vreme.

Iar acum [Carney] vine la Davos și spune «Vai, există aceste două puteri hegemonice și noi vom decide cu care dintre ele vom colabora». Pe bune?! Adică el decide dacă să coopereze cu Statele Unite ale Americii, cu care 75% din economia Canadei este total integrată, ori cu China?

Ce mai poți spune la așa ceva? Eu cred că este doar politică…. prim-ministrul face zgomot politic. Poate îl ajută la alegeri, nu știu. Dar nu poate fi ceva real, pentru că asta elimină complet matematica din economia Canadei. Canada face afaceri cu economia de 30 de trilioane a Americii, nu ai cum să schimbi ce avem noi azi. Nimeni nu ar vota să schimbe ce are Canada azi cu SUA. Este marketing… politic. Dar nu cred că este un marketing bun pentru interesele lor economice fundamentale pe termen lung.”

Mai departe: această primă prioritate a Strategiei explică, de asemenea, intențiile SUA de a instala sistemul Golden Dome în Groenlanda – care face ferm parte din emisfera de vest – intenții reiterate de președintele Trump într-un interviu la CNBC, în care explica principalele coordonate ale acelui „concept de acord” agreat cu secretarul general NATO, Mark Rutte, la Davos (și doar cu el; oficialii europeni habar nu au avut de această inițiativă – ei credeau că NATO și UE vor face curajos front comun în fața amenințărilor americane).

Ideea instalării scutului în Groenlanda e simplă, dacă este să-l ascultăm pe secretarul american pentru comerț, Howard Lutnick, care explica plastic, în același interviu – parafrazez – că este mult mai normal ca rachetele care ar veni spre SUA să fie explodate în aer deasupra unor întinderi nelocuite de gheață, decât în capul cetățenilor, la New York.

Or, experții spun că SUA nu poate instala Golden Dome în Groenlanda fără cooperarea Canadei, iar Carney s-ar opune – sau, cel puțin, așa afirmă președintele Trump; ambasadoarea Canadei în SUA nu a putut confirma această informație, precizând, însă, că există proiecte și investiții în derulare pentru o defensivă integrată SUA-Canada în zona Arcticii.

Nu o confruntare cu China, ci obținerea unui echilibru de forțe în Indo-Pacific („peace through strength”)

Potrivit Strategiei de Apărare, „președintele Trump urmărește o pace durabilă, un comerț echitabil și relații respectuoase cu China”, scop în care se va dezvolta o cooperare la nivel militar și strategic: „Scopul nostru nu este să dominăm China; nu este să-i sugrumăm și să-i umilim pe chinezi, ci simplu: să împiedicăm pe oricine, inclusiv China, să devină capabilă să ne domine, pe noi sau pe aliații noștri…”. Mai ales că, așa cum se va vedea mai jos, SUA depinde de China pentru niște chestiuni cruciale.

Aliații și partenerii SUA trebuie să-și asume o parte mai mare din povara comună de securitate

Strategia Americii „nu este una de izolare”, dar nici de a permite „dependențele din ultima generație”. Aliații vor trebui să participe la eforturile SUA de a echilibra relațiile cu China, „nu ca o favoare făcută [SUA], ci în propriul lor interes”, și să „preia controlul împotriva amenințărilor care sunt mai puțin grave pentru [SUA], și mai mari pentru ei, cu un sprijin esențial dar limitat de la SUA” – trimiterea la Europa fiind aici una expresă.

Ceva mai departe în corpul textului, Strategia de Apărare observă că Rusia „va rămâne, în viitorul previzibil, o amenințare permanentă, dar gestionabilă, pentru membrii est-europeni ai NATO” – și doar pentru ei, întrucât Rusia „nu este în poziția de a atenta la rolul de hegemon în Europa”. Ocazie cu care Strategia desființează, în câteva cuvinte, retorica UE/NATO pe subiect.

Dar, merge mai departe argumentul, Rusia are, totuși, un imens arsenal nuclear și capacități militare cu care poate lovi în „Homeland”, astfel că războiul din Ucraina – ca potențială sursă de risc – trebuie să se termine, iar Europa să se ocupe pe mai departe de propria apărare:

„Așa cum a spus președintele Trump, războiul din Ucraina trebuie să ia sfârșit. Dar, așa cum tot el a subliniat, asta este, în primul rând, responsabilitatea Europei. Astfel că, pentru a obține și menține pacea, este nevoie de capacitate de conducere și angajament în acest sens din partea aliaților noștri din NATO”.

În ultimul capitol al Strategiei, se precizează că „aspectul central” al preluării, de către aliații europeni, a răspunderii pentru propria securitate constă în „a se asigura că îndeplinesc țintele de cheltuieli pentru apărare  asumate la Summit-ul de la Haga”, dar și în „extinderea cooperării transatlantice în domeniul industriei de apărare și reducerea barierelor pentru  maximizarea capacității comune de a produce forța necesară pentru a atinge obiectivele de apărare ale SUA și ale aliaților”. „În fine”, încheie Strategia exasperantul subiect:

„vom explica limpede aliaților noștri europeni că e mai bine să-și concentreze eforturile și resursele pe Europa. Pentru simplul motiv că Europa este locul în care ei pot – și trebuie – să-și aducă cea mai importantă contribuție la defensiva colectivă”.

Amplificarea masivă a bazei industriale americane în domeniul apărării

A treia și ultima direcție majoră a documentului atinge și punctul cel mai sensibil, în care strategia de apărare se întâlnește cu cea economică, anunțând un reviriment „care nu are loc decât o dată la un secol” al industriei americane, revenirea industriilor strategice pe teritoriu american și „revitalizarea industriilor pe care generațiile anterioare le-au transferat peste hotare”. Acest efort „va necesita – nici mai mult, nici mai puțin – decât o mobilizare națională”.

Strategia nu o spune, dar, așa cum deja se cunoaște, controlul aproape fără rest al Chinei asupra pământurilor rare și magneților produși din acestea, fără de care nu se poate produce și dezvolta nimic în domeniul militar, spațial, și al tehnologiilor de ultimă oră (vezi, e.g., aici, aici, aici), este o problemă uriașă de securitate pentru SUA.

Chestiunea este prea vastă să fie acoperită aici, dar trebuie spus că minim trei dintre sectoarele strategice considerate factor de securitate pentru Statele Unite (cipuri, IA și centre de date; producția de minerale critice; și industria de apărare) sunt direct afectate de dependența de China; s-ar putea adăuga anumite sectoare din industria grea și producția de nave.

În acest context s-ar putea explica și proiectul SUA de a dezvolta resursele de pământuri rare ale Groenlandei, menționat de Trump în același interviu la CNBC, cu mențiunea că extracția, rafinarea și procesarea acestor elemente este nu doar foarte dificilă, ci și foarte neprietenoasă cu mediul – parte din motivul pentru care, de altfel, a și fost abandonată în Occident acum câteva decenii. Or, Groenlanda, ca parte din Uniunea Europeană, este actualmente supusă restricțiilor din sfera „climate change”, care nu permit o asemenea dezvoltare.

*

Scurtul rezumat de mai sus este o introducere utilă la clarificările oferite de George Beebe despre actuala strategie a Statelor Unite și dificultățile întâmpinate de administrația Trump în relațiile cu Europa, Rusia și China. Beebe este fost director al biroului de analiză pentru Rusia din cadrul CIA și actual director de Mare Strategie la Quincy Institute for Responsible Statecraft (think tank fondat în 2019 cu contribuții de la toate marile fundații americane, de la Koch și Ford la Rockefeller și Soros).

Includ mai jos, în traducere și cu subtitluri adăugate, excelentul interviu oferit de Beebe profesorului Glenn Diesen, interviu care poate fi urmărit în original, în limba engleză, aici:

Prof. Glenn Diesen: … Aș vrea să vă întreb care este marea strategie a Americii acum, pentru că ea pare să necesite niște transformări. După Războiul Rece, SUA a părut să urmeze o strategie care s-ar putea numi „pace hegemonică”. Pentru că, pe de o parte, dacă există un singur centru de putere, nu pot fi rivalități între marile puteri, ceea ce reduce dezordinea la nivel internațional; niciun stat sau grup de state nu putea aspira să rivalizeze cu SUA. Pe de altă parte, cred că asta a venit cu prezumția că, dacă SUA are preeminența globală, este de așteptat că ea va promova valorile democrației liberale, care, așa cum atâta lumea se aștepta, aveau să transforme fundamental sistemul internațional. Au existat și atunci, în anii nouăzeci, destui critici care să spună că, până la urmă, SUA avea să-și epuizeze resursele, ceea ce avea să încurajeze crearea unor structuri de echilibrare, cum este BRICS.

Dar, indiferent cum am evalua acea pace hegemonică, azi pare imposibil de contestat că acea realitate nu mai este, s-a dus. Pur și simplu acum există o nouă distribuție a puterii la nivel internațional, motiv pentru care SUA trebuie să-și ajusteze poziția, cel puțin într-o anumită măsură. Vă întreb cum trebuie să înțelegem poziția Americii azi? Pare că are de luat decizii strategice foarte dure, pentru că nu poate confrunta toate marile puteri; asta s-ar termina foarte prost pentru SUA.

Vechea ordine a dispărut

George Beebe: Cred că aveți perfectă dreptate. Ați descris foarte bine situația. Vechea ordine de după Războiul Rece, acel moment unipolar, nu mai este. De altfel, era inevitabil să fie doar temporar. Întrebarea era doar cât de mult va dura. Și cred că, în acea perioadă, SUA și-a asumat niște obiective, la nivel mondial, a avut niște ambiții care i-au depășit cu mult capacitățile.

Nu doar că am aspirat la o pace hegemonică, dar am crezut că securitatea noastră și a lumii depinde de transformarea internă a altor țări, de liberalizarea lor, de tranziția lor de la autoritarism sau comunism la o guvernare liberală, în stil occidental, și că noi, SUA, puteam facilita acea transformare. Că puteam să ne suflecăm mânecile și să ne băgăm în afacerile interne ale altor țări de așa fel încât să le remodelăm, social și politic, să le facem să arate mai mult sau mai puțin ca Statele Unite ale Americii. Dar asta depășea capacitățile noastre. Și, în plus, aș spune că nu era ceva câtuși de puțin esențial pentru ordinea mondială sau pentru securitatea și prosperitatea Statelor Unite.

Descrierea clasică a acestei situații, în care obiectivele depășesc cu mult capacitățile, ar fi „insolvența politicii externe” – cum spunea vechiul comentator Walter Lippmann, expresie care, cred eu, descrie foarte bine situația în care ne aflăm de câțiva ani. Suntem în insolvență strategică. Am încercat să facem lucruri în lume care sunt mult peste capacitățile noastre și nici măcar nu se aliniază prea strâns cu propriile noastre interese naționale.

De la insolvență strategică la consolidare

George Beebe: Așa că acum trecem printr-o corecție. Și cred că noua Strategie de Securitate Națională publicată de Trump acum câteva săptămâni este un indiciu că SUA își reorientează obiectivele în lume. Recunoaștem acum că avem resurse finite și capacități limitate, iar, într-o situație ca asta, trebuie să dai prioritate lucrurilor cele mai importante. Iar Strategia asta face, în esență. Determină care lucruri sunt cele mai importante pentru Statele Unite. Și asta trebuie să înceapă cu însăși SUA, cu ce contează pentru propria noastră securitate și propria noastră prosperitate. Iar prioritățile noastre de politică externă tot de-acolo ar trebui să vină.

Așa că asistăm la ceea ce eu aș numi o consolidare, o reașezare a Statelor Unite, cu o reducere a ambițiilor ei pe plan mondial. Am spus: ce este mai important pentru noi începe cu geografia Statelor Unite. Iar asta este, de fapt, ceva ce toate marile puteri au privit, de-a lungul istoriei, ca axiomatic. Ce se întâmplă în imediata lor vecinătate, la vecinii lor cei mai apropiați, este mult mai important pentru o mare putere decât ce se întâmplă în locuri îndepărtate din lume, ori bunăstarea acelor locuri.

Astfel că SUA se întoarce la ceva ce Părinților Fondatori li s-ar fi părut perfect necontroversat: ce se întâmplă în emisfera vestică, în vecinătatea noastră imediată, este cel mai importat pentru Statele Unite.

Al doilea lucru foarte important pe lista de priorități, așa cum apare ea în Strategia de Securitate Națională, este China și, după ea, Europa – urmată abia apoi de alte părți ale lumii. Deci cred că asta este o redefinire fundamentală a ce contează pentru SUA și cum ne vom ajusta obiectivele, la nivel mondial, la capacitățile noastre reale.

Sigur că ar mai fi multe de spus, dar ce avem acum diferă fundamental de ce avea SUA acum 30 de ani, în materie de politică externă. Este o recunoaștere a faptului că echilibrul puterilor în lume s-a schimbat. Acum trăim într-o lume mult mai policentrică. Avem rivale la egalitate, sau aproape la egalitate cu noi, pe care nu le putem, pur și simplu, înfrânge și nici nu le putem transforma în ceva care să semene cu Statele. Unite.

Așa că va trebui să existe o echilibrare a puterilor. Va trebui să existe o echilibrare a intereselor. Și va trebui să ne gândim foarte bine cum ne definim obiectivele și cum acumulăm suficientă putere și suficientă influență ca să obținem acele înțelegeri, acele acorduri cu celelalte mari puteri pentru a ne proteja propriile interese, dar și pentru a nu încălca așa-zisele „linii roșii” ale altor mari puteri, pentru că asta ar duce la un conflict între marile puteri, ceea ce ar fi dezastruos pentru toată lumea implicată.

Deci este o adevărată tranziție pentru Statele Unite. Va lua câțiva ani până să fie funcțională și probabil că va fi haotic. Genul ăsta de tranziții este arareori lipsit de perturbări. Se întâmplă lucruri. Prietenii, dușmanii, toți au propriile lor interese de urmărit în acest moment. Așa că provocarea va fi tocmai gestionarea acestei tranziții de o manieră care să nu lase lucrurile să scape de sub control.

Poziția Europei e anacronică

Prof. Glenn Diesen: De regulă, genul acesta de tranziții se întâmplă după un mare război. Așa că va fi interesant de văzut dacă se poate face pașnic sau nu. Dacă ne uităm azi la ce se întâmplă în lume, nu pare prea pașnic.

Dar critica cea mai uzuală adusă Statelor Unite în Europa pare să aibă în centrul ei ideea că America și-a schimbat intențiile, că președintelui Trump nu-i mai pasă așa de mult de democrație; în perspectiva Europei, America ar trebui să se uite mai puțin la propriile capacități și să continue, în esență, strategia de până acum.

Cum vedeți Europa ajustându-se la această nouă lume, pentru că aici se discută prea puțin despre aceste mari schimbări la nivel mondial. Ca să fiu sincer până la capăt, Trump are un talent de a suge tot oxigenul dintr-o încăpere; așa că toată lumea e cu ochii la el. Și cred că, adesea, oamenii nu recunosc această transformare uriașă în distribuția puterii la nivel mondial, o transformare care impune unele dintre aceste schimbări de poziție. Cum vedeți Europa adaptându-se?

George Beebe: Păi cred că Europa nu se adaptează prea bine, pentru moment. Dacă nu era mecanismul de forțare al lui Donald J. Trump, cred că europenii erau și acum cu capul în nisip, pretinzând că totul poate continua la fel ca acum 30 de ani. Că-și pot lua, în esență, securitatea de la Statele Unite, concentrându-se pe prosperitate economică și pe ambițiile Uniunii Europene, pe integrarea tot mai strânsă a Europei, pe lărgirea Uniunii Europene, pe răspândirea valorilor europene prin toată vecinătatea.

Numai că abordarea asta este anacronică. Nu ia act de realitățile lumii de azi. SUA nu-și mai permite să joace rolul de binefăcător al Europei.

SUA are nevoie de o Europă puternică, sănătoasă politic și social și capabilă de compromis și diplomație

George Beebe: Într-o lume multipolară, SUA are nevoie de parteneri și aliați care să-i multiplice forța, care să adauge la capacitățile noastre pentru a contrabalansa alte centre de putere.

Or, asta necesită capacitatea de a face diplomație pro-activă – și asta nu doar pentru a-ți apăra propriile interese, ci și pentru a te asigura că înțelegi și respecți interesele marilor puteri care nu sunt în direct conflict cu interesele tale.

În momentul de față, Europa este incapabilă să facă asta. Nu se poate apăra singură; pur și simplu nu a investit în capacitățile militare necesare ca să joace azi un rol mai activ în propria securitate. Emite tot felul de declarații și directive, dar diplomația înseamnă să angajezi dialog, propriu-zis, cu marile puteri.

Or, Uniunea Europeană nu este în acest moment capabilă să vorbească cu Rusia; nici măcar să stea la aceeași masă și să discute. Asta este o imensă problemă într-o lume în care acest tip de diplomație devine esențial. Dacă nu ești capabil de o astfel de diplomație, nu faci decât să sporești riscul de a deveni subiect într-un conflict între marile puteri.

Într-o lume în care SUA are de contrabalansat China, are de contrabalansat Rusia, Europa trebuie să joace un rol în toate astea. Trebuie să devină unul dintre poli în lumea multipolară care se formează. Asta ar fi ceva cu adevărat valoros, strategic vorbind, pentru Statele Unite – să aibă niște parteneri europeni capabili să joace acest rol.

Acum, însă, Europa este o piatră de moară. Nu face decât să tragă SUA în jos – nu doar în termeni de cheltuieli și în termeni de responsabilități militare; este, practic, un prejudiciu net pentru capacitatea noastră de a discuta, de a negocia cu Rusia și de a contrabalansa China. Lucrurile astea trebuie să se schimbe.

Europa a rămas în urma noastră în recunoașterea acestui fapt, că lumea s-a schimbat și că este absolut necesar să ne ajustăm poziția la aceste schimbări. Iar ce cred că face Trump acum este să împingă Europa spre acele schimbări pe care, în viziunea SUA, ea trebuie obligatoriu să le facă. Parte din asta este creșterea cheltuielilor militare, îmbunătățirea capacităților militare proprii ale Europei, dar asta este doar o mică parte din ceea ce este necesar.

Ce trebuie este ca Europa să se vindece, pe plan intern. Să se însănătoșească politic și societal; să creadă în sine. Una dintre condițiile esențiale pentru orice diplomație de succes este încrederea în forțele proprii, capacitatea de a înțelege care sunt propriile tale interese. Să înțelegi unde poți face un compromis și să ai destulă încredere în tine însuți încât să faci compromisul pentru lucruri la care se poate renunța, dar să aperi lucrurile care trebuie apărate. În momentul de față, Europa nu poate face nici una, nici alta. Nu poate să-și apere propriile interese și îi este atât de frică de Rusia – de propria umbră, de fapt – încât nu este în stare să facă un compromis acolo unde compromisul este necesar.

Poziția UE privind războiul din Ucraina este periculoasă și nerealistă

Prof. Glenn Diesen: Deci, ca să rezum, într-o lume multipolară, SUA are nevie de aliați care să-i amplifice forța, iar europenii au devenit mai mult o pierdere, o piedică: sunt prea slabi să se apere singuri, dar nici diplomație nu pot să facă. Asta este ceea ce definește pozițiile adverse [ale SUA și UE] față de Ucraina? Pentru că retorica europeană pe acest subiect este destul de superficială; e plină de sloganuri: noi suntem alături de Ucraina, America nu este alături de Ucraina. Dar nimeni nu spune ce înseamnă, mai concret, să fii alături de Ucraina și care ar fi scopul final. Ce e de presupus să se obțină. Știu că ați pomenit de insolvență strategică. Dar este asta principala fractură, principalul motiv pentru care europenii și americanii nu se mai înțeleg?…

George Beebe: Cred că asta este mare parte din problemă. Cred că Europa este captivă în propria ei paradigmă: că am fi într-o reluare a Celui de-al Doilea Război Mondial, cu Germania nazistă și al ei expansionism agresiv la care trebuie rezistat prin forță, altfel va continua. Iar această concepție despre războiul din Ucraina interzice, practic, orice compromis. N-ai cum să faci compromis cu Germania nazistă; asta nu face decât să încurajeze agresiunea; nu trebuie să fii împăciuitorist.

Numai că implicația în această poziție este că acest război nu se poate încheia decât prin capitulare necondiționată. Că singura cale înainte este înfrângerea completă a Rusiei, după care Europa să-i dicteze Rusiei discreționar termenii păcii. Ambiție care este cu totul nerealistă. Nu se poate obține așa ceva. Ucrainenii au demonstrat deja că nu pot respinge trupele rusești din propriul teritoriu.

Și cred că nu ar trebui să fie ceva controversat să subliniez că nu poți împinge o putere nucleară până la punctul la care să capituleze necondiționat.

Așa încât, da, cred că această paradigmă aplicată de europeni războiului din Ucraina este eronată, atât pentru că Europa nu înțelege de ce s-a declanșat acest război, cât și pentru modul în care-i vede finalul. Europenii trebuie să scape de această concepție. Trebuie să recunoască faptul că acest război a fost de la început o spirală a escaladării, un concurs pentru soarta geopolitică a Ucrainei care nu se poate termina decât cu un compromis – asta ca să nu se ajungă la un dezastru.

Și cu cât ajungem mai repede la compromis, cu atât mai bine – un compromis care înțelege și protejează interesele vitale ale Ucrainei, dar înțelege și faptul că Rusia are și ea interese de securitate care trebuie respectate – deci un compromis pe care să-l susțină atât Ucraina, cât și Rusia, în care ambele fac concesii reciproce, în care interesele naționale esențiale ale ambelor sunt respectate. Lucru care este încă posibil. De fapt, eu sunt chiar optimist că suntem aproape de a ajunge la acel compromis, ceea ce nu este deloc în detrimentul Europei. De fapt, este ceva vital pentru securitatea și prosperitatea Europei pe viitor. Unii europeni înțeleg asta, dar nici pe departe toți europenii; nu ăsta este modul predominant de înțelegere a lucrurilor în Europa. Dar Europa va trebui să înțeleagă, dacă vrea să-și găsească o cale pe care să meargă înainte.

Disensiuni politico-ideologice

George Beebe: Acum, sunt mai multe puncte de disensiune între Statele Unite și Europa. Parte din ele sunt politice. Cred că există de multă vreme la liderii europeni o abordare liberal progresistă a guvernării pe care Statele Unite sub administrația Trump o percep ca auto-distructivă pentru Europa și care, de fapt, subminează sursele de bună guvernare și stabilitate în Europa pe termen lung. Este o problemă care afectează acum relațiile dintre Washington și diferite capitale europene.

Mai sunt, de asemenea, și probleme comerciale, probleme legate de libertatea Internetului, de libertatea de expresie. Sunt lucruri complicate. Dar SUA va avea ceva de spus pe aceste aspecte. De exemplu, dacă Europa, în dorința de a guverna Internetul, interzice anumite lucruri online, interzice anumite forme ale libertății de expresie online, asta afectează inevitabil și americanii, pentru că Internetul, așa cum știți, nu se supune granițelor geografice. Dacă interzici ceva în cyberspace în Europa, interzici, inevitabil, și cetățeni sau entități americane, de o manieră care afectează interesele Statelor Unite. Deciziile pe aceste aspecte nu se vor lua fără noi. Este inevitabil.

Deci, sunt tot felul de lucruri care trebuie rezolvate. Nu este vorba doar despre dezacordul privind Ucraina. Dar eu cred că sunt subiecte gestionabile, în timp. Cu condiția să putem vorbi unii cu alții și să înțelegem că aliații rezonabili pot avea diferențe de opinie pe anumite aspecte, dar ele pot fi gestionate.

SUA și Rusia au toate motivele strategice să-și normalizeze relațiile

Prof. Glenn Diesen: Cred că este o abordare bună. Știu că ați fost directorul Biroului de analiză pentru Rusia din cadrul CIA – subliniez asta pentru că nu-ți trebuie mult ca să fii etichetat drept apologetul lui Putin în Europa zilelor noastre…  

Unul dintre motivele pentru care am fost optimist apropo de Trump în timpul campaniei – acum sunt un pic mai pesimist – a fost tocmai acela că SUA și Rusia au relații proaste de aproape un secol, dar, dacă privești per ansamblu, nu e nevoie să mai fie așa și de-aici înainte. Sunt atâtea oportunități ca relațiile să fie bune, ceea ce ar fi bine pentru întreaga lume; lumea n-ar mai fi ca o mare tablă de șah. Cum vedeți obiectivele strategice din acest punct de vedere; este posibil ca SUA să-și reașeze relațiile cu Rusia?…

George Beebe: Da, adevărul este că, dacă te uiți în urmă la relațiile dintre SUA și Rusia, mult timp nu au existat fricțiuni. În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, de exemplu. Ce a aruncat relația în aer a fost, de fapt, Războiul Rece. Iar asta a fost, de fapt, urmarea unei schimbări de regim la Moscova, care a introdus o componentă ideologică în relații, cu urmările celui de-al Doilea Război Mondial și tot ce mai știm despre Războiul Rece.

Dar lucrurile astea ar trebui să ia sfârșit acum. Acum nu avem nicio confruntare ideologică cu Rusia. Avem sisteme politice diferite, e adevărat, dar ăsta nu este un motiv să nu putem coexista pașnic unii cu alții – cu condiția să ne abținem de la a încerca să ne transformăm, unii altora, sistemul politic intern. Fază care cred că s-a terminat pentru ambele țări.

Sigur că vor exista arii de competiție între noi, dar nu cred că ele vor surclasa rațiunile strategice pe care le au atât Statele Unite, cât și Rusia, pentru a-și normaliza relațiile.

Pentru SUA, o mare motivație strategică este că nu vrem să împingem  Rusia și China spre o cooperare în domeniul securității care să fie îndreptată împotriva Statelor Unite. Asta n-ar face decât să ne complice dificultățile pe care le avem în a stabili un echilibru de putere cu China și în a împiedica China să apese pe punctele noastre vulnerabile de o manieră care poate afecta grav securitatea și prosperitatea Americii. Capacitatea noastră de a rezolva problemele cu China poate fi mult afectată de gradul în care China și Rusia sunt în rezonanță sau alianță sau într-un parteneriat împotriva noastră.

Astfel că o relație normală între noi și Rusia crește și capacitatea Rusiei de a-și reduce dependența de China, de a fi mai puțin legată de China. Ar avea mai mult spațiu de manevră, la nivel internațional, și ar putea juca un rol mai independent în lumea multipolară care se formează. Iar eu cred că și Rusia vrea asta. Rusia nu vrea să fie dependentă de China, într-o poziție subordonată, de partener junior. Așa ceva nu se potrivește cu imaginea Rusiei despre sine. Pe bună dreptate, Rusia se consideră o mare putere, una care se uită și spre vest, și spre est – ca acel vultur bicefal de pe stemă. Or, pentru a se uita și spre vest, și spre est, pentru a avea spațiu de manevră geopolitică, Rusia trebuie să aibă o relație cu Statele Unite.

De aceea, există toate motivele pentru ca relațiile dintre SUA și Rusia să se normalizeze. Sigur că lucrurile astea nu se vor întâmpla peste noapte. Sunt multe lucruri care trebuie îmbunătățite în relația noastră și sunt și multe impedimente de depășit. Există o anumită neîncredere profundă între țările noastre, care nu se va depăși foarte ușor. Multe dintre problemele pe care urmează să le rezolvăm sunt complicate, multe nu se pot rezolva doar prin discuțiile dintre cei doi președinți, în grupuri restrânse.

Cel puțin în Statele Unite, va trebui un efort pentru a obține susținerea unei mari părți din aparatul de guvernare, din birocrația permanentă, căreia îi va reveni misiunea de a implementa mare parte din aceste schimbări. Trebuie să existe o schimbare de atitudine și în Statele Unite; publicul american, Congresul, presa națională trebuie să înțeleagă de ce încercăm să facem asta, de ce este important, de ce servește interesele Statelor Unite. Nu va fi ceva ușor de făcut, cel puțin nu într-un timp foarte scurt, pentru că există multă suspiciune, mulți oameni care nu cred că este o idee bună, iar mare parte din mass media națională se opune, mai mult sau mai puțin, acestei tendințe, așa că nu va fi ușor de schimbat lucrurile pe termen scurt.

Prof. Glenn Diesen: Mereu spun că rușii sunt foarte pragmatici cu lucruri de felul acesta, și acesta este și motivul pentru care s-au răsucit atât de repede și încearcă să se împace cu SUA. Vor să-și echilibreze dependențele. Vor să-și diversifice legăturile. Nimeni nu vrea să fie excesiv de dependent, într-o relație de interdependență asimetrică cu cineva mai puternic, cum este China. Trebuie să ai un anumit grad de autonomie strategică și să-ți diversifici parteneriatele. Dar tocmai asta este problema. Când Europa taie legăturile cu Rusia, Rusia devine mai dependentă de China; când Indiei i se cere să taie legăturile cu Rusia, Rusia devine mai dependentă de China. Este foarte ciudat. Măsurile astea nu servesc intereselor Occidentului; nu fac decât să-i aducă pe acești doi giganți eurasiatici tot mai aproape unul de altul.

Către o echilibrare a relației de competiție, dar și de cooperare cu China

Prof. Glenn Diesen: O ultimă întrebare: unde intră China în acest tablou mai vast? Pentru că, din nou, SUA și China sunt în competiție, evident, ca principalii doi actori în sistemul internațional, cele mai mari două economii din lume, dar cred că este de dorit să se găsească un cadru în care să se organizeze și competiția, dar și o cooperare. Sigur că va exista o competiție pentru influență, și lucrurile pot lua uneori o turnură urâtă, dar, dacă strategia este înfrângerea oponentului, nu pare realist și poate duce la dezastru. Trebuie ca și această competiție să fie cumva organizată. Cum se va face asta de o manieră acceptabilă și pentru SUA, și pentru China?

George Beebe: Și aici cred, din nou, că Strategia de Securitate Națională oferă un cadru foarte bun pentru această relație, fără a bate lucrurile în cuie; nu este ceva predefinit. Nu este o strategie de izolare a Chinei, nu este o respingere; nu ne întoarcem la termenii din Războiul Rece. Este un amestec de competiție, angajarea unui dialog diplomatic, descurajarea agresiunii, plus un efort de a ușura presiunile la care China supune SUA.

Știți, când vorbim de minerale strategice și dominația Chinei în acea sferă, gradul în care liniile de aprovizionare ale SUA depind de China, și infrastructura internațională, liniile de comunicație în spațiu și pe mare, toate astea sunt aspecte critice pentru securitatea națională americană. Trebuie să avem mijloacele de a face Statele Unite mai puțin vulnerabile la aceste puncte de presiune asupra cărora China are un control tot mai accentuat.

Așa că mare parte din ce face SUA acum este să reducă această vulnerabilitate la presiunile Chinei, să-și crească abilitatea de a descuraja China de la anumite măsuri, dar și să întindă o mână, să încerce să angajeze un dialog diplomatic, să ajungă la un soi de înțelegere despre care sunt regulile jocului, despre unde sunt trasate „liniile roșii” pentru țările implicate, să ajungă la o modalitate de gestionare a competiției care să nu scape de sub control și să se ajungă la confruntare. Acesta va fi un proces de lungă durată. Nu vom ajunge la finalul procesului în câteva luni. Va fi un proces care se va derula o perioadă.

Dar, dacă te uiți la acțiunile SUA în Venezuela, la direcția în care pare că mergem cu privire la Groenlanda – toate aceste acțiuni mai ușurează presiunea în puncte asupra cărora China exercită un control cu mână de fier și fac SUA mai puțin vulnerabilă la presiuni și mai capabilă să intre într-un proces de negociere cu China de pe o poziție puternică.

Nu vom fi în poziția de a-i dicta Chinei termenii unei înțelegeri, dar nu vrem nici să ne prezentăm la masă cu acest dezavantaj uriaș – cu bocancul chinezului pe gâtul nostru, cum s-ar spune – în chestiuni precum mineralele strategice și spațiul, lucruri care sunt absolut critice pentru funcționarea economiei americane în secolul XXI dar și pentru securitatea noastră națională și capacitățile noastre militare.

Mie toate lucrurile astea mi se par raționale. Chiar dacă nu știu sub ce termen le-aș băga pe toate, în ansamblul lor, mi se par măsuri raționale. Și scopul nu este dominația mondială, nu este înfrângerea Chinei, ci este găsirea unui echilibru acceptabil și pentru SUA, și pentru China. Și cred că acesta este modul în care marile puteri au stabilit o ordine și în trecut. Asta este direcția în care ne îndreptăm și noi astăzi.

Prof. Glenn Diesen: Cred că o un astfel de aranjament negociat este cea mai bună idee. Nu vrei ca o altă mare putere să se simtă pusă la zid, să simtă că este într-o situație de totul sau nimic; asta este cea mai proastă poziție strategică în care poți pune o țară. Mulțumesc pentru discuție; fascinantă această explicație despre strategia Statelor Unite și ce urmează. Trăim vremuri foarte interesante. Mulțumesc.