Traducerea unui interviu acordat de expertul în politici europene Eldar Mamedov publicației The European Conservative, 15 mai 2025.
Eldar Mamedov este expert în politică externă, specialist în diplomație internațională și politici europene. Fost diplomat, el a lucrat la ambasadele Letoniei la Washington și Madrid și în ministerul leton de externe; astăzi, lucrează la Bruxelles. Între 2009 și 2024, Mamedov a fost consultant politic pe lângă Comisia de afaceri externe a Parlamentului European, specializat în relațiile cu Iran, Irak și Peninsula Arabă. Actualmente, este asociat la Quincy Institute for Responsible Statecraft și membru al Pugwash Council on Science and World Affairs, o organizație care a câștigat Premiul Nobel pentru Pace pentru eforturile sale în domeniul dezarmării. Mamedov a absolvit cursurile Universității din Letonia și Școala de Diplomație de la Madrid și este un comentator prolific pe teme de politică internațională, contribuind articole la diferite publicații, printre care Responsible Statecraft și The American Conservative.
El a discutat cu Rafael Pinto Borges de la The European Conservative pe tema războiului din Ucraina, a incompetenței elitelor Uniunii Europene în materie de politică externă și a procesului de pace inițiat de președintele american Donald Trump.
Războiul din Ucraina a accelerat o ordine globală multipolară, în care China și India își fac simțită influența. Oare, din cauza incompetenței conducerii ei, Europa devine marginalizată?
Războiul din Ucraina a accelerat, într-adevăr, foarte mult o ordine globală multipolară, în care China și India fac un pas în față, ca puteri influente, în timp ce Europa se zbate pe la margini – în parte, din cauza incredibilei inepții a propriei conduceri. Influența acestui continent se reduce, și asta nu doar din cauza transformărilor la nivel global, ci și din cauza clasei politice europene (întruchipată de figuri precum președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, și Înaltul Reprezentant de politică externă, Kaja Kallas) al cărei răspuns a fost foarte prost, un amestec de aroganță, de impuls belicos și miopie strategică. Europa este marginalizată și asta este numai din vina proprie.
Să începem cu o imagine de ansamblu: lumea este deja multipolară.
În timp ce liderii UE au încercat să abordeze războiul din Ucraina prin prisma „democrație vs. autocrație”, India a pus mâna pe petrolul rusesc, crescându-și importurile de la 2% la 20% începând cu 2022. India își umflă mușchii economici fără concesii față de retorica sloganurilor democratice. Nici Chinei, nici Indiei nu le pasă de sancțiuni – ca, de altfel, nici altor națiuni din BRICS: Brazilia, Nigeria, Africa de Sud și altele. După ultima lărgire a blocului, BRICS reprezintă acum 54% din populația planetei și 42% din PIB-ul global. Asta face „ordinea bazată pe reguli” a Europei să arate mai mult ca o cameră de ecou regională, decât ca un adevărat concept universal. PIB-ul Uniunii Europene este 11 ori mai mare decât al Rusiei, dar rata lentă de creștere, de 1-2%, și problemele energetice fac Europa să pălească în fața dinamismului Asiei. Europa nu este încă irelevantă, dar pierde meciul.
Să ne uităm, acum, la conducerea UE. Von der Leyen a impus un regim de sancțiuni care a făcut prețurile la energie să crească cu 40% din 2022 încoace, a făcut ca industria Germană să piardă locuri de muncă și a cauzat o inflație de 5% în 2025 – asta în timp ce PIB-ul Rusiei are creștere de 3,2%. Aerele ei grandomane pe la Kiev, faptul că susține speranțele Ucrainei de a deveni membră UE, ignoră total limitele fiscale ale blocului; cei 149 de miliarde de dolari în ajutoare dați din 2022 încoace sunt, în cea mai mare parte, împrumuturi pe care Kievul nu le poate restitui, iar necesarul pentru reconstrucția Ucrainei (estimat de Banca Mondială la 524 de miliarde de dolari) este enorm față de bugetul anual al UE (185 miliarde de euro).
Kaja Kallas, fost prim-ministru al Estoniei și actualmente șefa politicii externe europene, este cea mai belicoasă dintre belicoși. Ea continuă să facă presiuni pentru o „înfrângere a Rusiei”, care este la fel de probabilă ca o ninsoare în luna iulie. Retorica ei este cu totul sărită din țâțâni: cere ca Europa să intimideze și China, pe lângă Rusia. Zice că Iranul este o amenințare. Toate astea odată. Asta în condițiile în care UE are încă nevoie de mușchii SUA ca să susțină această fanfaronadă. Cu toate astea, Kallas s-a făcut singură persona non grata de facto la Washington; secretarul de stat american, Marco Rubio, a anulat în ultima clipă o întâlnire programată cu ea, după ce Kallas a încercat să-i țină lecții privind Rusia secretarului american al apărării, Pete Hegseth, la conferința pe teme de securitate de la Munchen. Kallas târăște Europa într-o confruntare pe mai multe fronturi pe care aceasta nu are cum s-o câștige.
Această inepție trage Europa pe linie moartă pentru că nu înțelege jocurile puterii. China și India nu dau doi bani pe morala pe care o face Bruxellesul; ei fac afaceri cu oricine se poate. UE a cheltuit miliarde înarmând Ucraina, iar Rusia e încă puternică și puterile asiatice abia dacă îi dau UE vreo atenție. Între timp, industria europeană se clatină, iar sondajele efectuate de European Council on Foreign Relations și YouGov arată că, în marea majoritate a țărilor europene, oamenii vor ca războiul din Ucraina să ia sfârșit, nu să se prelungească pe termen nedefinit.
Ați criticat modul în care UE a gestionat conflictul Rusia-Ucraina ca excesiv de ideologizat. Ce pași concreți ar putea face acum Europa pentru a negocia o pace?
O strategie realistă pentru Europa ar fi s-o lase mai moale cu declarațiile de susținere necondiționată a Ucrainei „cât este nevoie”, cu obiectivele astea maximale, și să se concentreze mai mult pe dinamica puterii, pe încurajări de pace și pe compromisuri fezabile.
Întâi de toate, UE, sau membrele ei cele mai proeminente, Germania și Franța, ar trebui să reînceapă relațiile diplomatice cu Rusia. Ar trebui să abandoneze retorica ipocrit-moralizatoare și să dea Rusiei semnale că Europa are intenții serioase de a pune capăt războiului. Asta înseamnă relații directe cu Putin, nu doar cu Zelenski.
Ce-ar însemna asta? În primul rând, ar însemna să se recunoască realitatea din teren. Crimeea e de facto pierdută, Rusia n-o va restitui fără un război pe care Europa nu-l poate câștiga la un preț acceptabil. În Donbass, situația e mai complicată, dar un conflict înghețat pe linia curentă a frontului ar putea fi cea mai puțin proastă opțiune. Este loc pentru o negociere a granițelor. Vorbim aici de aranjamente de facto, nu de recunoașterea de jure a controlului rusesc.
Apoi, trebuie să existe o discuție serioasă despre ce tip de garanții de securitate pot fi oferite Ucrainei. A insista pe acceptarea acesteia în NATO nu duce absolut nicăieri. UE ar trebui să se alăture administrației Trump, eliminând acest punct de pe agendă. În loc de asta, ar trebui stabilit un statut de neutralitate pentru Ucraina, pe hârtie, nu doar din gură. Ar trebui o forță multinațională de la ONU, care să nu conțină soldați din țările NATO și din Rusia, care să staționeze într-o zonă demilitarizată stabilită de-a lungul graniței.
Și-apoi, ambele țări ar trebui să primească încurajări de natură economică pentru a pune capăt războiului. Rusia ar trebui invitată la reintegrare în piețele europene, comerțul cu gaze ar trebui reluat și sancțiunile eliminate condiționat – toate astea depinzând de încetarea războiului. Iar, pentru Ucraina, trebuie insistat pe acordarea de fonduri de reconstrucție, pentru a o stimula să accepte o pace negociată.
Reconstrucția Ucrainei după război ar putea costa sute de miliarde. Chiar poate Europa, având în vedere dificultățile economice și fiscale proprii, să plătească o asemenea factură? Sau acceptarea Ucrainei în UE vi se pare la fel de utopică precum acceptarea Kievului în NATO?
Reconstrucția Ucrainei după război este, într-adevăr, o provocare monumentală. În 2024, Banca Mondială estima costurile la 524 de miliarde de dolari pe parcursul deceniului care vine.
Europa nu stă nici pe departe pe roze, din punct de vedere economic. PIB-ul colectiv al UE depășește cu mult pe cel al Rusiei, dar creșterea este foarte lentă, rămânând, în ultimii ani, pe la o medie de 1-2%.
Și restricțiile fiscale sunt mari. Multe țări membre UE, mai ales cele din NATO, au deja dificultăți să susțină și cheltuielile crescute cu apărarea, și prioritățile interne, cum ar fi sistemul de sănătate sau infrastructura. Ideea de a mai adăuga și reconstrucția Ucrainei la această situație dificilă – care ar putea însemna 50 de miliarde de dolari pe an, timp de zece ani – pare ceva imposibil, în condițiile în care bugetele UE sunt deja suprasolicitate. Intrarea Ucrainei în UE ar putea, teoretic, ușura povara, dacă privești Ucraina ca un bun economic pe viitor – producție militară sau agricolă, de exemplu – care se va dezvolta cu fonduri europene și acces la piața UE. Numai că există o mare problemă: aderarea nu este un proces rapid. Ar putea dura un deceniu, poate și mai mult. Iar a integra o țară sfâșiată de război, cu o populație de 40 de milioane și un PIB pe cap de locuitor mai mic decât chiar și în cele mai sărace țări membre UE, ar însemna o restructurare completă a bugetului UE, a subvențiilor pentru agricultură și a structurilor decizionale. Iar, până la urmă, unele țări, precum Franța, de pildă, au prin constituție stabilit dreptul la referendum pentru fiecare nouă țară care aderă la UE. Nu e imposibil să faci cercul pătrat, dar ar fi un efort imens pentru o uniune care deja suferă de dezbinare internă.
Comparați asta cu intrarea în NATO, pe care Ucraina o vede ca garanție de securitate, dar care, geopolitic vorbind, rămâne o problemă majoră. Acest război a fost alimentat, în parte, de limitele pe care Rusia le-a pus expansiunii NATO, și până și aliați ca SUA și Germania au dat înapoi de la ideea de a accelera o aderare a Ucrainei, având în vedere riscurile de escaladare a războiului. Intrarea în UE, deși considerată de Moscova mai puțin provocatoare, are și ea partea ei de idealism – se promite stabilitate și prosperitate unei țări care suferă încă de rănile conflictului și nu are încă o imagine clară privind finanțarea sau securitatea.
Conflictul din Ucraina a expus, într-adevăr, vulnerabilitățile Europei în materie de energie și dependența ei exagerată de furnizori non-occidentali. Credeți că afirmațiile președintelui Macron, care cere o „autonomie strategică a Europei”, pot fi luate în serios?
Este adevărat; conflictul din Ucraina a expus vulnerabilitatea energetică a Europei, arătând cât de dependent este în continuare continentul de furnizori externi – dintre care mulți nu sunt chiar aliniați cu înaltele idealuri democratice ale UE. Invazia rușilor din 2022 a forțat o confruntare: Europa s-a grăbit să renunțe la gazul rusesc, care acoperea, la un moment dat, 40% din importuri, scăzând importurile la mai puțin de 15% până în 2023. Dar, în disperarea ei de a acoperi deficitul, UE a apelat la niște alternative foarte dubioase, între care Azerbaidjanul e un caz deosebit de ironic și problematic.
Apelul lui Macron la „autonomia strategică a Europei” – ideea că UE ar trebui să-și controleze singură destinul, în materie de apărare, de energie și așa mai departe – sună foarte nobil, numai că manevrele blocului în materie de energie sună mai degrabă a sloganuri fără acoperire, decât a plan serios. Hai să clarificăm lucrurile: rezervele de gaz ale Azerbaidjanului sunt o picătură într-o găleată față de ce nevoi are Europa. Mai grav, Azerbaidjanul nu are capacitatea suplimentară necesară pentru a-și satisface nevoile interne, nu mai zicem de cele ale Europei. Azerbaidjanul a importat, pe tăcute, gaz din Rusia și Turkmenistan, ca să salveze aparențele, ceea ce înseamnă că așa-zisa „diversificare” a surselor de care vorbește UE nu este decât tot dependența de combustibili fosili rusești, numai că pe ușa din spate.
Calculele nu ies, pur și simplu, iar strategia miroase a panică, nu a autonomie. Și-apoi, vine și comisarul UE pentru energie, Dan Jørgensen, care ajunge să se roage de autocratul Ilham Aliyev, cu care este foarte apropiat. Acesta este același Aliyev care conduce Azerbaidjanul cu o mână de fier din 2003 încoace, furând alegeri, băgând jurnaliști la închisoare și zdrobind orice opoziție.
Ipocrizia devine și mai dezgustătoare dacă iei în calcul și situația din Nagorno-Karabah. În 2023, Azerbaidjanul a intrat acolo într-o incursiune fulger și a izgonit peste 100.000 de creștini armeni din regiune, ceea ce este un caz de manual de purificare etnică. A înlocui gazul autocrat de la Putin cu gazul lui Aliyev nu face Europa independentă – nu face decât să-i expună falimentul moral.
Cum vedeți „coaliția celor dispuși”, propusă de Britania și Franța pentru menținerea păcii în Ucraina? Sunt aceste ambiții fezabile, având în vedere starea actuală a forțelor armate europene?
Țări mai mici, precum Olanda, Suedia, Danemarca, pot juca un rol în această propusă „coaliție a celor dispuși”, dar este clar că greul ar trebui dus de Britania și Franța. Prim-ministrul Regatului Unit, Keir Starmer, a spus că susținerea SUA este „vitală”, numai că administrația Trump manifestă zero apetit pentru așa ceva. Putin a anunțat de multe ori că prezența trupelor NATO în Ucraina este o linie roșie, a promis represalii – drone, rachete, altele mai rele. Au Britania și Franța stomac pentru o astfel de escaladare? Ambiția asta ar fi fezabilă numai dacă sprijinul aerian american s-ar materializa, prin minune, iar Rusia s-ar intimida. Or, nimic nu sugerează că astea ar fi așteptări realiste. Britania și Franța vor să conducă, numai că acea coaliție pare mai mult dispusă, decât capabilă.
În occident, unii spun că o continuare a războiului va slăbi Rusia, alții, că asta nu face decât să consolideze axa sino-rusă și să cimenteze o coaliție pan-eurasiatică anti-occident. Ceea ce aduce aminte de temerile lui Zbigniew Brzezinski în The Great Chessboard. Spre care dintre opinii înclinați și ce ar însemna arhitectura de securitate a Europei în următoarele decenii?
La o privire superficială, tabăra „războiul slăbește Rusia” are argumente. Statisticile sunt discutabile, dar pare foarte probabil că pierderile Moscovei în acest război se ridică la zeci de mii. Trei sute de miliarde de dolari în rezerve înghețate. Un PIB cu 5% mai mic decât ar fi putut fi, și asta după estimările Rusiei; plus că sancțiunile în materie de tehnologie i-au distrus accesul la aviație și cipuri. Dar părerea contrară – o consolidare a relațiilor sino-ruse – sună mult mai convingător. Rusia nu se prăbușește; se adaptează. Sancțiunile au împins Moscova în brațele Beijingului – în 2024, schimburile comerciale între cele două au atins 240 de miliarde, cu 30% mai mult decât înainte de război. Mai mult, prezența a 10.000 de soldați nord-coreeni în Ucraina indică o constelație mai vastă. Și-apoi, Rusia a semnat un parteneriat strategic ambițios cu Iranul, pe care occidentul a avut lipsa de înțelepciune să-l îndepărteze, nerespectând acordul nuclear din 2015. Nu vorbim doar de relații sino-ruse; ce se vede nu este o axă, ci o coaliția eurasiatică încordându-și mușchii. Cred că Brzezinski ar fi oripilat să vadă asta.
Cel mai mare risc? Este să ne agățăm de iluzii liberale bolnave – sancțiuni ca răspuns la orice, NATO ca salvatoare – în timp ce Eurasia se consolidează.
Dacă negocierile de pace reușesc, cum vedeți rolul Ucrainei în ordinea globală – membră NATO, stat neutru-tampon, sau altceva – și ce ar însemna asta pentru flancul estic al Europei?
Cel mai puternic scenariu – pragmatic și stabilizator – este Ucraina ca stat neutru, după modelul Finlandei în timpul Războiului Rece, ori al Austriei de azi. Asta ar remodela flancul estic al Europei într-o frontieră tensionată, dar gestionabilă, echilibrând puterea fără escaladare constantă.
Neutralitate nu înseamnă slăbiciune – este o strategie calculată pentru a îngheța conflictul și a asigura suveranitatea Ucrainei fără să înghesuie ursul rusesc într-un colț.
În acest scenariu, Rusia și-ar primi zona-tampon – fără rachete NATO la mai puțin de 500 de km de Moscova – ușurându-i preocupările de securitate (o motivație centrală pentru Rusia începând cu 1991). Occidentul primește o Ucraină stabilă, nu o rană sângerând. Ucraina supraviețuiește – a pierdut 18% din teritoriu, dar 82% va rămâne liber și are timp de reconstrucție. Finlanda și Austria demonstrează că neutralitatea nu este o înfrângere.
În 2022, la Istanbul, Moscova părea hotărâtă să obțină concesii privind limba și privind demilitarizarea Ucrainei. Înainte de invazie, în 2021, Moscova cerea ca NATO să nu mai trimită forțe în Europa de Est. Iar, mai devreme, rușii vorbeau chiar de o „federalizare” a Ucrainei. Care credeți că este acum obiectivul Rusiei în Ucraina?
Până în aprilie 2025, obiectivele Rusiei în Ucraina s-au cristalizat în jurul a trei cerințe principale: control în Donbass și Crimeea, neutralitatea Ucrainei (fără NATO) și limitarea forțelor ei armate; toate astea derivând din discuțiile anterioare de la Istanbul, în 2022, și cele din 2021, înainte de invazie. Pretențiile maximale pe care le-a avut Moscova inițial – demilitarizare, federalizare, retragerea NATO din Europa de Est – s-au redus sub povara războiului și a presiunii economice (5% din PIB fiind lovit de sancțiuni). Aceste trei obiective sunt ultima linie pentru Putin: asigurarea unei zone de securitate strategică, neutralizarea amenințărilor și păstrarea câștigurilor, plus imaginea de putere pe care o proiectează intern și extern.
În plus, Moscova cere ca partidele care militează pentru statut de limbă oficială pentru limba rusă și pentru drepturile minorității ruse din Ucraina să fie lăsate să participe la alegeri; dar, momentan, asta nu face parte din cele trei cereri fundamentale ale lui Putin.
Retragerea NATO din Europa de Est este un vis iluzoriu. Dacă are succes pe câmpul de bătălie în Ucraina, Putin ar trebuie să aibă grijă, să nu mizeze exagerat, pentru că asta i-ar periclita câștigurile și poziția internă; ar risca să fie contestat în interior. Cei mai mulți ruși par să susțină războiul din Ucraina, dar numai în măsura în care el poate fi câștigat. E prea puțin probabil că ar fi de acord cu o escaladare militară fără acoperire, care ar risca să aducă Rusia în război direct cu NATO.
Ați scris despre limitele sancțiunilor aplicate de occident Rusiei. Sunt sancțiunile o unealtă politică depășită azi, într-o lume care pare tot mai clar multipolară și în sfera economică?
Într-o lume multipolară economic, sancțiunile apar tot mai clar ca o unealtă ruginită – e încă suficient de ascuțită să rănească, dar nici pe departe arma decisivă care era, pe vremuri, împotriva țărilor mai mici și mai puțin conectate. Asta este o transformare foarte vizibilă. În anii nouăzeci, când dolarul american era rege și globalizarea urma termenii impuși de Occident, sancțiunile puteau sugruma o țintă precum Irakul ori Iugoslavia – țări izolate, dependente și depășite economic. Rusia este altceva. Rusia a dezvoltat căi de a ocoli sancțiunile, cum ar fi comerț în yuani cu China, se bazează pe partenerii din BRICS și construiește rețele paralele de plăți pentru a ocoli SWIFT. Chiar și Turcia, care este membră NATO, face bucuros comerț cu Rusia.
Sigur că sancțiunile pot ustura încă. Dar nu au dat lovitura de grație. De ce? Pentru că multipolaritatea înseamnă alternative.
Cum ar trebui Europa – și occidentul, în sens larg – să trateze cu Moscova? O continuare a rivalității sau rapprochement?
O reapropiere oferă o cale spre dezamorsare și o redirecționare a resurselor – fără să creeze cuiva false iluzii privind natura lui Putin sau ambițiile Rusiei. Argumentele în favoarea unei competiții bine gestionate pornesc de la o realitate: Rusia nu pleacă nicăieri. Este o putere nucleară cu 5.500 de focoase, are un loc permanent în Consiliul de Securitate al ONU și puterea de a deranja masiv capacitatea energetică și securitatea Europei.
Diplomația, așadar, nu rivalitatea, ar putea să ducă spre un model de conviețuire. Din punct de vedere moral, deranjează o înțelegere cu Putin. Numai că pragmatismul nu are legătură cu puritatea morală – uitați-vă la înțelegerea la care a ajuns Richard Nixon cu Mao pe vremea când China înfometa milioane de oameni și, mai târziu, la dezamorsarea relațiilor cu Uniunea Sovietică sub Brejnev. Rusia va rămâne o rivală – imixtiune în alegeri, testarea limitelor NATO. Dar diplomația răsucește comutatorul de la conflict fierbinte la coexistență rece. Rivalitatea și-a epuizat deja beneficiile; o competiție bine gestionată e un joc mai inteligent.
Dacă ne uităm la urmări pe scară mai largă, cum vedeți efectul pe care conflictul din Ucraina l-a avut asupra reașezării alianțelor în Orientul Mijlociu și Asia și care este cel mai mare risc pentru Europa, dacă nu reușește să se adapteze la această nouă realitate geopolitică?
Conflictul din Ucraina este un cutremur geopolitic, care zguduie alianțele din Orientul Mijlociu și Asia și expune vulnerabilitățile Europei. Statele acționează în propriul interes, nu pe bază de sentimente, iar rezultatul acestui război este o redesenare a hărții puterilor – motivate de securitate, evitarea riscurilor și oportunism. Dacă nu reușește să se adapteze, Europa riscă să fie trasă pe linie moartă într-o lume în care influența se bazează pe putere brută și pe avantaj economic, nu pe lecții de moralitate.
China este cel mai mare câștigător, pentru că a blocat Rusia într-un rol de partener junior. India joacă în triunghi, făcând afaceri și cu Moscova, și cu occidentul, așa cum îi dictează propriile interese economice și de securitate, iar nu ideologia. Chiar și Japonia și Coreea de Sud se feresc de riscuri, căutând coexistență, iar nu conflict.
Europa ar trebui să facă exact același lucru, bazându-se pe punctele ei tari în loc să fugă după himera că ar putea deveni o mare putere militară. Europa nu poate fi mai puternică decât China și nu poate să cheltuiască mai mult decât SUA; jocul ei ar trebui să fie o diplomație pragmatică și eficientă și rezistența economică. Dacă nu face asta și lumea reală continuă să-și vadă de drum, Europa va deveni un muzeu al gloriilor trecute, dar nu participant la masa acestui nou joc.
