The European Conservative publică o investigație eveniment, semnată de jurnalistul și analistul spaniol Javier Villamor, care, stabilit fiind la Bruxelles, este specialist în NATO și Uniunea Europeană. În esență, pornind și de la noi documente provenite din interiorul aparatului oficial britanic, Villamor reface parcursul războiului din Ucraina, începând cu întreruperea negocierilor de pace ruso-ucrainene din aprilie 2022.
Seria de articole (cinci publicate până la această dată: vezi aici, aici, aici, aici și aici) pornește de la relațiile lui Boris Johnson, prim-ministru al Marii Britanii la acea dată, cu o companie din domeniul apărării care îi făcuse donații și a profitat din plin de război. Al doilea articol descrie vizita lui Johnson la Kiev, pe 9 aprilie 2022, vizită care a generat o turnură în soarta războiului. Villamor documentează activitățile lui Johnson ca promotor al războiului pe scena internațională și după terminarea mandatului lui de prim-ministru, inclusiv prin intermediul unor „organizații non-profit”, precum și câștigurile enorme obținute din continuarea războiului în Ucraina atât de contractorii militari – britanici și nu numai – cât și de activiștii pro-război, printre care și Johnson. Pe parcursul seriei, Villamor notează poziția Uniunii Europene în această conjunctură și efectele pe care prelungirea războiului ruso-ucrainean le-a avut și le are asupra situației economice, politice și militare a Europei.
Ancheta lui Villamor pune accentul pe contribuția personală a prim-ministrului britanic Boris Johnson la prelungirea războiului și la instituirea strategiei politice și militare care continuă și astăzi, contribuție motivată de interesele lui imediate și personale – atât în perioada mandatului, cât și ulterior – dar și de dorința Marii Britanii de a-și recupera relevanța pe plan internațional după Brexit.
Pe de altă parte, Villamor documentează faptul că această intervenție britanică a fost de la bun început aliniată unei strategii anglo-americane nu doar de slăbire a Rusiei, ci și de subordonare a Europei. Însușită și chiar instituționalizată, între timp, de Bruxelles, această strategie a produs și produce efecte dezastruoase asupra economiei europene și a pus continentul într-o situație de dependență sporită, pe plan energetic, militar și de securitate, de SUA și Marea Britanie, izolând-o, în același timp, la nivel internațional.
Retragerea militară tot mai vizibilă a SUA din Europa odată cu preluarea puterii de către președintele Donald Trump – retragere care nu a fost avută în vedere de Johnson și ceilalți strategi ai războiului de uzură din Ucraina – precum și politica extractivă a SUA față de UE pe plan financiar agravează și mai mult situația Europei, care se clatină azi pe marginea unei crize majore pe toate planurile.
În cele ce urmează, includ traducerea câtorva fragmente din această investigație, centrate mai ales pe evenimentele din aprilie 2022 și pe urmările prelungirii războiului asupra Uniunii Europene.
*
Un război cumpărat cu o donație de un milion de euro? Johnson, Harborne și QinetiQ
În timp ce Europa propovăduia sacrificiul și solidaritatea cu Ucraina, unii lideri europeni încheiau afaceri profitabile în jurul efortului de război. În spatele discursurilor moralizatoare despre „apărarea democrației” stătea o rețea de favoruri, de contracte și donații care ne ajută să înțelegem de ce războiul continuă și azi, iar la orizont nu se întrevede nicio soluție.
Cazul prim-ministrului britanic Boris Johnson și al omului de afaceri Christopher Harborne, cel mai mare acționar persoană fizică al companiei QinetiQ, o companie britanică în domeniul tehnologiei și apărării, ilustrează această tendință de estompare a granițelor dintre politică, industrie și influență. Ceea ce a început ca o donație politică transparentă a evoluat într-un parteneriat reciproc profitabil – unul care reunește discursul oficial cu capitalul privat și contractele guvernamentale; despre asta este vorba în așa-zisele „Dosare Johnson”.
Potrivit comisie electorale britanice, Christopher Harborne, om de afaceri și finanțe cu reședințe la Londra, în Thailanda și Monaco, i-a donat un milion de lire sterline lui Boris Johnson în luna noiembrie 2022. Gestul n-ar fi atras atenția dacă Harborne nu ar fi fost cel mai mare acționar privat la QinetiQ, o companie creată pe la începutul anilor 2000 din privatizarea parțială a ministerului britanic al apărării. QinetiQ este specializată în sisteme de apărare, informații și tehnologice. De la începutul războiului în Ucraina, QinetiQ a devenit unul dintre cei mai importanți furnizori militari ai Regatului Unit, punând la dispoziție drone, senzori și sisteme de artilerie printr-o serie de contracte guvernamentale.
La scurt timp după donație, Johnson și Harborne s-au întâlnit, în privat, la Londra – întâlnire descrisă de cei apropiați ca „ședința Ucraina”. Potrivit documentației analizate pentru acest articol, cei doi au călătorit împreună în Ucraina, în ianuarie 2023, cu Harborne figurând drept „Consultant, Biroul lui Boris Johnson”. Cei doi s-au întâlnit cu oficiali ucraineni la Kiev și Lvov și au vizitat un centru de cercetare militară și tehnologică. Harborne nu a fost doar un simplu însoțitor; el a acționat ca intermediar de afaceri și investitor, folosindu-se de vizibilitatea politică și mediatică a lui Johnson pentru a explora noi oportunități pentru sectorul de apărare.
QinetiQ: de la cercetare la apărare
Înființată în 2001, după divizarea agenției DERA (Defence Evaluation and Research Agency), QinetiQ a devenit un actor central în ecosistemul de apărare britanic: compania produce de la radare și sisteme de supraveghere la aplicații de luptă dotate cu inteligență artificială și testează arme. În timpul războiului din Ucraina, profiturile QinetiQ au crescut masiv, grație contractelor încheiate cu guvernul britanic și cu partenerii NATO. Numai în iulie 2025, Londra a aprobat livrarea accelerată a 85.000 de drone și sisteme de artilerie, evaluate la peste 150 de milioane de lire sterline.
Fiecare nouă tranșă de ajutor militar a coincis cu o revenire a lui Johnson pe primele pagini ale ziarelor, ca unul dintre cei mai vocali susținători internaționali ai Kievului. Legătura dintre interesele de afaceri ale lui Harborne și activitățile de promovare desfășurate de Johnson după încheierea mandatului lui de prim-ministru subliniază alinierea dintre accesul politic și prioritățile industriei pe timp de conflict. […]
Johnson: rol de promotor
După terminarea mandatului lui de prim-ministru, Boris Johnson s-a reinventat ca unul dintre cei mai proeminenți apărători occidentali ai Ucrainei. Din America de Nord și până în Europa de Est, mesajul lui era unul și același: mai multe arme, respingerea negocierilor și o dedicare totală în slujba „victoriei”. […]
„Singurul mod de a încheia acest război este ca Ucraina să câștige – și să câștige cât se poate de repede. Este momentul să ne întărim pe poziții, să îi dăm Ucrainei toate instrumentele de care are nevoie pentru a duce treaba la bun sfârșit. Cu cât Putin eșuează mai repede, cu atât mai bine pentru Ucraina și pentru restul lumii.”
[…] Folosindu-se de reputația lui internațională, Johnson a devenit, practic, un promotor neoficial al aparatului de apărare britanic, amplificând pozițiile care subliniau nevoia continuării sprijinului militar. […] Episodul reflectă un tipar mai larg în diplomația occidentală – o convergență între vizibilitatea politică și interesele sectorului privat, în care granițele dintre promovare, consultanță și lobby devin tot mai greu de distins.
Europa și politica crizei perpetue
Cazul Johnson-Harborne se potrivește perfect într-un context european mai larg. În ultimii ani, Uniunea Europeană a prezentat războiul din Ucraina ca punct de consens, moral și strategic, lăsând prea puțin loc pentru dezbatere publică.
În 2024, Parlamentul european a a probat peste 50 miliarde de euro ajutor militar, în timp ce Comisia Europeană a lărgit European Defence Fund (fondul european de apărare) pentru a canaliza subsidiile direct către marile firme din domeniul apărării – printre care și companii asociate cu Regatul Unit, precum QinetiQ.
Rezultatul este o politică europeană de apărare tot mai legată de interesele industriale transatlantice. Fiecare nou pachet de ajutoare întărește baza industrială a NATO, dar și dependența UE de această bază. Pentru politicieni, a arăta susținere pentru Ucraina a devenit un test de tărie morală; pentru contractorii militari, a asigurat o creștere financiară fără precedent. […]
Relația lui cu Johnson i-a oferit lui Harborne un amestec rar întâlnit de acces politic și vizibilitate media. La rândul lui, în încercarea de a-și păstra influența și după terminarea mandatului, fostul prim-ministru a găsit în Harborne atât un aliat financiar, cât și un suporter ideologic pentru o politică externă agresivă din partea Marii Britanii. Aranjamentul le-a folosit ambilor: Johnson a obținut o poziție politică vizibilă și influentă, Harborne a obținut apropiere de factorii de decizie și de canalele de informații dintre Regatul Unit și NATO pe tema politicii de apărare. […]
Dependența strategică a Europei
De la Bruxelles la Londra, politica externă a Europei s-a aliniat tot mai mult cu prioritățile Washingtonului și cu agenda NATO. Conflictul ucrainean a accelerat trecerea spre reînarmare permanentă și spre o dependență reînnoită de importurile de tehnologie și energie.
Pentru guvernele care se confruntau cu crize interne, războiul a servit atât pentru a distrage oamenilor atenția, cât și ca stimul – o revitalizare a sectorului industrial însoțită de redirecționarea dezbaterii publice. Rezultatul pe termen lung este un continent în care politica de securitate și cea economică se suprapun acum aproape complet.
Cazul Johnson-Harborne-QinetiQ oferă o imagine detaliată despre cum influența politică, interesele de corporație și strategia națională pot converge într-o perioadă de conflict. O donație de un milion de lire sterline poate părea modestă, relativ la bugetele de apărare la nivel global, dar ea scoate în evidență mecanismele prin care accesul politic, comunicarea și afacerile ajung să se intersecteze.
*
9 aprilie 2022 – Ziua în care Johnson a aruncat în aer pacea în Ucraina
Kiev, 9 aprilie 2022. În acea dimineață, capitala Ucrainei s-a trezit printre ruine și zvonuri. După săptămâni de luptă și considerații discrete, cercurile diplomatice discutau aprins despre o posibilă încetare a focului, sub supraveghere internațională. Delegațiile rusă și ucraineană, cu medierea Turciei, înaintaseră un proiect de acord care combina neutralitatea cu garanții de securitate internaționale.
În aceeași zi, Boris Johnson a aterizat la Kiev. Oficial, vizita lui urmărea să transmită susținerea Marii Britanii pentru guvernul lui Volodîmîr Zelenski. În realitate, era vorba de mai mult decât de un simplu gest de solidaritate. Documente interne, itinerariile diplomaților și mărturiile ulterioare arată că această vizită a marcat momentul la care diplomația a făcut loc strategiei. Ceea ce s-ar fi putut rezolva la masa negocierii s-a transformat, din acel moment, într-un război de uzură.
Posibilitatea unei soluții politice a fost reală în ultimele zile ale lunii martie și primele zile ale lunii aprilie. Discuțiile de la Istanbul produseseră un text preliminar, care includea o clauză de neutralitate a Ucrainei, sub supravegherea unor garanții oferite de țări precum Turcia, Germania sau chiar Marea Britanie. Potrivit unor surse apropiate procesului de negociere, Moscova era dispusă să ia în calcul o retragere parțială, dacă guvernul de la Kiev accepta să nu se alăture NATO. De asemenea, textul prevedea un statut special pentru Crimeea și o amânare a rezolvării problemei Donbas.
Nu era nici o capitulare, nici o victorie, ci un cadru imperfect care ar fi oprit escaladarea războiului. „Era loc de înțelegere”, admitea luni mai târziu un diplomat european implicat în discuții. „Ambele părți erau epuizate, iar Turcia se mișca repede. Ce a lipsit a fost voința politică în Occident”.
În acel context fragil, vizita lui Johnson a sporit presiunile. Documente aparținând Foreign Office sugerează că directiva din spatele acestei vizite a fost împiedicarea unei înțelegeri premature care putea să pară o concesie făcută Moscovei. Cu alte cuvinte, trebuia făcut tot posibilul ca negocierile de pace să se prăbușească.
Mesajul britanic: „Nu negociați, rezistați!”
Misiunea britanică a venit la Kiev cu un mandat limpede. Johnson i-a spus lui Zelenski că orice acord de încetare a focului fără o victorie totală a Ucrainei ar fi avut drept consecință imediată înghețarea oricărui ajutor militar și financiar din Occident.
Prim-ministrul britanic a susținut că o negociere la acel moment echivala cu legitimarea invaziei. Poziția lui era clară: „Putin trebuie să cadă și va cădea”. În calculele lui, Ucraina nu era altceva decât o unealtă, fie ea și imperfectă, împotriva Rusiei.
Dar poziția lui Johnson nu era o improvizație. Documente oficiale emise de biroul lui între februarie și aprilie 2022 – documente obținute de europeanconservative.com – repetă aceeași mantră: „Singurul mod de a încheia acest război este printr-o victorie a Ucrainei – o victorie cât mai rapidă. Cu cât Putin cade mai repede, cu atât mai bine pentru Ucraina și pentru restul lumii.”
Vizita din aprilie a fost, așadar, nu o excepție, ci începutul unei campanii diplomatice susținute, menită să elimine orice urmă de negociere din discursul occidental.
Surse diplomatice confirmă faptul că Johnson nu a acționat de capul lui. Mesajul lui reflecta consensul blocului atlantic – Washington, Londra, Varșovia și Țările Baltice – care vedea în acest război oportunitatea de a slăbi structural Rusia. Franța și Germania, deși mai prudente, nu au contestat public această poziție. La Bruxelles, unii oficiali vorbeau despre „realism strategic”; alții, mai sceptici, vedeau în această poziție o încetare definitivă a oricărei diplomații.
Această coordonare este confirmată de documente ale guvernului britanic datate 21 septembrie 2022, documente în care Downing Street sublinia că „ajutorul acordat de Regatul Unit Ucrainei se va menține sau va fi sporit în 2023” și că „Putin trebuie să cadă”. Tonul acestor documente relevă că mantra lui Johnson a fost instituționalizată, ca politică oficială, atât pentru Regatul Unit, cât și pentru NATO.
Reacția Kievului a fost imediată. În zilele care au urmat vizitei lui Johnson, Zelenski și-a înăsprit discursul. Pe 12 aprilie, ministrul ucrainean de externe, Dmîtro Kuleba, a declarat că Ucraina nu va semna „niciun document care nu presupune o retragere totală a forțelor rusești”. A doua zi, Zelenski a spus parlamentului ucrainean că țara va continua să lupte „Până când fiecare centimetru din teritoriu va fi recuperat”.
Tonul comunicatelor oficiale ucrainene s-a schimbat. Mesajele către NATO și rapoartele interne au început să reflecte o dihotomie care continuă și azi: rezistență totală sau înfrângere. Declarațiile comune emise de Londra și Washington au eliminat orice trimitere la „negociere” sau „dialog”, înlocuindu-le cu un nou limbaj: „victorie”, „unitate”, „eliberare”.
Motivele lui Johnson
Decizia lui Johnson nu poate fi înțeleasă în afara contextului ei politic și strategic.
În primăvara lui 2022, guvernul Johnson era confruntat cu o dublă criză. Pe de o parte, scandalul Partygate [membrii ai guvernului fuseseră descoperiți încălcându-și copios propriile reguli draconice impuse populației în perioada Covid] îi eroda autoritatea pe plan intern, pe de altă parte, Marea Britanie era nerăbdătoare să-și reclame proeminența internațională după Brexit. Faptul că a fost primul politician occidental care a vizitat Kievul i-a oferit lui Johnson o dublă oportunitate: să-și întărească imaginea de lider moral pe plan intern și să consolideze influența britanică în Europa de Est, regiune dominată, în mod tradițional, de Germania.
Londra avea interese clare și în domeniul industrial. Companii asociate sectorului de apărare britanic se pregăteau deja pentru o expansiune pe piața de armament ucraineană. În acest sens, prelungirea războiului însemna consolidarea unei noi axe economice și militare, axa Statele Unite-Marea Britanie – Europa de Est. Documentele scurse public clarifică o eventuală nelămurire: era acesta un scenariu pus la punct dinainte sau doar o oportunitate de care s-a profitat rapid?
La Bruxelles, reacția a fost una ambiguă. La nivel oficial, instituțiile Uniunii Europene au lăudat vizita lui Johnson ca o demonstrație de „solidaritate și spirit de conducere”, dar, în privat, mulți diplomați exprimau îngrijorare. Italia și Ungaria avertizau că o escaladare prelungită a războiului amenința stabilitatea economică a continentului – ceea ce s-a și întâmplat. Franța, care deținea președinția Consiliului Europei la acel moment, a încercat să păstreze o line de comunicare deschisă cu Moscova, dar a fost marginalizată. Sub presiunea aliaților ei estici, Germania s-a aliniat, în cele din urmă, poziției atlantice.
Începând cu luna aprilie 2022, conflictul a intrat într-o nouă fază. Logica militară a înlocuit diplomația. Obiectivele politice au fost înecate într-un discurs dramatic, care justifica un sacrificiu fără sfârșit. Furnizarea de arme a crescut exponențial și, odată cu ea, a crescut și dependența Europei de Statele Unite și de Marea Britanie.
Sancțiunile împotriva Moscovei – menite să „sugrume agresorul” – au declanșat o criză energetică fără precedent în blocul european. La finalul lui 2022, costul total al războiului depășise deja 660 de miliarde de euro, în timp ce inflația creștea, iar industriile strategice ale Europei se confruntau cu falimentul și relocarea. Puțini au fost cei care, la Bruxelles, au recunoscut că aceste schimbări – pecetluite de vizita lui Johnson la Kiev în acel aprilie – redefiniseră nu doar cursul războiului, ci și rolul Europei în acest război.
În lumina probelor existente, vizita prim-ministrului britanic la Kiev nu a fost un gest improvizat, ci o decizie politică urmată de consecințe structurale. Mesajul pe care el l-a dus la Kiev a fost unul clar: nu negociați, rezistați și prelungiți războiul. Directiva aceasta a transformat un război limitat într-un conflict deschis care modelează încă politica europeană și echilibrul puterilor la nivel global.
Chiar și după ce acesta plecase din Downing Street, NATO i-a recunoscut în mod explicit lui Johnson rolul jucat în această transformare strategică. Într-o scrisoare personală, datată 9 septembrie 2022, văzută de europeanconservtive.com, fostul secretar general NATO, Jens Stoltenberg, i-a mulțumit lui Johnson pentru „rolului de lider în activarea unității și construirea sprijinului pentru Ucraina”, notând că vizita acestuia la Kiev „crease condițiile pentru o susținere fără precedent dată Ucrainei de Aliații NATO”. Această scrisoare, care este scrisă sub antetul NATO și semnată personal de Stoltenberg, confirmă faptul că vizita din aprilie nu a fost doar un gest simbolic, ci parte dintr-un plan politic validat și celebrat de alianța atlantică.
Nu a fost vorba de un calcul greșit, ci de o strategie deliberată: sacrificarea unei păci imediate în numele unui obiectiv mai larg, acela de a slăbi Rusia, de a întări NATO și de a reafirma influența anglo-americană asupra Europei. Trei ani mai târziu, rezultatele sunt clare. Ucraina rezistă, dar este devastată; Rusia s-a adaptat; iar Europa suportă costurile economice și sociale ale unui război pe care nu îl mai controlează.
Pe 9 aprilie 2022, Kievul aștepta vești despre un posibil acord de pace. Ce a primit au fost ordine de a rezista. În acea zi, decizia nu a fost una militară, ci politică: s-a ales o strategie care să facă războiul permanent, iar pacea, suspectă. Johnson nu a fost singurul arhitect al acestei strategii, dar vizita lui a simbolizat momentul în care negocierea a devenit inacceptabilă. De-atunci încoace, Europa trăiește sub povara consecințelor acelei alegeri – este mai dependentă, mai divizată și mai puțin suverană.
*
Europa și războiul au devenit un proiect
În timp ce Johnson apăra, de la Londra la Washington, ideea unei „victorii totale”, Bruxelles-ul a început să o instituționalizeze. În iunie 2022, Uniunea Europeană a acordat Ucrainei statut de candidat pentru aderare – decizie luată în mijlocul războiului. Doi ani mai târziu, în martie 2024, Institutul Bruegel, un think tank european de primă mână, a publicat un raport intitulat „Calea Ucrainei spre statutul de stat membru UE și implicațiile sale pe termen lung”.
Studiul estima că aderarea Ucrainei la UE ar costa, anual, 0,13% din PIB-ul anual al UE, circa 19 miliarde de euro, cifră considerată „gestionabilă” în schimbul „întăririi graniței estice și creșterii securității energetice a continentului”. Raportul sublinia, de asemenea, că integrarea Ucrainei „va coincide cu reconstrucția acesteia după război”, acordând Bruxellesului rolul central în„ reconstrucția instituțională” a Ucrainei. [Între timp, cifrele estimate sunt mult mai mari mai puțin „gestionabile”.]
Astfel că mesajul Londrei – „nu va fi pace fără victorie” – s-a transformat în strategie la nivel european: mai multe sancțiuni, mai multe arme și o expansiune instituțională care remodelează întregul continent.
Documentele analizate pentru ancheta de față arată că guvernul britanic a folosit limbajul cu o precizie de operațiune militară. În zeci de documente interne cuvinte precum „negociere” sau „diplomație” nu apar nici măcar o dată; în schimb, cuvinte precum „victorie”, „tragere la răspundere” și „dreptate” se repetă obsesiv.
O directivă emisă chiar de Downing Street în septembrie 2022 instruiește purtătorii de cuvânt să „mențină un ton optimist și ferm” și să evite „comparații cu pozițiile opuse sau pozițiile partenerilor europeni mai precauți”. Orice comunicare trebuia să servească un singur obiectiv: să protejeze scenariul că victoria este sinonimă cu pacea.
Moștenirea: războiul moral al Europei
Trei ani mai târziu, consecințele acestui scenariu prefabricat sunt evidente. Ucraina face pași spre integrarea europeană sub supravegherea Bruxellesului (nu fără fricțiuni interne și nu fără încălcarea propriilor reguli); NATO avansează spre est, intensificând tensiunile cu Rusia; iar diplomația europeană a adoptat un limbaj al războiului moral care se face, cuvânt cu cuvânt, ecoul instrucțiunilor emise de Downing Street.
Raportul Bruegel avertizează că expansiunea poate altera echilibrul interior al Uniunii Europene și consolida, în același timp, un bloc european „mai dependent de serviciile de apărare și de energia anglo-saxonă”. Să fie acesta adevăratul obiectiv – a supune aproape treizeci de națiuni europene voinței strategice a unei Marii Britanii post-Brexit?
Johnson, devenit acum emblema acestui curent, se prezintă ca „om de stat vizionar”. Dar documentele pe care le-am analizat sugerează altceva: sugerează un politician care a reușit să transforme o criză internațională într-un discurs profitabil și de durată, în care moralitatea și strategia se amestecă până devin imposibil de deosebit una de alta.
Din biroul lui londonez, fostul prim-ministru continuă să repete același slogan pe care îl repetă de trei ani încoace. „Singura cale de a încheia acest război este ca Ucraina să câștige – și să câștige rapid”. Ceea ce a început ca un slogan a devenit acum doctrină continentală – împotriva intereselor Europei.
