Zilele trecute, New York Times publica un articol în care promova ideea că, întrucât organele umane necesare pentru transplanturi sunt greu de găsit, ar trebui să redefinim moartea, din rațiuni de eficiență a sistemului medical.
Traduc mai jos articolul publicat de Joshua Stylman în Brownstone Institute Journal pe acest subiect.
*
Când „suficient de mort” devine o unitate de măsură
Pe aparate, curge o linie dreaptă. Familia plânge. Doctorii așteaptă fix 75 de secunde – restul e procedură. În lumea transplantului de organe, „suficient de mort” a devenit o limită care se tot mută.
New York Times tocmai a relatat ceva ce marea majoritate a oamenilor nu sunt pregătiți să audă: în graba de a dezvolta industria transplantului de organe, echipele de recoltare au început, uneori, prea devreme. Nu după moarte – ci înainte ca moartea să fie stabilită cu certitudine.
Aici nu mai vorbim de jurnalism de investigație – este oficial. În luna iulie, Departamentul american de sănătate și servicii umane (DHHS) a publicat rezultatele unei anchete federale cu privire la sistemul de transplanturi. Cuvintele următoare le aparțin lor, nu mie: „Spitalele au permis ca procesul de recoltare a organelor să înceapă când pacienții încă mai dădeau semne de viață, ceea ce este oribil” a declarat Robert F. Kennedy Jr., secretarul american pentru sănătate. Raportul federal a descoperit cel puțin 28 de pacienți care este posibil să fi fost încă în viață la momentul la care a început extragerea organelor.
Asta se întâmplă în baza unui protocol numit „donație după moartea circulatorie” (DCD). Este ceva fundamental diferit de practica uzuală, care permite donația după moartea cerebrală, atunci când pacienții au pierdut toate funcțiunile cerebrale și sunt menținuți pe aparate tocmai pentru conservarea organelor. Pacienții DCD mai încă activitate cerebrală – sunt pe moarte, dar nu sunt morți. Doctorii decid că pavcientul erte aproape să moară și că nu-și va mai reveni – ceea ce este o judecată de valoare, nu o certitudine biologică.
Până mai recent, DCD se folosea foarte rar. Astăzi, proporția transplanturilor care provin din această procedură este enormă și în continuă creștere. În fiecare zi, 13 persoane mor în așteptarea unui transplant de organe care nu vin niciodată. Urgența este reală și explică de ce sistemul se simte presat să apuce pe orice cale poate genera donație de organe. Numai că a salva viețile unora luând prea devreme viețile altora nu este salvare – este un alt fel de condamnare la moarte.
Asta nu este o dezbatere despre transplanturi și dacă ele salvează sau nu vieți; salvează. Este vorba de ceva mai fundamental: granița dintre viață și moarte este tratată ca o variabilă flexibilă, care poate fi modificată după nevoi.
Granița sacră
Moartea a fost dintotdeauna cel mai profund mister al umanității – granița ultimă dintre a fi și a nu fi, dintre conștiință și vid. Medicina modernă a promis precizie: moarte neurologică, stop cardiac, criterii clinice care pot marca exact momentul în care o persoană devine un cadavru.
Dar, atunci când moartea devin un protocol, în loc de o realitate ontologică, ceva esențial s-a pierdut. Așa cum spunea filosoful Ivan Illich, când o cultură medicalizează toate granițele – naștere, moarte, chiar și sens – ea își pierde capacitatea de a naviga acele distincții fără permisiunea instituțiilor.
Vorbim aici de momentul în care o ființă umană încetează să mai existe ca entitate conștientă și devine – în calculele sistemului – o colecție de organe numai bune de recoltat.
Problema este mult mai adâncă decât aceste protocoale. Așa cum observa bioeticianul Charles Camosy, medicina contemporană se găsește „într-un punct foarte jenant, intelectual: medicii și alții care nu au gândit aceste lucruri până la capăt și nu au, practic, nicio educație serioasă în filosofie/teologie, își inventează din mers o antropologie morală ca să poată obține organele pe care le vor”. Când instituțiile încep să optimizeze principii fundamentale, ele pierd orice cadru coerent pentru înțelegerea a ceea ce fac, în realitate.
Când reflexele devin „fără sens”
Dacă definiția lui „suficient de mort” devine un punct de negociere, atunci am pierdut, deja, meciul. Faptul că pe permisul tău de conducere scrie „donator de organe” reprezintă mai mult decât consimțământ medical – este un contract spiritual despre ce se va întâmpla cu vasul care ți-a purtat în el conștiința pe tot parcursul vieții.
Un pacient și-a tras genunchii la piept în timp ce era pregătit pentru extacția organelor – ceea ce personalul medical a considerat a fi reflexe „fără sens”. În Alabama, Misty Hawkins a fost dusă, pe targă, în sala de operație, după ce fusese declarată moartă, dar, la prima incizie, medicii au constat că inima ei încă bătea, pieptul i se ridica și cobora în ritmul unei „respirații greoaie”. Au tăiat-o așa, vie.
„Fără sens” pentru cine? În acel gest – în acea tragere a genunchilor către piept, în acea bătaie de inimă prea târziu descoperită – zace întrebarea fundamentală: Dar dacă în acel trup continuă să locuiască ceva esențial? Dacă granița dintre viață și moarte nu este o linie simplă, ci este un spațiu liminal, iar noi îl traversăm mult prea repede?
Mașina de stimulente
Luați seama la stimulente, dar și la metafizică. Atunci când spitalele primesc notă după „rata de conversie” – termen care i-ar face se roșească pe un vânzător de mașini la mâna a doua și pe un teolog deopotrivă – ce se măsoară este eficiența procesului de transformare a muribunzilor în piese de schimb. Directorii de spitale au contracte federale de respectat, performanța lor se judecă după rezultate.
Cifrele spun totul: donațiile după moartea circulatorie s-au triplat de la ordinul executiv al lui Trump, în 2019. Aproape 20% din organele recoltate nici nu mai sunt acum trecute pe listele oficiale de așteptare – față de doar 3% în 2020. Cincizeci și cinci de cadre medicale din 19 state au asistat la cazuri tulburătoare. Numai în Kentucky, ancheta federală a descoperit 73 de pacienți cu „semnale neurologice incompatibile cu donația de organe” care au fost, totuși, pregătiți pentru recoltare.
Atunci când măsori sistemul în acest fel, „mai mult și mai repede” devine o viziune despre lume, care redefinește granița dintre viață și moarte în numele eficienței operaționale. Stimulentele, prevăzute inițial pentru a salva vieți, intră în metastază și devin cote de productivitate.
Costul uman
Așa cum declara, pentru New York Times, o asistentă medicală, după ce fusese martoră la scena în care o pacientă sedată, dar reactivă, plângea în timp ce era deconectată de la aparate:
„Am simțit că, dacă îi dădeam mai mult timp la ventilator, și-ar fi revenit. Am simțit că particip la o omucidere.”
Ulterior, asistenta în cauză a demisionat, traumatizată de participarea ei la ceva care fusese crimă instituțională deghizată ca protocol medical.
Riscul nu este doar ipotetic – este ontologic. La început, protocolul cerea să treacă două minute fără puls. După aceea, termenul a devenit de 75 de secunde. Acum, criteriul este „suficient de nereactiv”. De fiecare dată când mai ștergem niște secunde din timpul de așteptare, nu doar că ajustăm un protocol medical – redefinim ce înseamnă să fii mort. Tratăm misterul care este conștiința ca și cum ar fi un virus în software care trebuie eliminat pentru optimizare.
Asta nu este doar o problemă în domeniul transplanturilor – este sistemul de operare al instituțiilor moderne. L-am văzut în timpul Covid, când definirea cazurilor pentru spitalizare varia dramatic, după diferite criterii, generând un număr de cazuri extrem de diferit de la o instituție la alta, în funcție de unitatea de măsură utilizată. L-am văzut în azilurile de bătrâni, unde regulile de plăți din sistemul Medicare forțează familiile să aleagă între asistenți medicali pricepuți și servicii de cazare și masă, ceea ce face dintr-o decizie de viață și de moarte o alegere administrativă în funcție de rezultatul mai convenabil. Îl vedem în autorizarea produselor farmaceutice, unde FDA a fost criticată pentru proceduri accelerate de aprobare a unor medicamente pe bază de rezultate surogat, iar nu pe baza beneficiilor clinice, în timp ce testele de confirmare, adesea amânate, probează, apoi, că medicamentul nu este eficient.
Erodarea încrederii
Încrederea nu se construiește prin declarații de presă. Se construiește prin onorarea greutății profunde a ceea ce cerem familiilor să îndure. Odată ce publicul crede că această linie de demarcație – această graniță dintre măsurători și sens – este tratată cu neglijență, oamenii nu vor mai accepta să doneze organe. În Arkansas, promotorii donației de organe încearcă deja, în instanță, să blocheze o lege care cere autorizarea familiei chiar și atunci când persoana este donator înregistrat – semn că încrederea publicului este pe cale să se fractureze.
Fără încredere în integritatea procesului, sistemul proiectat pentru a salva vieți se prăbușește sub greutatea propriilor lui scurtături utilitare. Ceea ce e rău pentru toată lumea: pentru oamenii ale căror vieți pot fi salvate prin transplant de organe, pentru medicii care respectă regulile, pentru familiile care ar fi ales donația în condițiile în care dimensiunile clinice și metafizice ale morții ar fi fost respectate.
Ce ne spun toate astea
Aceste probleme nu pot fi rezolvate în sistemul actual, pentru că sistemul actual este însăși problema. Odată ce ai creat o instituție care măsoară „rata de conversie” a morții, ai depășit deja o graniță care nu poate fi refăcută prin reglementare.
Reverența nu se poate reînvia prin birocrație. Nu poți scrie un protocol care să restaureze misterul conștiinței sau să creeze măsurători pentru onorarea dimensiunii metafizice a mortalității. Corupția nu este în implementare – este în însăși ideea că această graniță poate fi strandardizată, optimizată și gestionată de instituții ținute de obiective de performanță.
Asistăm nu la o serie de erori medicale care trebuie corectate, ci la proba unei transformări civilizaționale care a avut deja loc. Am trecut de la o cultură care aborda mortalitatea cu venerație și cu nesiguranță la una care o tratează ca pe o problemă operațională care trebuie gestionată eficient. Numărătoarea inversă nu începe acum – ea curge deja de o vreme.
Suveranitatea corporală și suvernitatea spirituală
În esență, aici nu este vorba despre știința transplanturilor. Este vorba despre suvernitatea noastră asupra trupului și sufletului nostru în momentul în care suntem cel mai vulnerabili. Legitimitatea sistemului de transplanturi se bazează exclusiv pe credința publicului că stabilirea morții se face cu respectarea atât a realității biologice, cât și a misterului metafizic – că momentul tranziției este marcat cu precizie, cu coerență și zero interes propriu al instituției.
Orice semnătură pentru înregistrarea ca donator reprezintă un act de absolută încredere – că medicina va respecta și viața, și moartea, cu aceeași venerație, că granița dintre existență și non-existență va fi tratată ca inviolabilă, iar nu după conveniență. Acea încredere odată trădată, nicio reformă a sistemului de donații nu va rezolva problema penuriei. Ce se va întâmpla va fi că registrele se vor goli și coșciugele vor deveni tot mai multe.
Legitimitatea este fragilă pentru că are de-a face cu ceva mai profund decât sistemul de sănătate – are de-a face cu credințele noastre despre conștiință, despre identitate și despre ce înseamnă să fii om. Asta nu se poate cumpăra prin campanii de PR. Nu se poate decât câștiga prin transparență, prin răspundere și printr-o respectare nestrămutată a obligației de a onora misterul pe care noi toți, până la urmă, îl avem de străbătut.
Dacă „suficient de mort” devine o unitate de măsură, atunci numărătoarea inversă deja a început – nu doar pentru pacient, ci pentru încrederea noastră colectivă că sistemul medical e capabil de ceva mai mult decât eficiență. Pentru că, odată ce acceptăm moartea ca decizie managerială, iar nu ca realitate spirituală, nu mai vorbim de optimizarea unui sistem – vorbim de reprogramarea unui cod moral al civilizației.
Civilizațiile nu supravițuiesc prea mult după ce uită ce contează cel mai mult – iar, când fac asta, urmează, repede, recoltarea. Întâi recoltarea de trupuri, apoi cea de suflete.
Când sacrul este subordonat unui protocol, ce se recoltează nu este doar trupul.
