Resimțim cu toții, zi de zi, dificultățile tot mai mari cu care pare să se confrunte Europa.
Redau mai jos o analiză economică scurtă și clară, publicată acum câteva zile de grupul de analiști din spatele platformei Coin Bureau Finance.
Deși canalul YouTube cu acest nume este nou, aceeași echipă conduce Coin Bureau – o platformă de analiză politică, geopolitică, economică și financiară cu peste 2,7 milioane de abonați.
Materialul poate fi urmărit în limba engleză aici.
Este Uniunea Europeană în pragul colapsului?
Uniunea Europeană se confruntă cu o criză existențială. În acest moment, UE arată tot mai puțin ca o putere globală și tot mai mult ca un banc politic. Franța, de pildă, a avut deja patru premieri într-un an, iar numărătoarea continuă.
Dar acest haos nu este o întâmplare. Mai degrabă, este culminația unor decenii de declin, de divizare și de proastă administrare a economiei. Voi explica pe scurt cum Europa a uitat să mai crească economic, cum moneda Euro este în așa fel proiectată încât acum distruge Uniunea Europeană și ce înseamnă toate astea pentru piețe și pentru omul de rând…
Problema dezvoltării: UE a uitat să mai fie competitivă
Așadar: Franța e în haos, piețele europene de obligațiuni sunt la roșu și politicienii se schimbă de la o zi la alta. Dar acesta nu este un șoc brusc, apărut din senin, ci doar ultimul act într-o piesă care a început acum mai mult de un deceniu.
Totul a început după criza financiară globală din 2008, când liderii din întreaga lume au avut de făcut o alegere simplă: ori să-și stimuleze economiile și să investească în dezvoltare, ori să strângă cureaua și să reducă deficitul. SUA și China au ales stimularea și și-au repornit economiile. Europa, pe de altă parte, sub conducerea unei Germanii obsedate de „Schwarze Null” sau „Black Zero” [o politică bugetară în care cheltuielile sunt egale cu veniturile guvernamentale, evitând îndatorarea], a ales austeritatea. Acum, aproape douăzeci de ani mai târziu, acea alegere apare ca una dintre cele mai enorme acte de auto-sabotaj economic din istoria modernă. În anul 2000, Europa deținea 20% din PIB-ul global; în 2023, a ajuns la numai 14%. Astfel că, în timp ce competitorii ei construiau viitorul, Europa se ocupa de echilibrare bugetară și artificii fiscale.
Așa cum spunea odată Mario Draghi, fost președinte ale Băncii Centrale Europene (BCE), Europa a devenit un uriaș îmbătrânit, captiv într-un lung și dureros proces de declin. În centrul acestui declin stă un adevăr simplu: Europa a uitat cum să crească. Productivitatea stagnează; inovația întârzie; iar o populație îmbătrânită nu mai are în urma ei destui tineri care să preia povara. Iar, unde Europa continuă să concureze în industrii tradiționale, precum industria de mașini sau manufactură, ea a ratat trenul pentru domeniile noi, inovative, începând cu Internetul și continuând cu, de fapt, toate valurile de inovație de la Internet încoace.
Dacă privim cifrele, vedem că vârsta medie a celor cinci cele mai mari companii europene este de 100 de ani, în timp ce, în SUA, ea este de 40 de ani. În ultimii 50 de ani, în Europa nu a apărut nicio companie nouă care să valoreze mai mult de 100 de miliarde de euro. Iar, începând cu 2008, o treime din cele mai promițătoare noi companii europene – așa-zisele „companii unicorn” – au plecat din Europa, mutându-se în jurisdicții unde se pot dezvolta. Investițiile în domeniul privat spun aceeași poveste. În Europa, companiile cheltuiesc numai 1,2% din PIB pe cercetare și dezvoltare, adică nici jumătate din ceea ce se întâmplă în SUA.
Adăugăm la asta un labirint de reglementări și prețurile uriașe la energie și nu avem de ce ne mira că și talentul, și capitalul fug din Europa spre zări mai prietenoase.
Și, dacă tot am menționat energia, ăsta este punctul la care auto-sabotajul Europei devine aproape comic. În 2022, când s-a tăiat accesul la gazul rusesc, Germania, cea mai mare putere economică a Europei, a decis să-și scoată din funcțiune uzinele nucleare de energie. Decizie care a mutilat industria grea, a dus la o creștere enormă a prețurilor la energie și, aproape peste noapte, a făcut întregi sectoare economice necompetitive. Nici să vrei n-ai putea inventa o politică mai proastă.
Și-apoi, mai este și problema forței de muncă. Talentul fuge din Europa. Milioane de lucrători extrem de bine pregătiți preferă să se mute în SUA sau în Marea Britanie, în căutarea de oportunități mai bune. Cel mai adesea, ei sunt înlocuiți în țările de origine de imigranți necalificați, care trăiesc, mulți dintre ei, din ajutoare guvernamentale, ceea ce nu face decât să crească povara sistemelor de securitate socială, construite și susținute de chiar contribuabilii aceia care acum aleg să plece. Între timp, circa 100 de milioane de europeni au ajuns la pragul sărăciei.
Cutremur politic: revolte, demisii și ascensiunea mișcărilor naționaliste
Acest declin economic a produs consecințe politice pe care elitele europene nu le mai pot ignora. Electoratul este furios și dezamăgit – și, sincer vorbind, cum să nu fie? În condițiile în care milioane de oameni se luptă cu costurile tot mai mari ale vieții de zi cu zi și cu prăbușirea serviciilor publice, este normal ca lumea să ceară răspunsuri. Iar, atunci când conducerea nu poate găsi soluții complexe la aceste probleme, soluțiile simple devin tot mai tentate.
Acesta fiind, în esență, și motivul fundamental al cutremurului politic care zguduie azi Europa. Susținerea electorală pentru partidele populiste s-a triplat din anii nouăzeci încoace, ajungând, de la circa 10%, la aproape 30%. Tendința aceasta se vede cel mai bine în Germania, unde un partid de dreapta, AfD (Alternativa pentru Germania) este în ascensiune, profitând cel mai mult de pe urma furiei populare. Mare parte din nemulțumirea și furia populară vine de la politicile verzi, care sunt extrem de extrem de scumpe și nepopulare – ca exemplu, o așa-zisă „lege a încălzirii casnice” a obligat familiile să cheltuiască zeci de mii de euro pentru a-și instala pompe de căldură.
Așa că, în timp ce mari investitori precum Black Rock se distanțează în tăcere de narațiunile ESG [„Environmental, Social, Governance” – sistem în care evaluarea performanței companiilor în termeni de „sustenabilitate” și impact se face după criteriile Mediu, Social, Guvernanță], Bruxellesul, Berlinul și alte guverne europene continuă să se încăpățâneze pe aceste politici.
Dar revolta populară nu este doar despre politici; este și despre încredere. Tot mai mulți europeni își consideră conducătorii corupți, desprinși de realitate și protejați de consecințele propriilor fapte, niciodată trași la răspundere. De altfel, cercetările arată că aproape un sfert dintre parlamentarii europeni au fost implicați în scandaluri, de la hărțuire la mită – cazuri precum Qatargate sau Huaweigate. Mai grav, multe din acest cazuri par a fi cercetate numai atunci când suspecții sunt politicieni din opoziție, care sunt investigați mult mai agresiv decât cei din interiorul puterii.
Iar această eroziune a încrederii nu este nicăieri mai gravă decât în ce privește însăși Comisia Europeană, mai ales sub conducerea actualei președinte, Ursula von der Leyen, ale cărei mandate au fost marcate de secret și evaziune. Poate cel mai relevant exemplu este cel al jurnaliștilor care au cerut detalii despre aranjamentul de miliarde de euro făcut de Comisie cu compania Pfizer pentru vaccinuri – li s-a răspuns că nu există documente oficiale, pentru că întreaga afacere s-a făcut pe SMS.
Or, pentru europeanul obișnuit, asta arată mai puțin ca o guvernanță și mai mult ca o birocrație de elită care strânge rândurile pentru a nu suferi nicio consecință legală.
Și, într-un moment în care Europa oricum abia mai făcea față acestei decadențe interne, a venit și lovitura finală: lovitura din partea SUA. Alianța transatlantică pe care Europa și-a bazat securitatea în ultimii 80 de ani a ajuns la un final abrupt de Ziua Sf. Valentin, în 2025, atunci când vice-președintele american J.D. Vance le-a spus liderilor europeni că nu mai pot lua acest parteneriat cu America de-a gata. Mesajul lui Vance a fost clar: prioritatea Americii nu mai este aceea de a apăra Europa; America are de luptat propriile ei războaie culturale acasă. Și, pentru a sublinia acest mesaj, Vance a refuzat să se vadă cu cancelarul german, preferând o întâlnire cu liderii AfD, manevră care a trimis o undă de șoc în capitalele europene. Una mai pui că s-au scurs detalii din conversațiile purtate în spatele ușilor închise, din care rezultă că Vance și secretarul american al apărării au spus că detestă ideea ca SUA să salveze iar Europa, în condițiile în care aliații europeni nu-și plătesc partea și sunt, citez, „penibili”. În ochii SUA, Europa nu prea mai este un partener, ci, mai degrabă, o povară.
Viciile Euro: o monedă comună care divide continentul
Dar, ca și când aceste conflicte politice nu ar fi de ajuns, fractura finală din fundația Uniunii Europene trece chiar prin inima monedei ei comune, Euro.
Totul a început când Germania – susținătoarea supremă a disciplinei bugetare – a decis să arunce ea însăși la coș propriile regulamente. După șocul produs de noile politici ale administrației Trump, Berlinul a renunțat la plafonul de cheltuieli bugetare și a aprobat un stimul de un trilion de euro, acoperind tot, de la reînarmare la infrastructură.
După ce, decenii întregi, a forțat restul țărilor europene la austeritate bugetară, Germania și-a dat singură voie să se împrumute fără limită, ceea ce echivalează cu o abolire a vechii ordini.
Această decizie a confirmat ceea ce istoricul economiei Rusell Napier avertizează de mulți ani că se va întâmpla. Zona Euro este structural defectă, iar BCE nu mai poate funcționa ca o adevărată bancă centrală. Cum ar putea BCE să stabilească o rată unică a dobânzii în condițiile în care datoria totală a Franței, publică și privată, a atins 350% din PIB, iar a Germaniei este pe la 200%? Răspunsul este că nu poate.
Pentru a salva Franța de datorii, BCE ar trebui să creeze o inflație susținută, de 6 – 7%, pe o durată mai lungă de zece ani. Ceea ce este, politic vorbind, imposibil. De ce ar tolera cetățenii germani consecințele cheltuielilor iresponsabile ale Franței?
Și aici zace esența problemei. Pentru că BCE nu o poate rezolva, puterea de a crea bani revine, pe tăcute, la nivel național, la cele 20 de guverne separate, care iau, acum, fiecare, propriile măsuri. Or, asta anunță sfârșitul monedei comune. Iar ceea ce vedem acum este ceea ce Napier numește „represiune financiară” – o revenire, pe tăcute, la creditul direcționat de stat, în care guvernele decid cine primește finanțare, iar economiile private suportă factura.
Această situație nu mai este acum doar o teorie. În întreaga Europă, guvernele dictează deja băncilor unde să ofere împrumuturi și preiau garanția riscurilor. În Spania și Italia, de exemplu, aproape 100% din creșterea împrumuturilor corporatiste este garantată de stat. În același timp, fondurile de pensii sunt încurajate – pe alocuri, chiar forțate – să cumpere obligațiuni de stat la rate ale dobânzii convenabile politic. Altfel spus, Berlinul va stabili curba de randament a Germaniei, Parisul – pe cea a Franței și tot așa. Asistăm în timp real la descompunerea uniunii monetare.
Și, dacă este vreo țară care va aplica lovitura fatală în acest proces, atunci aceea e Franța. În acest octombrie, Franța a avut un premier care a rezistat fix 14 ore în funcție. Asta după ce agenția de rating Fitch tocmai redusese cota Franței la A+, din motive de paralizie politică. E greu de închipuit ce mai urmează acum, după acest ultim eșec. Dar povestea o spun cifrele: 6% deficit bugetar, dublul limitei impuse de UE, în condițiile în care noile împrumuturi servesc doar la refinanțarea celor deja existente. Ca urmare, obligațiunile Franței produc acum 3,5% la 10 ani și peste 4,3% la 30 de ani, de opt ori mai mult decât în perioada crizei covid.
Iar BCE – președinta BCE, Christine Lagarde – insistă că nu este nicio urgență, nu e cazul să se intervină, piețele funcționează foarte bine, iar Franța nu trebuie decât să respecte regulile bugetare. În spatele acestor declarații de suprafață, e clar, însă, că BCE nu poate lăsa Franța – care este a doua cea mai mare economie din Zona Euro – să se scufunde; pe de altă parte, o intervenție ar distruge întreg proiectul Euro. Și-atunci, ne așteptăm ca UE să stea cu mâinile în sân, în timp ce totul se prăbușește? Sigur că nu, UE are un plan.
Marele Plan: mai poate Bruxellesul să salveze UE?
Și, ca întotdeauna atunci vorbim de Bruxelles, planul nu este atât unul care să rezolve problema, cât unul care să mențină pârghiile de control în mâinile birocrației.
În esență, este vorba de o strategie în două părți, prin care, chiar dacă Euro cade, elitele europene își vor menține controlul asupra capitalului și asupra cetățenilor.
Problema lor este una simplă. Banii pleacă din Europa. Așa cum chiar Mario Draghi a admis, UE are nevoie de circa 800 de miliarde de euro în investiții anuale pentru a-și finanța prioritățile ideologice – de la energie verde la înarmare. Asta în timp ce circa 30 de miliarde de euro din economiile europenilor pleacă anual către piețe străine.
Prima parte a soluției este Savings and Investment Union (SIU) – Uniunea de Economii și Investiții, care, oficial, ar avea ca obiectiv să-i ajute pe europeni să-și investească economiile, mai degrabă decât să-și lase banii în nelucrare prin bănci. Numai că, așa cum se întâmplă întotdeauna cu inițiativele UE, diavolul este în detalii. Adevăratul obiectiv al acestei SIU este să canalizeze economiile private ale gospodăriilor europene – circa 10 trilioane de euro – spre țintele pe care le vrea UE.
Chestie care, cel puțin deocamdată, nu presupune o confiscare directă. Inițial, va fi vorba de o înrolare automată. Oamenii vor descoperi că fondul lor de pensii a fost redirecționat, pe tăcute, spre fonduri de investiții gestionate de giganți precum Black Rock, ale căror obiective se aliniază cu agenda Bruxellesului. Planul îi are ca țintă pe investitorii individuali, neprofesioniști, cărora li se va cere să-și investească economiile de o viață în întreprinderi mici și mijlocii, lipsite de lichidități, dar fără nicio garanție în caz de eșec. Altfel spus, dacă-ți pierzi banii, nu vei putea să te plângi la Bruxelles.
Dar, dacă formula asta de nu va aduce destui bani, atunci UE va trece la faza a doua: constrângerea. Va impune moneda Euro digitală. BCE a vrut să lanseze o monedă digitală CBDC de frică, practic – de teama că Stablecoin, moneda digitală garantată de dolar, va submina Euro. Astfel că, pentru a-și păstra relevanța, BCE a discutat chiar lansarea propriei monede digitale pe blockchain-uri publice, ca Ethereum sau Salana.
Ceea ce, ca să fie clar, nu este deloc despre inovație; este despre control.
Așa cum a spus-o absolut clar Augustin Carstens, președintele Băncii Reglementelor Internaționale, băncile centrale vor avea control absolut asupra modului de utilizare a CBDC, impunând limite asupra sumelor care pot fi deținute, sumelor care pot fi cheltuite, cu capacitatea de a impune rate ale dobânzii negative atunci când doresc. Asta înseamnă că valoarea de cumpărare a propriilor tăi așa-ziși bani va scădea nu din cauza inflației, ci pentru că BCE decide să-ți șteargă parte din economii dacă nu le cheltuiești sau nu le investești în bunurile agreate; dacă nu cumperi obligațiuni verzi, de exemplu.
În încercarea de a păstra aparențele, BCE încearcă să prezinte această programabilitate a banilor ca „plăți condiționate” și să transfere puterea de a impune restricții la băncile comerciale. Numai că, atâta vreme cât acele bănci răspund în fața BCE, este evident că este vorba despre un control centralizat. Este un sistem construit pe coerciție și pe proasta alocare a capitalului.
Iar, așa cum istoria o demonstrează, lucrurile de felul ăsta se termină întotdeauna la fel: o criză, urmată de o resetare. Ceea ce ne duce la următoarea mare întrebare: Ce înseamnă toate astea din perspectiva piețelor?
Impactul asupra piețelor. Ce înseamnă criza europeană pentru investitori și pentru economia globală?
Păi, să începem de la ceea ce este evident. Euro este încă în viață pentru că este susținut în mod artificial. BCE joacă un joc periculos, pretinzând că poate impune disciplina fiscală, deși știe foarte bine că nu poate lăsa Franța să se prăbușească.
Singurul lucru care împiedică o explozie este credința pieței că BCE va ceda, până la urmă. Numai că este o credință fără temei. Viciile monedei Euro sunt structurale, iar declinul va fi unul lent, politic și foarte dureros.
Pe măsură ce guvernele naționale preiau controlul creării de credit, următorul pas logic este controlul capitalului, în care țări mai puternice, precum Germania, sunt forțate să restricționeze fluxul de monedă nou-creată către țările mai slabe. Asta va marca sfârșitul efectiv al monedei unice, chiar dacă Euro ar continua să existe.
Dar o criză de acest fel nu doar distruge averile, ea le și redistribuie. În această nouă eră, câștigul nu vine din competiție, ci este alocat prin politici. Câștigătoare vor fi acele companii care se aliniază cu prioritățile stabilite de guvern, iar, de pierdut, vor pierde cele care rămân aliniate vechii ordini de piață. Exemplele negative ar fi investiția pasivă, vechile firme financiare și orice altceva este construit pe extracția de profit și randament. Deci proprietatea de acțiuni și investițiile tradiționale prin bănci. Acest joc s-a terminat, practic. Pasul bun ar fi cheltuielile de capital. Europa este forțată să reconstruiască, iar guvernele vor obliga la investiții în acele proiecte, indiferent de costuri. Acolo vor curge banii garantați politic.
Și-apoi, mai sunt, evident, și bunurile care rezistă la cenzură: aurul și bitcoin. Numai că, în mediul de azi, cheia este controlul personal. Dacă ceea ce deții este controlat prin fonduri ETF sau portofele cu custodie, atunci nu ești protejat; accepți să fii controlat.
Numai că lucrurile se schimbă și dincolo de piețe, pe un plan și mai larg. Epoca unei Europe conduse de Occident a ajuns la apus. Popoarele cer restricționarea imigrației, cer politici energetice pragmatice, cer încetarea cruciadelor ideologice.
Ca urmare, vedem cum liderii europeni o lasă din ce în ce mai moale cu opoziția la adresa Chinei și a altor puteri în ascensiune, în condițiile în care centrul de greutate geopolitic se mută spre est. Poate suna incredibil, dar uitați-vă în jur. Alianța transatlantică este fracturată, proiectele europene se îneacă, volatilitatea Washingtonului face orice proiect pe termen lung aproape imposibil. Astfel că, dacă SUA nu mai susține unitatea UE, poate că nu va mai fi nimeni altcineva s-o susțină.
Să sperăm că resetarea care vine va aduce reformă, nu ruină.
