Opinii. „Universalismul s-a prăbușit. Bun venit în Epoca Accesului Condiționat”

„Războiul din Iran ar trebui interpretat ca o fereastră prin care putem vedea tranziția civilizațională care are loc la un nivel mult mai mare. El relevă o lume în tranziție dinspre un imperiu universalist spre o fragmentare nominalistă; dinspre o ordine globală, înspre partiții și puncte de control; dinspre norme comune, înspre guvernanța suverană a valvelor; dinspre o rețea comună, înspre regiuni cognitive fortificate.”

Teodor Mitew, „The Gated Age”

Mă învrednicesc de câte ori am ocazia să prezint autori poate mai puțin cunoscuți, comentatori inteligenți și bine informați care scriu, de regulă, pe propriile bloguri. Am făcut-o și în cadrul seriei „Vederi de la Bruxelles”, și în seriile despre „Dosarul Epstein” – „Transumanism” și „CBDC”; acum, recomand scrierile lui Teodor Mitew, autor al recent publicatului volum „The Red Queen Trap: Complexity, Collapse and the Myth of the Future” și al unei excelente colecții de analize despre istorie, tehnologie, complexitate, mituri, sisteme și „despre cum civilizațiile uită viitorul care le-a motivat cândva și le-a dat impulsul de a merge mai departe” – texte publicate pe blogul Flaneur Musings.

Cea mai recentă analiză a lui Mitew, intitulată „The Gated Age. On the Iran war and the metaphysics of imperial collapse” – surprinde, cred eu, excepțional de bine tranziția în care ne aflăm: un proces de fracturare despre scriam și eu, vara trecută, în articolul „Marea Fragmentare” și care este acum într-o fază accelerată, dezvăluindu-și tot mai accentuat contururile în războiul din Iran.

Știm că unipolarismul este în declin și lumea care se desenează acum este multipolară, dar coordonatele ei concrete nu ne sunt încă limpezi. Globalismul liberal se baza pe pretențiile de universalism ale Occidentului, criticat pentru a fi promovat, de fapt, ideologiile și interesele polului hegemonic de putere, ascunzându-le în veșmintele înaltelor principii. Acest discurs nu mai este azi credibil – nici măcar în Occident, lucru tot mai vizibil de la începerea mandatului Trump 2.0 încoace, cu atât mai puțin în restul lumii. Presupozițiile lui fundamentale – secularismul, de exemplu, sau „sfârșitul istoriei” – au fost amarnic contrazise.

Universalismul se prăbușește, spune Mitew, iar vechiul nominalism al localului, al concretului, al diferenței specifice și ireductibile dintre țări, regiuni, culturi, revine. Sau, în simpatica analogie a lui Mitew: televizorul e (ca întotdeauna în istorie) bătut de frigider; discursul este, inevitabil, înfrânt de realitate.

Istoria a revenit; odată cu ea, au revenit marile sensuri; a revenit și escatologia.

Universalism vs. nominalism; o lume globalizată și centralizată vs. o lume a regiunilor, un mozaic „arheo-futurist”; o lume unificată, omogenizată vs. o lume a identităților locale și regionale ferme; un Internet global vs. rețele regionale; o confruntare între escatologia occidentală, travestită ca tehnologie, și vechile escatologii tradiționale – toate aceste tendințe, vizibile încă din 2025, sunt acum mult accelerate de și prin intermediul războiului din Iran.

*

Epoca Accesului Condiționat. Despre războiul din Iran și metafizica prăbușirii imperiului

Teodor Mitew, The Gated Age, 12 aprilie 2026

Războiul din Iran a fost deja discutat pe lung în limbajul ceremonial standard al comentatorilor de strategie: tactici, semnale, operațiuni de război psihologic, intimidare, gestiunea escaladării, șantaj, declin imperial, sisteme de alianțe, trădare, securitate energetică, competiția între marile puteri. Foarte bine; toate astea sunt destul de reale.

Dar acestea sunt doar descrieri la nivelul unui teatru al umbrelor bidimensional. Abordarea mea ortogonală este că acest război, indiferent cât durează, seamănă cu un obiect multidimensional care se intersectează cu lumea noastră tridimensională, iar ceea ce putem noi observa sunt numai secțiunile transversale dure, vizibile. Un pachet de ținte, o amenințare cu blocada, un armistițiu, un nou val de discurs imperial – sunt fragmente ale unei dinamici mult mai vaste și mai complexe care se străduiește să devină inteligibilă. Războiul din Iran creează o fereastră prin care se poate observa prăbușirea unei întregi ordini metafizice și strategice. Prezint mai jos câteva dintre secțiunile transversale care încep să se întrevadă.

Revenirea nominalismului

Dacă e să rețineți un singur lucru din tot acest eseu, el trebuie să fie următorul: frigiderul bate de fiecare dată televizorul. Nu există excepții de la această regulă în întreaga istorie. Indiferent care ar fi cel mai nou și mai la modă sortiment de iluzii universaliste vânturate la televizor, realitatea locală și nominală a frigiderului – cu proteinele din el și cu instalațiile lui concrete – va fi, până la urmă, singura realitate, cea care își impune prezența. Țineți minte asta.

Ce vedem acum nu este doar un alt război ca atâtea altele în Orientul Mijlociu; nu doar o criză a hegemoniei imperiale. Asistăm la un eveniment revelator în cadrul unei ordini metafizice și strategice muribunde; asistăm la o nouă revenire triumfătoare a frigiderului. La nivel metafizic, procesul mai profund constă (din nou) în prăbușirea universalismului ca ficțiune de organizare credibilă.

Preț de trei secole, Vestul și-a prezentat puterea ca formă de manifestare a valorilor universale ale rațiunii, legii, progresului, umanității și libertății. Acesta a fost principalul truc vrăjitoresc folosit la nivel global ca armă de seducție cognitivă în masă.

Pentru că, vedeți dumneavoastră, ce-a făcut Iluminismul a fost o substituire: Dumnezeu a fost dat la o parte din rolul lui de garant al esențelor universale, iar în locul lui a fost instalată Rațiunea. Adevărurile universale ale Bisericii au fost bine spălate, decontaminate de inconfortabilul lor teism european și re-etichetate ca „natură umană”, „drepturi universale”, „voință generală”, „progres istoric” și „consens rațional”.

Toma d’Aquino a spus că universalele sunt reale pentru că intelectul lui Dumnezeu le exprimă în materie. Kant a spus că sunt reale pentru că Rațiunea însăși constituie experiență. Arhitectura exterioară este identică, dar a fost eliminat autorul divin. Robespierre este un d’Aquino fără smerenie și fără acele limite de siguranță teologice care făceau ca d’Aquino să răspundă, totuși, unor imperative exterioare propriei logici. Astfel că, spre deosebire de d’Aquino, robespierrii ultimelor trei secole n-au avut nicio limită de siguranță atunci când au șters vaste segmente ale realului în numele unor principii universale.

De trei secole încoace, trăim într-o scamatorie metafizică. Universalismul progresist care dictează prezentul este, metafizic vorbind, cea mai extremă posibil versiune a realismului ante rem al lui Platon, unde universalele sunt propuse ca anterioare și mai reale decât individualele în care ar fi instanțiate. Universaliștii ante rem medievali erau, cel puțin, ținuți să răspundă Revelației. Universaliștii de azi nu răspund în fața a nimic, dincolo de propriile abstracțiuni, care există, întotdeauna, ante rem– înaintea lucrului propriu-zis.

Inamicii medievali ai universalismului – școala nominală a lui Roscelin, Abelard, Ockham și Buridan – susțineau că sistemul common law, subsidiaritatea, dreptul cutumiar, particularitatea și localismul, ca elemente corelative politic nominalismului, sunt uneori haotice și necesită răbdare, necesită acceptarea variantelor locale ireductibile. Întreaga lor atenție era concentrată in rem, în lucrul în sine și în relațiile lui contingente cu alte lucruri, la fel de ireductibile. Nominalismul este dezordonat, local și lent.

Universalismul este ordonat, global și foarte grăbit. Este exact acel lucru pe care briciul lui Ockham a fost proiectat să îl reducă; este exact acel lucru împotriva căruia s-au revoltat și Burke, și Herder, și Nietzsche. Ironic, este și lucrul pe care Baudrillard îl descria ca semne care circulă, detașate de realitate, mascând dispariția realului. Și mai ironic încă, este lucrul căruia i se opunea explicit proiectul nominalist al lui Foucault: dispersia universalelor Iluminismului prin analiza genealogică a producției lor istorice reale, particulare și locale.

Ce se destramă acum este plauzibilitatea pretenției acestei ordini de a reprezenta orice altceva dincolo de interesele sale istorice specifice. Vechiul limbaj universal rămâne în circulație, dar nu mai este obligatoriu, nu mai impune achiesarea, nu mai ascunde mașinăria de dedesubt. Trapa din podea este acum vizibilă.

Acesta este motivul pentru care momentul actual marchează o revenire a nominalismului și motivul pentru care ce se întâmplă acum este important. Este momentul în care lumea încetează să mai creadă în abstracțiuni ca fiind realități de la sine înțelese și începe, din nou, să vadă numai puteri localizate, interese locale, popoare concrete, expuneri teritoriale, blocuri istorice.

Altfel spus, începem să vedem frigiderul. Omul universal, comunitatea internațională, ordinea bazată pe reguli și un spațiu global comun lipsit de fricțiuni încep să arate tot mai puțin ca adevăruri universale și tot mai mult ca arme memetice croite pentru televizor.

Odată ce puterea care le-a susținut slăbește, aceste concepte își pierd transcendența și devin doar niște șabloane grosiere și provinciale ale unei gramatici civilizaționale printre altele. Universalismul moare atunci când garantul său este expus și din cauza acestei expuneri.

Ce rol are aici războiul din Iran? El dezvăluie această pierdere a universalității la punctul la care retorica imperială se ciocnește cu infrastructura concretă. De fapt, până și comentatorii de profesie au remarcat că Iranul domină acum un punct vital în sistemul metabolic al ordinii globale.

Încă de pe vremea când East India Company (Vereenigde Nederlandsche Geoctroyeerde Oostindische Compagnie sau United Dutch Chartered East India Company) își construia rețeaua globală, imperiul universal a fost guvernat prin controlarea fluxurilor: de energie, de asigurări, de finanțe, comunicații, sancțiuni, informații secrete, vizibilitate. Imperiul a dominat prin managementul circulației. Din acest punct de vedere, ordinea universală a fost întotdeauna un organism ascuns, al cărui nume real este logistica.

În timp ce comentatorii de profesie dezbăteau despre comunitatea internațională, drepturile omului și sfârșitul istoriei, logistica sistemului, care este trupul lui adevărat și ascuns, mergea liniștit înainte. Ce scoate acum criza din Iran la iveală este taman vulnerabilitatea acestui organism, de o manieră care nu mai poate fi deghizată de suprastructura memetică, de nivelul discursiv care l-a apărat și ascuns până acum.

Universalismul post-iluminist a fost întotdeauna un platonism de Temu deghizat în veșminte seculare. A tratat pure abstracțiuni – precum drepturi, umanitate, progres, consens, cetățean rațional – ca date apriorice, mai reale decât oamenii propriu-ziși și locurile din realitate. Dar abstracțiunile nu supraviețuiesc decât atunci când există un mecanism capabil să le facă să pară inevitabile.

Inițial, universalele erau garantate de teologie. Apoi, a fost rândul Rațiunii să le garanteze; apoi, al Imperiului. Acum, garantul se prăbușește. Odată ce substratul imperial slăbește, universalele se provincializează, metafizica locală a blocului atlantic dominant, cu propria lui specificitate istorică, fiind special croită să ascundă aceste abstracțiuni. Este trapa din spatele televizorului.

Acum, frigiderul e aici și își cere drepturile: revenirea la nominalism în formă politică. Noua epocă a nominalismului spune că nu există „comunitate internațională”, ci doar coaliții temporare. Nu există o „ordine bazată pe reguli”, ci doar război asimetric și vizitele diplomatice ale rachetelor Fattah-2. Nu există subiect universal, ci numai circumscripții electorale protejate și populații expuse. Nu există Internet neutru, ci numai teritorii și reglementări contestate. Așadar, nominalismul revine.

Nașterea arheo-futurismului

Imaginația geopolitică a Occidentului stă pe trei piloni, care se numesc Mackinder, Mahan și Haushofer, toți trei bazându-se pe fundația turnată de Friedrich Ratzel. Ratzel a fost cel care, profund influențat de revoluționarele, pe atunci, descoperiri ale biologiei evoluționiste, a inventat conceptul de stat modern ca organism în perpetuă căutare de energie și spațiu vital (lebensraum).

Acesta este cadrul conceptual în care Mackinder și-a dezvoltat teoria despre Eurasia ca pivot care controlează Insula Lumii; în care Mahan a susținut că supremația navală este factorul decisiv în competiția dintre marile puteri; în care Haushofer a sintetizat toate astea în propria lui teorie despre pan-regiunile continentale.

Toți trei abordează aceeași problemă, dar din trei unghiuri diferite. Pentru Mahan, expresia supremă a puterii geopolitice este controlul marilor rute comerciale și sugrumarea teritoriilor din interiorul continentului; pentru Mackinder, ea constă în stăpânirea interiorului și o protecție etanșă împotriva tentativelor de a-l sugruma de pe mare; iar, pentru Haushofer, suprema putere geopolitică este realizarea unei fuziuni între masa continentală și o bază industrială masivă, înainte ca puterile maritime să apuce să te încercuiască.

Citite împreună, aceste teorii descriu tensiunea politicii globale ca o permanentă competiție între pământ și mare. În acest cadru, rolul principal al Iranului este acela de buton de control al unei valve, iar nu de stat național care acționează într-un teatru moral. Ca și Suezul, ca și Bab el-Mandeb, Ormuz este un punct nevralgic; o valvă unde universalismul își dezvăluie organismul ascuns: rute maritime, sisteme de plăți, piețe de asigurare, întărirea monedei de rezervă, vizibilitate din satelit, infrastructura de cloud și arhitectura sancțiunilor economice. Importanța strategică a Iranului constă în capacitatea sa de a amenința un punct în care metafizica imperiului se ciocnește cu logistica.

Dar, cu toate profundele lor intuiții, Mackinder, Mahan și Haushofer pornesc, totuși, de la premisa că toți jucătorii din acest scenariu sunt viabili și la același nivel de vivacitate. Ei explică geometria conflictului, dar nu și vârsta sau starea civilizațiilor implicate în el.

Aici intervine Spengler; unde teoreticienii spațiului întreabă cine controlează Inima lumii și cine linia de coastă dintre pământ și mare, Spengler întreabă în ce fază este civilizația atunci când încearcă să controleze orice. Triada descrie tabla de joc și piesele, în timp ce Spengler descrie rata de declin a jucătorilor. Potrivit lui Spengler, fiecare înaltă cultură trece prin Primăvară (mitică, rurală, organică), Vară (filosofică, aristocratică), Toamnă (raționalistă, urbană, abstractă) și Iarnă (imperială, despotică, epuizată).

Mahan, Mackinder și Haushofer presupun din premisă că puterile în competiție operează la vârful lor de vitalitate civilizațională într-o competiție a geografiei, strategiei și voinței. Spengler, pe de altă parte, spune că orice civilizație este, înainte de orice, în competiție cu propriul ei ceas biologic. O civilizație în Iarnă poate încă să câștige niște bătălii, dar își execută strategia dintr-un centru tot mai golit și mai sterp; vulnerabilitatea ei este acum una care ține de timp, nu de spațiu.

Iar vulnerabilitatea temporală se exprimă, la un moment dat, ca slăbiciune logistică. Odată ce centrul imperial nu-și mai poate naturaliza dominația fără efort, valvele încep să se trezească. Punctele de presiune încetează să mai fie simple coordonate într-un sistem universal și devin puncte vamale, la care periferiile ambițioase percep taxe de acces.

Iranul demonstrează exact acest tip de profundă epuizare imperială și, în același timp, ridică pretenții asupra geometriei propriei valve suverane, asupra propriului punct de control și taxă vamală. Aceasta este forma noului sistem mondial care apare sub ochii noștri: un mozaic neo-feudal fragmentat, în care accesul pe porți devine condiționat, teritorial și producător de rentă.

Nu vorbim aici de neo-feudalismul confortabil abstract al criticii progresiste, convenabil protejat de orice perturbare de chiar oligarhia cu care se identifică. Vorbim despre un neo-feudalism care apare atunci când abstracțiunea legii universale se sparge, iar fluxurile vitale devin personale, teritoriale și condiționate.

În această formă care apare acum, suveranitatea privește mai puțin granițe clare și mai mult controlul selectiv al traficului la poarta de acces. De aceea cere azi Iranul bani celor care vor să treacă prin Strâmtoare, iar Ansar Allah (adică Houthi, cum li se spune în Vest) ard de nerăbdare să facă exact același lucru în Bab el-Mandeb. Strâmtoarea Ormuz și Bab el-Mandeb sunt, practic, ușile frigiderului pentru sistemul metabolic global.

Pe măsură ce legea universală slăbește, ce apare în locul ei este un mozaic de zone fortificate, coridoare de putere și regimuri de acces. Actorii decisivi sunt cei care pot reglementa accesul la punctele importante pentru bani, energie, rețele de informație, migrație, securitate, date și lanțuri de aprovizionare. Ordinea care vine nu va fi structurată în principal de suveranitatea egală a țărilor, ci de inegalitatea controlului asupra acestor porți de acces. Noul stăpân este cel care controlează poarta – ușa frigiderului.

În forma lui arheo-futuristă, neo-feudalismul este o revenire a sistemului de permisiuni de trecere la toate nivelele. Vedem zorii acestei noi ere peste tot – de la Iran la regimurile de verificare a vârstei online; și ăsta este doar începutul. De aceea, lumea care ne așteaptă va părea medievală în structură, deși va rămâne hiper-modernă, chiar futuristă, tehnologic vorbind. Este o lume desprinsă din opera lui Frank Herbert. Va fi organizată în jurul unor zone intersectate de protecție, extracție, acces condiționat, iar nu în jurul incluziunii universale în același spațiu normativ.

Unele regiuni vor funcționa ca unități civilizaționale mai mult sau mai puțin compozite, sub același sistem de securitate, care vor avea propriile sisteme financiare, arhitecturi de cloud, sisteme de identitate, umbrele defensive și filtre epistemice. Altele vor deveni regiuni-tampon, coridoare de tranzit, periferii sacrificiale, zone moarte sau interfețe contestate.

Vechiul vis al unei lumi reunite într-un unic orizont cognitiv și sub o conducere unică nu va dispărea în întregime. Lumina difuză a televizorului are multă inerție, așa că parte din acest vis va supraviețui ca nostalgie, ca etichetă comercială, ca acoperire selectivă pentru cei care controlează frigiderul local.

Când universalele își pierd forța, puterile particulare încetează să mai pretindă că guvernează omenirea spre binele ei și încep să guverneze accesul. Acesta este neo-feudalismul. Sau, și mai bine spus, arheo-futurismul. Asistăm la nașterea Epocii Accesului Condiționat.

Fractura schismogenetică

Imaginația strategică a Occidentului pare acum prinsă într-o capcană, pentru că vorbește concomitent două limbaje incompatibile. La un nivel, pretinde în continuare că apără deschiderea, stabilitatea, domnia legii și umanitatea, în termeni universali. La un alt nivel, se comportă tot mai mult ca o civilizație care-și apără propriile sisteme profunde, propriii aliați, propriile coridoare și o supremație de infrastructură împotriva unor rivali ostili.

Aceste două cadre au putut coexista câtă vreme puterea era copleșitoare, iar legitimitatea ieftin de obținut. Dar ele au devenit instabile în condițiile epuizării și declinului imperial. Din nou, Spengler. Cu cât Vestul acționează mai mult în numele ordinii universale, cu atât restul lumii va interpreta aceste acțiuni ca fiind menite să promoveze interesele particulare ale unui bloc care-și protejează poziția reziduală pretinzând că vorbește în numele „comunității globale”.

Astfel că, de-acum înainte, fiecare intervenție va produce nu doar consecințe practice, ci și simbolice. Va spori îndoielile, va întări divergențele, va accelera ruptura între cum percepe centrul narațiunea pe care o emite despre sine și modul în care aceasta e percepută la periferii.

Sistemul se stabiliza, cândva, prin convergență, dar, de-acum încolo, va escalada prin diferențiere reciprocă. Aici, conceptul lui Bateson de „schismogeneză” devine un concept crucial. Pe măsură ce presiunea crește, fiecare actor se întărește în propria poziție și în contra celorlalți. Universaliștii insistă tot mai vocal pe universalitate, în timp ce pretențiile lor își pierd tot mai rapid credibilitatea, într-o buclă de feedback pozitiv a diferențierii. Rivalii lor insistă tot mai feroce pe particularitatea civilizațională sau suverană, în timp ce interdependența se adâncește.

Rețeaua deschisă devine tot mai strânsă, filtrele, tot mai dese, pe măsură ce expunerea reciprocă devine intolerabilă. Statele își proclamă tot mai agresiv suveranitatea tocmai pentru că substratul tehnic pe care stau este mai complex și mai interdependent ca niciodată.

Rezultatul este o coagulare cumulativă a identității. Asta se vede și în eșecul negocierilor cu Iranul, ca interfață reciproc recunoscută. Pe fondul dezacordurilor tot mai profunde, actorii devin neinteligibili unul altuia. Asasinarea negociatorilor este actul suprem al negocierii schismogenetice. Distrugerea interfeței de negociere este, în sine, un mesaj fundamental. Este un act schismogenetic radical executat de chiar centrul imperial sub stindardul searbăd al ordinii universale. De aceea fiecare criză vine acum supraîncărcată de temperaturile narative cele mai înalte.

Centrul nu-și mai poate susține autoritatea printr-o integrare autentică a diferențelor. În schimb, se susține prin intensificarea antagonismului, prin anihilarea formelor de mediere și prin recodificarea fracturii ca apărare a umanității. Universalismul este redus la o poveste de acoperire pentru schismogeneza imperială.

Divergența narativă în sine este un aspect al schismogenezei. Cu cât centrul acționează mai mult în numele universalității, cu atât periferia va vedea o încercare de a gestiona diviziunea civilizațională. Astfel că fiecare act de executare efectuat de-acum înainte de imperiu va avea un dublu rezultat: la nivel tactic, coerciția poate sau nu să funcționeze, dar, la nivel simbolic, legitimitatea universală își va continua degradarea.

Motorul aici este shismogeneza lui Bateson, pentru că intrăm într-o lume în care actorii își întăresc tot mai mult propria identitate în reacția de forță pe care o au unii față de alții. Ne îndreptăm spre formarea unei identități sistemice prin diferențiere antagonică.

Lucrul acesta se observă și la centrul imperial, și în Iran, și în Rusia și Ucraina, și în faptul că UE se înarmează, și în China, și în Japonia. Această tendință produce o lume în care blocurile nu se mai mulțumesc doar să nu fie de acord unele cu altele, ci devin incapabile să împartă un domeniu semantic comun. Acest mozaic emergent de sisteme epistemice detașate care intră într-o buclă de feedback schismogenetic pozitiv tot mai accelerat este și ea o marcă a arheo-futurismului.

Feudalismul sintetic

Inteligența artificială (IA) apare, în acest peisaj al revenirii nominalismului, al emergenței arheo-futurismului și al fracturii shismogenetice, ca un factor de accelerare. Din acest punct de vedere, profetul acceleraționismului, Nick Land, are dreptate. În scenariile populare despre singularitate, IA este adesea imaginată ca integratorul final, tehnologia care va uni întreaga noastră specie într-un unic spațiu cognitiv.

Tehnic vorbind, IA comprimă, într-adevăr, distanța dintre informație și acțiune, dintre centru și periferie, dintre cunoașterea stocată și decizia luată în timp real. Transformă cogniția în infrastructură. Dar tocmai această putere face o IA universală intolerabilă structural în condiții de schismogeneză. Un strat de inteligență universală nu poate exista decât dacă marile puteri acceptă o gazdă comună, un același substrat de date de antrenament și o aceeași autoritate semantică. Or, condițiile necesare pentru acceptarea acestor elemente comune sunt pe cale de dispariție, și încă în mod accelerat.

Astfel că, în practică, ascensiunea IA accelerează schismogeneza și suveranitatea cognitivă. Asta înseamnă că viitorul nu va fi o minte globală, ci un arhipelag contestat de zone-model, de regimuri de inferență, de fortărețe epistemice. Statele și blocurile de state vor căuta modele suverane, seturi de date de antrenament locale, stocare de încredere, sisteme de agenți locali și o deconectare selectivă de la mediile automatizate ostile.  

Vechiul Internet diviza utilizatorii, păstrând o infrastructură comună. În faza următoare, netul va diviza infrastructura în Chinanet, Runet, UEnet, Anglonet și tot așa; inferențele automate vor fi distribuite în zone feudale rivale. La acel punct, fragmentarea va atinge un nou nivel de intensificare. Aici, lumea evoluează de la dezacorduri privind valorile la a gândi prin substraturi sintetice divergente. Altfel spus, Internetul comun va începe să se fractureze la nivelul cogniției – un orizont mult mai întunecat. Granițele feudale în facere vor fi nu doar teritoriale, ci și bazate pe inferența automată.

Lumea liberală a promis, inițial, omul universal, apoi drepturile universale, apoi piețele universale, apoi conectivitatea universală. Următoarea promisiune este inteligența universală [inteligența artificială generală, AGI]. Astfel că AGI va fi și ultima universală ratată. AGI apare exact în momentul în care instituțiile care ar putea găzdui această universalitate își pierd legitimitatea. Astfel că se ascut contradicțiile. Cu cât stratul de cogniție planetară devine mai posibil, tehnic vorbind, cu atât el devine mai inacceptabil politic. Cu cât IA devine mai puternică, cu atât mai puternic devine și motivul de a o teritorializa. Vai, ce ironie. Visul rațiunii universale revine exact în momentul în care lumea încetează să mai creadă în universal.

Astăzi, statele se tem, încă, să nu li se taie accesul la rețeaua globală, pentru că o astfel de amputare le-ar reduce expunerea la fluxurile imperiale. A-ți arunca în aer conexiunea la rețea te face infirm în ordinea universală. Dar, curând, statele se vor teme, dimpotrivă, să rămână complet conectate, pentru că acea poartă deschisă le sporește dramatic vulnerabilitatea.

Iranul s-a separat bucuros de rețeaua universală înainte chiar de începerea acestui război – o manevră defensivă foarte prudentă, vor fi remarcat mulți. China și-a tăiat legăturile și mai devreme, înaintea tuturor, reglementând grijuliu fluxurile prin propria valvă suverană și creând propriul manual de construcție a unei rețele suverane. Rusia este pe cale să facă același lucru. În UE au început discuții în această direcție.

În timp ce scriu aceste rânduri, compania Anthropic a dezvăluit implicațiile teribile de securitate cibernetică ale ultimului său model, Claude Mythos. Credeți că China sau Rusia nu iau seama? În timp ce citiți aceste rânduri, deconectarea devine poziția defensivă automată. Internetul viitorului este o sumă de multe rețele cu realități incompatibile, cu narațiuni schismogenetice și AGI suverane.

Cândva, viitorul urma să constea în apariția singularității într-un mediu universal, incubându-l ca „hyperstiție” [un fenomen cultural în care ficțiunile, ideile sau miturile devin profeții care se împlinesc singure și își creează în mod activ propria realitate; termenul, creat în sânul grupului lui Nick Land de la Universitatea Warwick, CCRU, a fost popularizat de Land și alți acceleraționiști]. Acum, viitorul este un feudalism sintetic policentric. Mai multe modele de AGI, mai multe cosmologii automate sintetice, mai multe înalte cleruri aliniate unor ideologii incompatibile.

Revenirea escatologiei

Subîntinzând toate astea este o dinamică mai lentă, mai profundă, și mult, mult mai amenințătoare. Modernitatea nu a reușit să abolească escatologia, indiferent cât de mult a pretins că ar fi făcut-o. Ce a făcut, de fapt, a fost s-o exileze, în carantină, în afara programelor sale obișnuite, și s-o înlocuiască cu revelația continuă. Apocalipsa, acum, pe toate canalele.

Totul este expus, nimic nu este așezat. Ordinea contemporană este apocaliptică, în sensul că-și devoalează constant propriul mecanism într-o versiune recursivă de OnlyFans a Apocalipsei.

Vedem contradicția dintre lege și putere, dintre deschidere și control, dintre universalitate și facțiune, dintre rețea și suveranitate. Vedem clubul exclusivist și trapa din podea. Dar aceste dezvăluiri nu culminează într-o ordine nouă, inteligibilă. Dimpotrivă, ele se acumulează fără un climax, pe măsură ce sistemul relevă tot și nu rezolvă nimic. Sistemul este apocaliptic, în termeni vizuali, și militant anti-escatologic în structură. De aceea resimțim prezentul ca pe ceva terminal, deși nimic nu se termină. De aceea simt oamenii că ia sfârșit ceva civilizațional, deși nu vedem nimic sfârșindu-se.

Ordinea universală și-a pierdut cauza ultimă, dar continuă să opereze. Nu poate muri brusc; va continua să existe, continuându-și degradarea. Momentul este unul greu de semnificații, pentru că semnalează revenirea istoriei și, odată cu ea, revenirea escatologiei.

De ce se întâmplă toate astea acum? Pentru că o civilizație nu poate suprima întrebările ultime decât atâta vreme cât ficțiunile ei operative continuă să funcționeze. Universalismul a fost o astfel de ficțiune; i-a oferit Occidentului o cale de a-și traduce propria metafizică provincială într-un sistem de operare planetar. Cât timp mecanismul a funcționat, escatalogia a putut fi ostracizată ca fanatism, ca arhaism sau ca un complex de credințe private.

Sistemul nu avea nevoie de adevăruri ultime pentru că avea progresul și procedurile; nu avea nevoie de destin, pentru că avea drepturi și guvernanță; nu avea nevoie de transcendent, pentru că avea creștere, management și refinanțarea ipotecilor în eternitate.

Dar toate astea se prăbușesc. Ordinea universală nu mai convinge pe nimeni că istoria converge spre un orizont comun. Centrul vorbește în continuare limba legii, a umanității, a drepturilor – dar aceste cuvinte nu mai explică sacrificiul, nu mai justifică dezastrul, nu mai spun nimănui pentru ce toate astea. Iar, când civilizația își pierde capacitatea de a explica sensul suferinței, escatologia se întoarce în forță.

Acesta este sensul mai profund al momentului actual.  Odată ce viitorul încetează să mai apară în forma liberală aprobată, alte gramatici terminale revin și inundă spațiul; de fapt, ele nu au dispărut niciodată, ci doar au fost puse între paranteze de un discurs universal prea arogant să înțeleagă cele ce există în afara propriului său domeniu conceptual.

Occidentul are dificultăți să priceapă acest lucru pentru că presupune, în continuare, că toată lumea este, de fapt, în subteran și în secret, seculară, iar religiile nu au decât rol de coloratură locală, de ambalaj propagandistic, de compensație emoțională. Sunt aceleași false iluzii pe care Vestul și le repetă sieși, singur, de la începuturile „Epocii Rațiunii” și universalismului modern.

Dar mare parte din periferiile imperiului nu înțeleg deloc lumea în acești termeni. Periferia gândește deja în termeni fățiș escatologici și proclamă deja un conflict metafizic. Mahdi, Dajjal, catehon, al treilea templu, ultima bătălie – toate astea sunt arhitecturi cognitive vii, prin care suferința și lupta sunt făcute inteligibile, într-un aici și acum.

Această discrepanță este ea însăși schismogenetică. O tabără crede că gestionează o criză bazată pe reguli într-o lume seculară a drepturilor, actorilor și constrângerilor. Cealaltă tabără interpretează tot mai mult evenimentele printr-un orizont al revelației, al conflictului final, al istoriei sacre și al calvarului civilizațional. Cele două tabere procesează realitatea prin ontologii temporale diferite.

Dar există ceva încă și mai adânc aici. Escatologia nu se întoarce numai prin intermediul vechilor tradiții ale periferiei, ci și prin inconștientul tehnologic al centrului. Cu toate afectările lui regulamentar post-creștine, Silicon Valley nu a încetat niciodată să genereze structuri apocaliptice și soteriologice. Doar că le-a tradus în termenii ingineriei, ai accelerației și capitalului. Singularitatea, transumanismul, AGI, auto-perfecționarea recursivă, explozia inteligenței, specia succesoare, ascensiunea unei cogniții non-umane sunt, toate, forme escatologice travestite în tehnologie.

De-aia se tot învârte Peter Thiel în jurul Antihristului, ca atractor; simte că ascensiunea minților sintetice este o intruziune din exterior în destinul uman, este apariția unui „celălalt” non-uman în fața căruia categoriile umane moștenite se dizolvă. Cu toate astea, acel „celălalt” non-uman nu poate fi digerat decât ca și prin Antihrist, care este atractorul escatologic al civilizației occidentale.

Vechiul limbaj religios folosește Dajjal și inițierea demonică, în timp ce limbajul tehno-acceleraționist folosește AGI și speciile mecanice. Sunt vocabulare diferite generate de aceeași presiune fundamentală a „hyperstiției” – ea însăși nimic altceva decât o altă secțiune transversală a obiectului multidimensional care pătrunde în realitatea noastră.

De aceea prezentul pare atât de încărcat. În timp ce se fragmentează metafizic și politic, lumea devine din nou inteligibilă în termeni ultimi. Colapsul universalismului îndepărtează acea mare pătură neutralizantă care fusese întinsă peste istorie; și, din dedesubtul ei, vedem revenind structuri mai vechi și mai întunecate; vedem trezindu-se arhetipuri stranii și nepământene despre care modernii susțineau că nici n-au existat vreodată.

Vechile civilizații încep să se întrebe ce forță parvine acum din adâncuri, folosind vocabularul și gramatice propriilor lor escatologii. Este asta o disoluție sau o purificare? Este reținere sau dezvăluire? Este catehon sau apocalipsă? Este imperiul final sau adversarul lui? Este continuitatea umană sau non-umanul succesor al umanității?

Nick Land e important aici pentru că el a înțeles devreme că accelerarea va tinde spre exteriorizarea inteligenței însăși, spre o ieșire din cadrul politic uman. Din acest punct de vedere, acceleraționismul este o escatologie fără soteriologie, fără mântuire. El numește venirea unui ceva din exterior căruia nu-i pasă deloc de reconcilierea umană. Versiunea teologică spune că sfârșitul relevă judecata divină; versiunea Silicon Valley spune că e posibil ca sfârșitul să releve doar faptul că, de la bun început, inteligența nu ne-a aparținut nouă.

Aceasta este o tulburare majoră care iese acum la suprafață în întregul sistem. Periferia simte conflictul final în termeni fățiș sacri. Centrul imperial îl simte în termeni distorsionați tehnologic. Ambele înregistrează, însă, același adevăr: mijlocul, centrul universal s-a prăbușit și întreaga lume este în derivă. Lunga după-amiază a managerului s-a încheiat, iar oamenii simt tot mai accentuat istoria ca pe un fel de sortare finală în condiții de incertitudine radicală.

Astfel, escatologia revine pentru că sistemul nu se mai poate explica pe sine din interior.

Ceea ce înseamnă că intrăm într-o epocă în care geopolitica, teologia și tehnica nu mai pot fi clar separate. Harta războiului, orizontul sacru și orizontul mașinii încep să se suprapună.

Mahdi și AGI; Dajjal și simulacrul sintetic; catehonul și speciile artificiale devin acum interpretări schismogenetice rivale ale uneia și aceleiași fracturi civilizaționale. Ordinea și-a pierdut cauza ultimă, dar un alt fel de cauză ultimă revine acum din adâncuri sub forma escatologiilor concurente. Istoria devine din nou saturată de sensuri.

Epoca Accesului Condiționat

Ordinea liberală clama, cândva, omul universal; apoi, piețele universale; apoi, rețelele universale. Astăzi, clamează inteligența universală: un singur strat de inteligență, un singur substrat cognitiv, o singură interfață planetară. Numai că acest strat va eșua din același motiv din care eșuează și toate celelalte straturi.

Niciuna dintre civilizațiile care incubează inteligență sintetică nu se bucură de încrederea celorlalte, astfel că AGI apare într-o lume în care ordinea universală este în plin colaps. AGI nu va fi o culminație a universalismului, ci proba imposibilității lui ontologice. Cea mai mare ironie în toate astea este că visul rațiunii universale revine exact în momentul în care universalele se prăbușesc.

Războiul din Iran ar trebui interpretat ca o fereastră prin care putem vedea tranziția civilizațională care are loc la un nivel mult mai mare. El relevă o lume în tranziție dinspre un imperiu universalist spre o fragmentare nominalistă; dinspre o ordine globală, înspre partiții și puncte de control; dinspre norme comune, înspre guvernanța suverană a valvelor; dinspre o rețea comună, înspre regiuni cognitive fortificate. Dinspre televizor înspre frigider.

Nominalismul este metafizica prăbușirii universalului. Neo-feudalismul este structura politică a punctelor de control, care revin acum. Arheo-futurismul este stilul în care are loc această revenire, cu ajutorul tehnologiilor avansate. Schismogeneza este dinamica, motorul care împinge lumea spre o diferențiere tot mai marcată. Escatologia este presiunea terminală care se adună acum ca un nor deasupra întregului proces.

Realitatea zis universală se prăbușește, iar ceea ce revine este o ontologie policentrică mai dură. Epoca universalului s-a încheiat. Bun venit în Epoca Accesului Condiționat.