Paie pe foc

Tensiunile comerciale dintre UE și China se adâncesc. Pe 16 iunie, comisarul UE pentru comerț și securitate economică, Maroš Šefčovič, a declarat că relația comercială dezechilibrată cu China „a ajuns la punct care necesită o resetare”.

Câteva zile mai târziu, cancelarul Germaniei, Friedrich Merz, a criticat Beijingul pentru practici comerciale pretins incorecte, acuzând China că „inundă piața globală” cu produse care sunt prea ieftine, atât grație „subsidiilor enorme” cu care statul chinez își ajută industriile, cât și menținerii yuanului la un nivel „subevaluat cu 30%”, ceea ce afectează masiv competitivitatea produselor europene.

Așa cum relata Asia Times, frustrările cancelarului german sunt împărtășite și de președinta Băncii Centrale Europene, Christine Lagarde, care consideră că yuanul este subevaluat cu cca. 16%, și de președinta Uniunii Europene, Ursula von der Leyen, care califică avantajele Chinei în materie de exporturi „nesustenabile”.

Cancelarul Merz a sugerat și o potențială soluție la aceste dificultăți, invocând „Acordul de la Plaza”, încheiat între SUA, Japonia, Marea Britanie, Germania și Franța, în 1985, la Hotelul Plaza din New York, acord prin care Japonia accepta să-și crească valoarea yenului în raport de dolarul american.

La acea vreme, Japoniei i se reproșa, întâi de toate, deficitul comercial considerabil cu SUA, precum și practici comerciale pretins incorecte, care dezavantajau producătorul american. Printre altele, SUA susținea că producătorii niponi de semiconductori și electronice inundau piața americană cu produse la prețuri mai mici decât costurile. Sunt reproșuri similare cu cele care i se aduc astăzi Chinei.

După încheierea Acordului de la Plaza, valoarea yenului a crescut, într-adevăr, rapid (cu circa 46% față de dolar până în 1986), evitându-se, astfel, impunerea de măsuri protecționiste împotriva Japoniei. Dar creșterea valorii yenului a avut consecințe negative severe pentru Japonia. Printre altele, a contribuit decisiv la bula prețurilor activelor, care a zguduit Japonia la finalul anilor optzeci; implozia acestei bule a generat așa-zisele „decenii pierdute” de stagnare economică în istoria Japoniei – din care, de altfel, Japonia nu și-a revenit nici astăzi.

Comentând sugestia făcută de cancelarul Merz, ca aceeași metodă aplicată Japoniei prin Acordul de la Plaza să fie aplicată azi și Chinei, revista The Conversation notează că nu doar, evident, conducerea Chinei, ci chiar și presa chineză de largă circulație este foarte conștientă de efectele dezastruoase pe care această înțelegere le-a avut asupra economiei Japoniei.

Știrea privind sugestia lui Merz a făcut înconjurul presei internaționale. Asia Times titra că această remarcă n-a picat deloc bine la Beijing și se anunță o perioadă foarte tensionată în relațiile comerciale dintre UE și China. Beijingul percepe Acordul de la Plaza „nu ca pe o înțelegere reciproc avantajoasă” între părțile semnatare, ci „ca pe o tentativă, condusă de SUA, de a schilodi economia Japoniei, declanșând un proces care a pus capăt competitivității industriilor producătoare nipone”.

Astfel că, după toate comentariile, China nu este câtuși de puțin dispusă să accepte „soluția” sugerată de Merz. Presa notează că, în ultimii ani, China a reacționat puternic la orice percepută tentativă externă de a-i limita competitivitatea – așa cum s-a văzut în relația cu SUA, pe tema tarifelor impuse de administrația Trump, ori, mai recent, în replică la restricțiile impuse de guvernul american unor companii chineze.

Potrivit Asia Times, comentariile lui Merz pun Europa în poziția de a suferi represalii similare din partea Chinei, cu precădere prin restricționarea accesului companiilor europene la pământurile rare, asupra cărora China deține un cvasi-monopol. Pământurile rare sunt, astăzi, materii prime esențiale în industria militară și alte sectoare avansate – astfel că o eventuală restricționare a exporturilor chineze către Europa ar afecta grav eforturile UE de a se înarma împotriva Rusiei.

Ceea ce ne conduce la o altă sursă de tensiuni, care este chiar relația dintre China și Japonia apropo de accesul la pământurile rare.

Așa cum raportează Asia Times într-un alt articol, Japonia face eforturi să antreneze țările din G7 într-o alianță comercială care să contracareze dominația Chinei pe piața pământurilor rare. China a restricționat masiv aceste exporturi către Japonia la începutul acestui an tocmai pe fondul intențiilor declarate ale Japoniei de a se remilitariza.

Prezentă la Summit-ul G7 de la Evian, pe 16 iunie, prim-ministrul Japoniei, Sanae Takaichi, s-a plâns de restricțiile aplicate de China și, avertizând că aceste măsuri pot afecta și lanțurile de aprovizionare ale altor națiuni, a cerut organizarea unor politici comune, inclusiv prin impunerea unui plafon minim al prețurilor pentru pământuri rare.

Reacția Chinei la aceste declarații și la noile planuri ale membrelor G7 este fermă; China se consideră perfect legitimată să nu mai exporte pământuri rare către o țară care se înarmează împotriva Chinei. Un înalt oficial chinez a declarat: „Scopul nostru este să limităm remilitarizarea Japoniei și tentativele ei de a obține arma nucleară… În ultimii ani, Japonia a căpătat obiceiul de a aduna tot felul de grupulețe exclusiviste împotriva Chinei, în G7 sau prin alte locuri. Iar ultimele remarci ale conducătoarei Japoniei la adresa Chinei, la ultimul summit G7, au fost deosebit de ofensatoare, demonstrând încercarea de a-și face aliați pentru o confruntare – nu are susținere și tentativa nu va reuși”.

Per total, tensiunile între blocuri sunt în creștere, iar sugestia cancelarului Merz nu face decât să pună paie pe foc. Asta în condițiile în care, așa cum remarca Asia Times, un „Acord de la Plaza 2.0” nu pare fezabil.

În anii optzeci, Japonia făcea parte din G7, astfel că a acceptat acele măsuri atât de devastatoare pentru propria economie la insistențele unor țări prietene. China nu este membră a G7, este extrem de suspicioasă față de inițiativele țărilor occidentale, iar sistemul financiar global din 2026 nu mai seamănă cu cel din 1985.

În plus, Beijingul are, astăzi, mult mai mult spațiu de manevră decât avea Tokyo la data încheierii Acordului de la Plaza. „China este, astăzi, țara cu cel mai mare volum de trafic comercial din lume, în timp ce cele 27 de țări membre UE rămân divizate și fragile, din punct de vedere economic. Deficitul comercial al Germaniei cu China (de cca. 90 de miliarde de euro)… nu asigură Berlinului o pârghie suficient de importantă pentru a influența politicile Beijingului”.

În final, analizele citate menționează că „relația dintre UE și China intră într-o etapă tensionată. Diferendele se vor intensifica, întrucât China va vrea să și mențină dominația mondială în materie de producție industrială și va face progrese majore în domeniile tehnologice cheie care erau, cândva, monopolul economiilor avansate ale Europei”.

The Convesation conchide: „Răspunsul cel mai probabil al Chinei la aceste tensiuni cu Europa va fi cel tradițional: va încerca să stabilească relații bilaterale cu fiecare stat, în loc să discute cu UE, ca bloc. Aceasta a fost abordarea Chinei și la eforturile anterioare ale UE de a-și construi o abordare unitară, centralizată, în raporturile cu China.” Ceea ce ar spori inevitabil și tensiunile dintre statele membre, în sânul blocului european.

Sursele în text.