Poliția gândului nenăscut

„Anderton: Probabil că ți-ai dat seama care e principala problemă legală pe care o pune metodologia pre-crimă. Noi arestăm indivizi care nu au încălcat nicio lege.

Dar o vor face, sigur o vor face, a spus Witwer cu convingere.

Din fericire, nu o fac – pentru că noi îi arestăm înainte să comită orice act violent. Comiterea unei crime devine, astfel, absolut metafizică. Noi susținem că sunt vinovați. Ei, pe de altă parte, susțin în eternitate că nu sunt. Și, într-un anumit sens, au dreptate.”

Philip K. Dick, „Minority Report”

După ce a reușit să scandalizeze lumea juridică și publicul larg condamnând oameni pentru a se fi rugat, în tăcere, pe o stradă sau alta, târându-i la secție pentru a fi comentat despre școala copiilor pe un grup de WhatsApp sau promovând eutanasia (deși, pe subiectul ăsta, nu doar Canada, ci și Franța se pare că i-au luat-o, momentan, înainte), Marea Britanie ocupă din nou primele pagini ale ziarelor cu o inițiativă judiciară distopică.

De data asta, obsesia deja obscenă pentru controlul populației se manifestă prin programe de supraveghere inspirate din distopia Minority Report: „poliția predictivă”.

La începutul acestui aprilie, The Guardian relata că „Marea Britanie creează un instrument de predicție a omorurilor cu scopul de a identifica oameni cu probabilitate mare de a comite crime”. Proiectul a fost descoperit în măruntaiele sistemului polițienesc de grupul pentru apărarea libertăților civile Statewatch.

„Schema s-a chemat, inițial, «proiect de predicție a omicidului», dar numele a fost, între timp, schimbat cu «colectare de date pentru îmbunătățirea evaluării riscurilor». Ministerul Justiției speră că proiectul va spori siguranța cetățenilor, dar activiștii l-au numit «terifiant și distopic»”.

Statewatch atrage atenția că proiectul folosește date despre oameni nevinovați, lucru pe care autoritățile îl neagă – sau așa pare că ar vrea, să îl nege, deși combinații de cuvinte de genul „analiza caracteristicilor care sporesc riscul de a comite un omor” și „explorarea de tehnici alternative și inovative din știința datelor pentru evaluarea riscului de omicid” pe mine, una, nu mă liniștesc câtuși de puțin.

De altfel, și dac-ar fi să-i crezi pe cuvânt, tipul de date pe care le adună nu are cum să nu-ți dea de gândit. La categoria „date personale speciale”, de exemplu, intră „date de sănătate cu putere predictivă semnificativă”, cum ar fi „probleme de sănătate mintală, adicție, înclinații spre suicid, vulnerabilitate și auto-vătămare, precum și diferite dizabilități”.

„Profilul psihologic” al criminalului: o punere a problemei

Cu toții am văzut măcar un film sau serial TV cu „profileri”. Eu îmi amintesc în particular de un serial cu o profileriță blondă, cu ochii de-un albastru spălăcit, care ajungea la locul faptei și vedea, ca într-o piesă de teatru care se desfășura în jurul ei, cum se petrecuse omorul. Am urmărit în van mai multe episoade în speranța de a o surprinde măcar o dată cu gura închisă. Era atât de stupefiată de propriile viziuni că rămăsese, pare-se iremediabil, bouche bée.

În acel caz, filmul nu explica – sau nu-mi mai amintesc eu – din ce se luase doamna de avea acele vedenii. În alte cazuri, știm din prima că profilerul vorbește cu spiritele morților sau cu alte entități nemenționabile.

Mai recent, Netflix a ecranizat povestea primei unități FBI de „profilare psihologică” (serialul Mindhunter), unde nu avem a face cu viziuni, ci cu primele zvârcoliri ale „științelor sociale” în domeniul judiciar, la sfârșitul anilor șaptezeci.

Mi se pare interesant de notat că Robert Ressler, unul dintre cei mai importanți pionieri în domeniu, creditat cu paternitatea termenului de „criminal în serie”, a fost motivat pe această cale de cazul lui William Heirens (zis și „The Lipstick Killer”), un zis „criminal în serie” avant la lettre care, încarcerat în 1946 la Chicago, este considerat azi potențiala victimă a unei erori judiciare grosiere. Dacă a fost un semn pentru Ressler, mă tem că l-a interpretat fix pe dos.

Despre eșecurile și nebuniile „profilării” se poate scrie mult. Există o adevărată nișă în zona de cercetare alternativă despre modul în care unor criminali li s-au atribuit mai multe victime decât făcuseră în realitate pe baza zisului lor „profil” (precum și din dorința poliției de a scăpa de cazuri nerezolvate, punându-le în cârca unuia care, oricum, se îndrepta cu pași mari spre scaunul electric). Sau cazuri în care, pentru că „profilul” dicta că autorul fusese un criminal singuratic, a fost arestat și condamnat un singur făptuitor, deși indiciile arată că acesta avusese complici.

În orice caz, „profilarea psihologică” este o activitate care, spre deosebire de ce apare în filmele cu văzători consternați, se prezintă ca „științifică”. O minte suspicioasă ar putea întreba de ce, dacă este vorba de o știință, filmele pe subiect o prezintă, de regulă, ca parapsihologie. Aceeași minte își poate răspunde: fie pentru că „știința” respectivă este atât de sinistră încât mai bine nu o prezinți publicului, fie pentru că, de fapt, este vorba despre o pseudo-știință îngemănată cu ocultismul.

Iar filmul Minority Report, ecranizare a nuvelei cu același nume a lui Philip K. Dick (autor de romane SF și, la rândul lui, ocultist), expune exact această suprapunere, pentru mulți contraintuitivă. Acțiunea se petrece în Washington, în 2054, și are în centrul ei un departament special de poliție numit Precrime, care prinde „criminalii” înainte ca ei să comită vreo crimă, pe baza predicțiilor unor mutanți cu abilități parapsihologice numiți „precogs” (de la „pre-cogniție”). Precogs își ajută din plin talentele cu computere. De fapt, ei sunt un fel de extensie în lumea reală a computerelor cu care lucrează.

Philip K. Dick și-a scris cartea în 1956, ceea ce poate părea extrem de vizionar. Și chiar e, având în vedere că Dick avea viziuni și trecea prin tot soiul de furtuni mistice. Dar nu era singurul bântuit din epocă. Anii șaizeci sunt anii de debut ai „științei computerelor”, care are, ca „sfânt protector”, pe iezuitul transumanist Teilhard de Chardin, despre care am mai scris. El spunea:

„Până acum, am permis speciei noastre să se dezvolte la întâmplare și ne-am gândit prea puțin la întrebarea ce factori medicali și morali trebuie să înlocuiască forțele brute ale selecției naturale, dacă e să le suprimăm. În secolele ce vin, este indispensabil să descoperim și să dezvoltăm o formă nobilă de eugenie, la un standard demn de personalitățile noastre. Eugenia aplicată indivizilor duce la eugenie aplicată întregii societăți.”

Iar J.C.R Licklider, șeful programului de dezvoltare a computerelor la ARPA (care era ramura de cercetare și dezvoltare tehnologică a Pentagonului, numită azi DARPA) spunea, la 1960, în lucrarea lui, fondatoare în domeniu, numită „Man-Computer Symbiosis”:

„Speranța este ca, în nu mulți ani de acum încolo, creierul uman și mașinile de calcul să fie cuplate foarte strâns între ele, iar parteneriatul rezultat să gândească așa cum niciun creier uman nu a gândit vreodată și să proceseze datele într-un mod pe care niciuna dintre mașinile de procesare a informației pe care le știm noi astăzi nu l-a abordat până acum.”

ARPA a creat primul Internet: ARPANET, care, în perspectiva lui de Chardin, este un pas crucial al omului spre Noosferă, considerată conștiința supremă, creierul global, electronic și computerizat, în care mintea omenească – bine curățată de orice potențială sursă de deranj pentru sistem – urmează să fie înglobată.

Faptul că, exact în aceeași perioadă – și, uneori, prin persoane care lucrau simultan în ambele domenii – se dezvolta și marele program de control mintal cunoscut sub numele de MK-Ultra nu este deloc o coincidență.

În cartea lui, „Transhumanism”, autorul David Livingstone demonstrează că proiectul de dezvoltare a computerelor a fost gândit de la bun început ca pas spre Internet, IA și crearea unui „creier global” – manifestare, în termeni ezoterici, a „sufletului lumii” și calea spre modificarea speciei umane. În plus, acest proiect a fost, de la început, asociat celuilalt, desfășurat în paralel, privind controlul mintal. Programul MK-Ultra a explorat mintea umană și căile de a o controla prin șocuri electrice, traumă indusă, tortură, dar și prin metode ce aparțin ocultismului – de la „vedere la distanță” la droguri psihotrope și hipnoză. Cele două proiecte sunt, pur și simplu, fațete ale aceluiași Leviatan.

Profilarea post-crimă

Spre deosebire de ce vedem în Minority Report, „profilarea criminalului” este, în forma ei s-o numim clasică, o activitate care are loc după ce s-a comis o crimă. Majoritatea filmelor pe subiect privesc acest tip de „profilare” ca instrument care ajută forțele de poliție să prindă autorul unei fapte (comise deja, se înțelege).

Dacă în versiunile mai vechi ale ecranizărilor, Sherlock Holmes apare ca un detectiv genial, care reușește să facă legături extrem de detaliate și rapide între elementele observate la locul crimei, cu un spirit de observație ieșit din comun dar fără vreo aluzie la supranatural (fiind, dimpotrivă, un sceptic par excellence), portretizările mai recente arată cu totul altfel. Exemplific aici cu o ecranizare din 2009:

Serialul BBC (2010-2014), în care Sherlock este interpretat de Benedict Cumberbatch, conține mult mai multe aluzii la computere, predicție și „palatul memoriei”. Asta pe lângă faptul că ni se spune expres că Sherlock Holmes este un psihopat (pe care trebuie, totuși, să-l iubim) și, fidel originalului, ni-l arată consumând droguri.

Poliția predictivă

Cu toate datele descrise mai sus și având în vedere saltul tehnologic enorm din ultimii ani, precum și obsesia bolnavă a puterilor zilei de a controla tot, toate, orice – trecerea de la „profilarea” post-crimă la cea pre-crimă era, practic, un dezastru de așteptat. Trecerea de la Sherlock Holmes și tanti mesemerizate la Minority Report: un salt mic pentru tehnologie și producătorii de film, un salt sinucigaș în abis pentru omenire.

Tehnic vorbind, poliția predictivă constă în crearea unui profil robot de potențial criminal și, mai departe, din rațiuni, firește, de „siguranță publică”, într-o intervenție preemptivă de stopare a unui individ care se potrivește acelui profil, deși nu a comis nicio infracțiune. Sigur că se simte, în miezul acestui concept, nu doar obsesia psihopată pentru control, ci și impulsul eugenic de a curăța lumea de „rău” din sămânță.

Forma mai puțin invazivă, prin comparație, a poliției predictive este cea care nu are în centru persoana umană, ci anumite locuri. Exemplele cele mai uzuale fiind o prezență polițienească sporită într-o piață publică în care au loc des tâlhării, ori într-un cartier cunoscut pentru frecvența mare a actelor de violență. (Asta dacă poliția mai intră în acele cartiere; marile orașe europene au ceea ce se cheamă „no-go zones” – deși cică și asta tot o teorie a conspirației ar fi.)

Ori, ca să revin la Marea Britanie, ca lider în domeniu, poliția pre-infracțională se poate manifesta prin plasarea de foarte multe camere de luat vederi și diverse alte instalații digitale de supraveghere în magazine. Și acesta este un trend care a decolat în mare forță. Un recent articol apărut în Daily Mail semnalează că „IA patrulează, deja, magazinele britanice”, trecând în revistă diversele inovații: de la un buton de alarmă sonoră pe care trebuie să-l activezi dacă vrei să iei o sticlă de alcool de pe raft, până la sisteme de recunoaștere facială. În fapt, există și un sistem anti-furt care urmărește fiecare mișcare a cumpărătorilor și le face și bonul, la urmă, cu mențiunea că, uneori, nu vede că omul s-a răzgândit și a pus la loc un produs.

Profilul robot al criminalului sau magicul glob de cristal

Ocazie cu care am alunecat, deja, în zona cea mai insidioasă a acestor metode, și anume aceea care se învârte în jurul persoanei. Căci datele culese despre indivizi (din activitățile lor online, din bazele de date publice, din bazele de date personale, inclusiv cele de sănătate, sau din camerele de luat vederi de prin magazine etc. etc.) nu stau degeaba. Pentru unii fac bani, altora le ușurează munca (până când îi va face cu totul excedentari), celor mai mulți le încalcă drepturile fundamentale.

RAND, veșnic de ajutor, ne spune că acest tip de poliție predictivă are mai multe metode, printre care cele care prezic identitatea făptuitorilor sau a victimelor unor infracțiuni care nu s-au comis încă, având grijă să sublinieze că aceste metode „nu echivalează cu un glob de cristal”:

„Metodele poliției predictive nu sunt un glob de cristal: ele nu pot prezice viitorul. Ele pot doar identifica oameni și locuri cu un risc crescut de criminalitate…”

Remarcă foarte interesantă, și nu doar pentru că presupune, întrucâtva surprinzător pentru niște oameni de știință-știință ca aceia de la RAND, că într-un glob de cristal chiar poți vedea viitorul. Deși, să nu uităm, RAND funcționează, totuși, cu sloganul „Cel mai bun mod de a prezice viitorul este să îl inventezi”.

Remarca este interesantă și în contextul în care cea mai cunoscută companie care oferă astfel de servicii vizionare poliției și altor agenții de supraveghere și informații (inclusiv CIA) – companie creată de Peter Thiel – se numește Palantir. Iar „palantir” – „palantiri”, la plural – este numele globurilor magice de cristal din seria fantastică „Stăpânul Inelelor”.

Nu e loc aici să discutăm obsesia lui Thiel pentru trilogia lui Tolkien; e suficient să menționez că multe dintre companiile lui poartă nume desprinse din acel roman magic și fantezist. Așa cum companiile lui Elon Musk (precum și cel puțin unul dintre copiii lui) au nume cu „X”, cum își identifica bunicul lui cetățenii din utopia tehnocratică Technate. Cuplaj magie-tehnologie care mi se pare foarte grăitor pentru spiritul cu două fețe, ca Ianus bifrons, care domină Silicon Valley și, în general, Big Tech. Subiect pentru altă ocazie.

Revenind la globurile magice ale lui Thiel: unul dintre primele rapoarte mai detaliate despre Palantir Technologies a apărut în 2018, în Bloomberg, sub titlul „Palantir Knows Everything About You”. Articolul dezvăluia că poliția din Los Angeles folosea deja un produs Palantir, numit (deloc distopic) Gotham, care avea ca scop identificarea și izolarea persoanelor „cu probabilitate mare de a comite infracțiuni”:

„Informații din rapoartele poliției, din rapoartele ofițerilor de eliberare condiționată și din alte surse sunt introduse în sistem pentru a genera o listă de persoane pe care poliția le definește ca infractori cronici […] Lista este distribuită patrulelor, cu ordinul de a monitoriza și opri, cât de des posibil, suspecții pre-infracțiune, folosind scuze cum ar fi trecerea neregulamentară a străzii sau alte nereguli minore. La fiecare contact, ofițerii vor completa un proces verbal cu nume, adresă, vehicul, descrieri fizice, informații din vecinătate și propriile observații ale polițistului pe subiect.”

Această hărțuire generează, permanent, noi și noi date, pentru a hrăni mașina de divinație. Iar, pentru individul hărțuit, crește permanent volumul de „indicii” incriminatoare în „profil”, sporindu-i digital „periculozitatea” până când o IA, inteligentă cum e, va decide: gata, pe ăsta îl luăm; a atins numărul maxim de biți sau ce-s ei, mintenaș va comite o crimă.

Între timp, se știe că extrem de secretoasa companie Palantir lucrează cu agențiile anti-terorism, cu agențiile de imigrație și că, în timpul Covid, a lucrat cu autoritățile sanitare americane pentru „urmărirea și stoparea contagiunii”.

Dar Palantir nu este singura companie care oferă astfel de programe. Un raport mai detaliat publicat în 2021 de Criminal Legal News inventariază proiecte tip Precrime desfășurate la Philadelphia, New York, Chicago, New Orleans și în alte orașe americane – toate având cam aceleași trăsături, inclusiv riscul peren al unei rate mari de eroare și faptul că ele operează în secret, fără știrea nu doar a persoanelor vizate și a publicului larg, ci chiar și fără știrea altor autorități locale.

Și nici nu este vorba doar de SUA. În mai 2017, The Guardian publica un raport despre declinul rapid al democrației în Marea Britanie, în care semnala că poliția britanică avea deja în operare un sistem de „predicție” (care, în Kent, funcționa deja, pare-se, în secret, de patru ani de zile):

„Documente văzute de Observer arată că aceasta a fost o propunere de a colecta, en masse, istoria de navigare pe internet a cetățenilor, de a înregistra convorbirile telefonice și a aplica instrumente de procesare a limbajului natural datelor de voce capturate pentru a construi o bază de date națională pentru poliție, care să dea și note fiecărui cetățean în funcție de propensia sa către infracțiune. Planul propus ministerului era ceva ca în Minority Report. Era pre-infracțiune. Iar faptul că Cambridge Analytica lucrează acum în Pentagon este, cred, absolut terifiant.”

Pre-crimăgândirea

De ce sunt aceste programe „clasificate” și, de cele mai multe ori, descoperite de public fie accidental, fie urmare unor eforturi încăpățânate din partea asociațiilor de drepturi civile, este evident: ele încalcă drepturi fundamentale. Potrivit unui raport publicat în True Publica, organizația britanică Open Rights Group declara:

„Sistemele de detectare pre-infracțiune subminează un principiu de bază al sistemului nostru judiciar – și anume, prezumția că suntem nevinovați până la proba contrară. Aceste sisteme nu trec testul proporționalității și ne amenință dreptul la viață privată.”

Citată în același raport, o altă organizație de drepturi civile, Civil Society Future, avertiza că:

„Cetățenii sunt tot mai adesea categorisiți și profilați potrivit datelor acumulate, de exemplu prin punctajul folosit în sistemul de justiție penală sau prin credit social, ca în China. Scopul acestor punctaje este să prezică un comportament viitor și să aloce resurse și eligibilitatea pentru servicii (ori pedepse) în mod adecvat.”

Legătura intimă între toate astea, moneda digitală (CBCD) și acea Digital Public Infrastructure pe care o împing cu mare forță ONU, WEF et co. este, ca să zic așa, perfect previzibilă. Din nou, nu vreau să ies pe această tangentă, dar trimit la recentul interviu acordat de Catherine Austin Fitts lui Tucker Carlson, sub prea-grăitorul titlu: „Lagărul de concentrare digital”.

Și, dacă tot am ajuns aici, trebuie menționat că și China dezvoltă un astfel de sistem de poliție Precrime, pornind de la „guvernanța socială prin folosirea extensivă a sistemelor informatice”, în care identitățile sunt digitalizate pentru a se putea „cuantifica nivelul de încredere de care se poate bucura individul”. Adică faimosul „sistem de credit social”, implementat, firește, cu scopul de a „promova o țară armonioasă și prosperă”.

În fine, revenind la recent descoperitul program britanic Precrime, Statewatch raportează că sistemul a reușit deja să absoarbă datele a între 100.000 și 500.000 de persoane, „într-un efort de a dezvolta modele care să poată identifica elementele care prezic un risc de omicid”.

Altfel spus, după cum nota Matthew Clarke:

„Asta merge dincolo de pedeapsa pentru «crimagândire», pe care și-o imagina Orwell în 1984. Acum, pedepsim chiar și crime la care omul nici nu s-a gândit încă. Iar publicul este antrenat să accepte detenția preventivă, chiar dacă se bazează pe o pseudoștiință”.

Profilul robot al pre-criminalului

Problema de principiu a acestor programe, și anume că încalcă grav drepturile omului, pare să nu sensibilizeze autoritățile; din păcate, pare să nu sensibilizeze neapărat nici pe mulți cetățeni, care spun, cu o seninătate care dă fiori reci pe spinare, că ei „nu au nimic de ascuns”. Așa că aspectele care se discută, de regulă, în jurul acestui coșmar privesc riscul de eroare și pe cel de discriminare.

Despre riscul de eroare s-a scris mult; atât „profilarea psihologică” s-o numim tradițională, cât și cea digitalizată, o dau în bară frecvent. Cei din domeniul IT folosesc acronimul GIGO pentru „garbage in, garbage out” – adică dacă bagi în sistem doar prostii, tot prostii or să-ți iasă. Sau, cum avertizau experții în IA Pearl și Mackenzie: „Datele sunt profund stupide”.

Unde mai pui că, așa cum știe oricine a folosit vreodată un aparat electronic, defecțiunile sunt frecvente. Cât despre cât de deșteaptă e IA, ca să nu mai spun „obiectivă”, fiind ea „educată” de oameni cu propriile lor ideologii și prejudecăți, nu are sens să discutăm.

Asta pe lângă absurdul ideii însăși că o mașină – ori un om – poate citi gândurile cele mai ascunse ale unei alte persoane, îi poate cunoaște intențiile până la act, poate ști care îi sunt frământările, deciziile, indeciziile, poate ști dacă ea se răzgândește sau nu, care îi sunt temerile sau scrupulele. Nu mă pot abține să-mi închipui ce-ar pricepe o IA din chinurile sufletești ale lui Raskolnikov. Deși, dacă ajungem până acolo, cel puțin jumătate din literatura lumii – aia bună – va fi sfârșit la gunoi.

În ce privește discriminarea, este vorba fie de rasă, fie de clasa socială, fie de zona de proveniență a „suspectului”, întrucât rapoartele de poliție pe baza cărora se construiește profilul reflectă prejudecățile poliției. Adică tot GIGO.

Dar persoanele „profilate” nu trebuie neapărat să aibă cazier. Unul dintre consultanții implicați în proiectul de la New Orleans explica, liniștitor:

„Dacă nu ești vărul vreunui dealer de droguri, n-ai de ce să te temi.”

Nu că verii dealerilor de droguri n-ar avea drepturi civile, dar realitatea este că lucrurile nu se opresc aici. Realitatea este că aceste programe colectează date despre absolut toată lumea – sau într-acolo ne îndreptăm, ca ideal. Se face apoi un profil („identitatea digitală”) al individului care, odată ce bifează suficiente elemente în comun cu „profilul robot al criminalului”, construit pe bază de date statistice (big data), intră pe radar.

Firește că intervenția umană este absolut definitorie în stabilirea „profilului criminal”. Programele Precrime sunt, mai presus de orice altceva, un instrument politic și de inginerie socială.

Un recent eveniment cultural din Marea Britanie ne poate ajuta să ne facem o idee despre oportunitățile politice oferite de astfel de profiluri. Este vorba despre filmul Adolescence, produs de Netflix, care face furori pe la talk-show-uri televizate și pe Internet.

Părerile despre film sunt diverse, dar semnalez două „școli de gândire” dominante. Prima, împărtășită, în general, de ceea ce s-ar numi „progresiști”, spune că filmul este despre „masculinitate toxică” și „misoginie”. Asta pentru că, în film, un puști de 13 ani omoară, sau este suspectat că ar fi omorât, o fetiță, din cauza ideologiilor toxice absorbite de pe Internet (se menționează și numele lui Andrew Tate), dar și pentru că modelul familial din care provine este unul tradițional: un tată masculin și o mamă feminină. Aceste voci cer imperios ca filmul să fie văzut în școli, la parlament, la ministere – toată lumea să bage la cap.

O a doua opinie larg răspândită este că filmul este o poveste ficțională bine realizată despre un copil crescut de o familie normală, care, pe valurile tulburi ale pubertății și influențat de cultura online, dar și de hipersexualizarea relațiilor dintre copii, vizibilă în grupul lui de la școală, pare să comită o crimă. Scurt. Nu înseamnă nici „masculinitate toxică” – a lui sau a tatălui lui, nici „misoginie” generată de o mamă prea feminină ori „supusă”. Iar, dacă e să fie ceva de care ar trebui să știe toate autoritățile, spun aceste voci, este că „profilul criminalului” vinovat de valul de omoruri și alte infracțiuni violente, inclusiv sexuale, care afectează azi sever Marea Britanie, nu este reprezentat de un puști alb de 13 ani.

Aceste două posibile interpretări indică două direcții în care ar putea merge „profilul robot”. Altfel spus, va fi o opțiune politică, sau, în sens mai larg, ideologică. Acel val de criminalitate violentă care bântuie Marea Britanie astăzi, de pildă, nu este sancționat așa cum o cer cei mai mulți cetățeni din cauză că expunerea prea mare a flagelului riscă să contrazică idealurile pioase ale „multiculturalismului”.

Tot urmarea unei opțiuni de politică penală este și faptul că un cetățean care ar ridica un semn de întrebare la ideea că un bărbat devine femeie dacă se dă cu ruj riscă amenzi serioase, dacă nu chiar privare de libertate, pentru „hate speech”. În timp ce persoanele „transgender” care, furioase că o decizie recentă a Curții Supreme britanice le-a spus că femeia este atunci când ești femeie, au ieșit în stradă amenințându-și virulent oponenții cu moartea, nu au avut de suferit nicio sancțiune.

Se poate merge și mai departe; scriam cu altă ocazie despre preocuparea obsesivă a „științelor sociale” pentru „conspiraționiști”. Nu reiau aici, dar există zeci de studii despre starea lor mintală, despre cum sunt ei paranoici, ori narcisiști, despre cum „viziunea lor despre lume” este bolnavă. Cât despre ce înseamnă „teoria conspirației” în ochii acestor experți, e suficient să subliniez că nu are a face cu ideea că pământul e plat.

Includerea unor convingeri sau opinii în zona de boală mintală pentru a justifica încarcerarea nu e ceva nou. Acum, însă, vorbim de posibilitatea de a face dintr-un anumit profil ideologic unul criminologic, cu avantajul în plus pentru autoritățile de control că suspectul nici măcar nu trebuie să acționeze, sau măcar să se gândească să acționeze ilegal, înainte de a fi „stopat”.

Dacă vi se pare că exagerez: în 2023, The Guardian publica un raport despre inițiativa edililor din New York de a da poliției autoritatea de a spitaliza oameni la psihiatrie cu forța. O situație în care polițistul putea face asta era aceea în care persoana avea „convingeri profunde care nu sunt congruente cu ideile culturale ale comunității” (adică acelea impuse de ideologia oficială).

Pușcăria la purtător

În fine, nu putem încheia fără să examinăm și potențialele pedepse pre-crimă pe care minunata tehnologie le pune azi la dispoziția „democrației”. Pentru că există „soluțiile la purtător”. Preiau dintr-un raport detaliat publicat de Jeremy Loffredo pe Unlimited Hangout.

În 2015, Darrel West de la Brookings Institute declara că:

„Într-o lume digitală, cu brățări de gleznă și echipament GPS, nu am niciun motiv să cred că încarcerarea fizică este singura opțiune pentru cei vinovați de infracțiuni non-violente. […] Dacă nu găsim alternative la încarcerarea fizică, costurile sociale și economice ale închisorilor vor continua să crească exponențial.”

Iar, în 2017, Australian Brodcasting Corporation introducea ceva care se cheamă „Technological Incarceration Project” (TIP), ideea unui profesor de drept, care propune „detenția acasă” cu „senzori care monitorizează condamnatul 24 de ore din 24” și înlocuiește gardienii și celula cu o IA care detectează dacă urmează să se comită o infracțiune. Și se și asigură că ea nu va fi comisă:

„Infractorii vor fi dotați cu o brățară electronică la mână sau la picior, capabilă să livreze un șoc paralizant dacă algoritmul detectează că urmează să se comită o nouă infracțiune sau încălcare a condițiilor.”

Sau, potrivit unei propuneri publicate în Journal of Criminal Law and Crimonology în 2018:

„În primul rând, infractorii vor fi obligați să poarte brățări electronice care le monitorizează locația și se asigură că nu ies din aria geografică în care trebuie să rămână. În al doilea rând, prizonierii trebuie obligați să poarte senzori, astfel ca orice activitate ilegală sau suspectă să poată fi monitorizată de la distanță de computere. În al treilea rând, trebui folosite echipamente de transmisie de energie [șocuri electrice] care pot imobiliza de la distanță prizonierii care încearcă să iasă din aria permisă sau să comită noi infracțiuni”.

Iar astea nu sunt decât formulele rudimentare. Se vorbește deja despre tehnologii care, pe baza datelor colectate de la individ, îi cunosc, de la distanță, prin „soluțiile la purtător”, apetitul alimentar sau sexual, starea psihică, dispoziția de moment etc. Ceea ce, firește, ajută la manipulare; inclusiv, pare-se, manipularea cortexului motor. Avertisment care, însă, nu cred că va opri pe mulți dintre cei care par extrem de încântați că obiectul pe care îl poartă la încheietură este și ceas, dar și telefon, dar le spune și glicemia ori câte calorii au consumat la ultima fugă pe loc.

Viitorul distopic sau lumina cea mare?

Analizând programul pre-crimă din Marea Britanie, revista Freedom nota, într-un articol intitulat „How the UK is shaping a future of Precrime and dissent management”:

„Sistemele de supraveghere predictivă care sunt azi asamblate nu sunt proiectate doar pentru prezent, ci în pregătire pentru ceea ce urmează.

Fie că pentru a răspunde unei noi austerități, ori unei escaladări militare, ori unei rezistențe de masă, aceste instrumente sunt puse azi pe poziții pentru a opri revolta înainte ca ea să iasă la suprafață.

Ceea ce se profilează este un model de poliție preemptivă – structurată în jurul comportamentului, a asocierilor, a unor riscuri prezise.

Indivizii sunt reduși la profiluri de date, urmăriți nu pentru ceea ce au făcut, ci pentru proximitatea lor statistică cu un act de revoltă. Suprimarea se exercită în avans.

Scoruri de risc, supraveghere biometrică și restricționarea protestelor fac parte integrantă din lege și infrastructură. Aceste puteri sunt construite acum pentru a fi extinse – asupra sindicaliștilor, asupra celor organizează imigranții, asupra activiștilor în domeniul locuințelor și asupra oricui este perceput ca o potențială sursă de deranj pentru funcționarea fără probleme a unei societăți a controlului.”

În concluzie, lumea pare că se apropie de formarea acelui „Creier Global” la care visau Teilhard de Chardin și Julian Huxley și visează azi alți eugeniști transumaniști, precum Schwab sau Harari. Programul Precrime este doar una din zonele acestui creier bolnav de control, arma represivă de ultim recurs, acolo unde celelalte pârghii de control social (de la propagandă, îndoctrinare și frică la scor social, restricții de acces online și fizic și monedă electronică) nu produc efectele scontate.

Un proiect psihopat ale cărui sorginte, natură și scop ne devin, pe zi ce trece, mai evidente. Cu condiția să avem curajul să privim într-acolo; să trecem peste frică și să vrem să vedem. Așa cum spunea Catherine Austin Fitts în discuția ei cu Tucker Carlson:

„Trebuie să spun că realitatea este ca o ușă pe care trebuie s-o deschizi ca să găsești soluții reale. Așa că, da, există soluții reale, dar cel mai mare obstacol în implementarea lor este tocmai faptul că nimeni nu vrea să privească această realitate în față.”

Privind, vom vedea nu doar acele soluții, ci și, prin contrast cu întunericul tot mai dens, lumina cea mare care ne este aliată. Închei cu un citat din J.R.R. Tolkien, care nu are nicio vină pentru Thiel și al lui Palantir:

„Nu tot ce e aur sclipește,

Nu toți cei ce rătăcesc sunt pierduți;

Ce e vechi și puternic nu se usucă și moare,

Înghețul nu atinge niciodată rădăcinile-adânci.

Din cenușă va izbucni flacăra vie,

O lumină din întuneric va răsări,

Sabia astăzi frântă se va ridica iar, înnoită,

Iar regele cel făr’ de coroană din nou rege va fi.”