Povara nucleară

Ivo H. Daalder, profesor la Centrul Belfer pentru Știință și Afaceri Internaționale al Universității Harvard și fost ambasador SUA la NATO (2009-2013), publică în Foreign Affairs o analiză privind statutul securității nucleare a Europei și opțiunile acesteia pe viitor, sub titlul „Acordul nuclear care ar putea salva NATO. Cum poate Europa să-și asume mai multe răspunderi fără a declanșa o cursă a înarmării”.

Analiza pornește de la premisa că guvernele europene au ajuns la concluzia că Statele Unite — multă vreme pilonul central al securității europene și al NATO — nu mai sunt un aliat de încredere. Acest lucru a dus, în ultimele 18 luni, nu doar la eforturi de consolidare a apărării convenționale pentru a compensa retragerea Washingtonului, ci și, mai discret, la discuții despre o altă urgență: capacitatea de defensivă și descurajare nucleară.

Analiza reface istoria aranjamentelor transatlantice în domeniul nuclear, care, începând cu anii șaizeci, a constat în aceea că europenii au renunțat la dreptul de a achiziționa arme nucleare în schimbul participării la deciziile în acest domeniu – decizii luate în cadrul Grupului de Planificare Nucleară (NPG) al NATO. Reasigurate, țările europene (cu excepția Franței, care are propriul arsenal, și a Marii Britanii, care și-a pus toate armele nucleare la dispoziția NATO) au acceptat să își consfințească statutul de state non-nucleare prin Tratatul de Neproliferare Nucleară din 1968.

Potrivit analizei, acest echilibru a fost acum rupt unilateral de SUA, care, sub administrația Trump, a respins cele două principii fundamentale ale angajamentelor de apărare colectivă ale NATO: existența unei viziuni comune asupra amenințărilor la adresa membrilor Alianței și caracterul indivizibil al securității statelor membre.

Situație față de care se conturează trei opțiuni. Prima ar fi propunerea Washingtonului de a restabili acordul nuclear printr-o nouă repartizare a responsabilităților (concept denumit „NATO 3.0”): europenii trebuie să își asume rolul principal în propria apărare convențională, în timp ce Statele Unite continuă să asigure apărarea nucleară. Această opțiune nu rezolvă, însă, problema fundamentală: lipsa încrederii.

A doua opțiune ar fi ca țările europene să renunțe complet la acordul cu SUA și să-și achiziționeze propriul arsenal nuclear. Ideea este deja discutată în mai multe capitale europene (sunt date exemplele Poloniei, Suediei, Germaniei). Analiza avertizează, cu privire la această opțiune, nu doar asupra factorului timp (dezvoltarea acestui arsenal ar lua mulți ani), ci și asupra riscului ca proliferarea să declanșeze o cursă a înarmării nucleare.

Ca alternativă la opțiunile de mai sus, Franța a inițiat o a treia abordare, care vizează înlocuirea – sau, cel puțin, completarea – „umbrelei” nucleare americane. Inițiativa, lansată de președintele Emmanuel Macron în martie anul acesta, presupune implicarea aliaților europeni în exerciții de antrenament nuclear, desfășurarea temporară a unor aeronave franceze capabile să transporte arme nucleare pe teritoriul statelor aliate, precum și organizarea unor discuții aprofundate pe teme nucleare cu țările participante. Până în prezent, zece țări europene s-au alăturat inițiativei, înființând grupuri bilaterale de coordonare nucleară pentru a analiza strategia nucleară a Franței și modul în care evoluția acesteia ar putea contribui la consolidarea propriei lor securități.

Doar că, susține analiza din Foreign Affairs, inițiativa Franței subminează caracterul colectiv al defensivei, întrucât Macron a reiterat principiul consacrat al celor „patru NU” care stau la baza doctrinei de apărare a Franței: nicio decizie comună privind utilizarea armelor nucleare, nicio planificare nucleară comună, nicio definiție partajată a intereselor vitale franceze și nicio garanție nucleară „în sensul strict al termenului”.

Mai mult, doctrina nucleară a Franței — care prevede posibilitatea unei lovituri de avertisment, urmată de un răspuns devastator dacă avertismentul nu reușește să descurajeze adversarul — oferă mai puține opțiuni de gestionare a unui conflict decât o face strategia mai flexibilă a NATO, care permite o escaladare graduală.

Deși acceptă logica acestor abordări, Daalder propune o a patra opțiune: „un nou acord nuclear între SUA și Europa, care să aibă, de această dată, o componentă europeană veritabilă. Statele membre europene ale NATO, sub conducerea Franței și a Regatului Unit, trebuie să își asume un rol mai important în propria descurajare nucleară, acționând totodată pentru restabilirea legăturii transatlantice de apărare – elementul care a constituit fundamentul securității SUA și a Europei timp de atâtea decenii.”

Aceste demersuri vor necesita, din partea statelor membre NATO – în special a celor trei puteri nucleare ale Alianței – trei ajustări majore ale posturii lor nucleare: în ceea ce privește (1) numărul și tipul armelor desfășurate; (2) modalitățile de consultare între membrii NATO care dețin arme nucleare și cei care nu dețin; precum și (3) doctrina Alianței privind utilizarea armamentului nuclear.

Cu privire la arsenal: Daalder notează nevoile de modernizare a forțelor nucleare, arătând, printre altele, că „națiunile europene ar trebui să cadă de acord asupra dezvoltării unei rachete cu rază lungă de acțiune, care să poată fi echipată cu un focos nuclear dezvoltat în comun de Franța și Regatul Unit. Această rachetă ar trebui finanțată de țările europene și să poată fi transportată de aeronave deținute și operate de aliați care nu dețin arme nucleare.”

Daalder subliniază că efortul financiar trebuie asumat de toate țările aliate, inclusiv cele care nu dețin arme nucleare, și care „vor trebui să accepte finanțarea dezvoltării și achiziției de noi sisteme de rachete și, eventual, de aeronave”, precum și „să contribuie colectiv la finanțarea securității, a sistemelor de comunicații și a altor modernizări necesare pentru a permite o desfășurare extinsă a aeronavelor cu dublă capacitate”. Pe de altă parte, aceste țări „își vor reitera angajamentul de a nu-și dezvolta propriile arme nucleare, reafirmând astfel pactul fundamental stabilit în urmă cu 60 de ani”.

În ce privește dispersia arsenalului: „În cele din urmă, aceste noi capacități nucleare – atât americane, cât și europene – trebuie să fie dislocate într-un număr mai mare de state membre NATO, extinzând astfel participarea europeană la misiunea de descurajare nucleară.”

În ce privește cooperarea: Londra va trebui să-și extindă relația pe care o are cu SUA pe subiect și către Franța, să dezvolte un al doilea sistem nuclear (pe lângă forța sa de submarine) și să identifice resursele necesare pentru a proiecta și construi un nou tip de focos nuclear, în colaborare cu Franța.

Iar Franța, la rândul său, trebuie să accepte o integrare mai profundă în NATO, renunțând la independența sa nucleară (în baza căreia a încheiat anul aceste mai multe aranjamente nucleare bilaterale) și alăturându-se Grupului de Planificare Nucleară al NATO, chiar și fără să-și pună, neapărat, arsenalul la dispoziția și sub controlul Alianței.

Elementul central al doctrinei nucleare NATO trebuie păstrat: decizia finală privind utilizarea armelor nucleare va aparține întotdeauna puterilor nucleare – Franța, Regatul Unit și Statele Unite; aceste decizii nu pot fi delegate.

Pe de altă parte, întrucât forțele naționale de descurajare nucleară vor continua să fie ghidate de doctrinele naționale, nefiind supuse controlului NATO, Franța va trebui să-și clarifice doctrina bazată pe un „foc de avertisment” (ca etapă de escaladare), explicând cum contribuie ea la reasigurarea aliaților și la consolidarea descurajării.

Analiza subliniază că această soluție, acest nou aranjament nuclear, „ar pune Moscova în fața realității că decizia privind utilizarea armelor nucleare pentru apărarea Europei nu mai aparține exclusiv Washingtonului” – lucru considerat de analist un avantaj.

În fine, de notat că recomandarea analistului nu este valabilă doar în contextul politicilor administrației Trump. Daalder afirmă net că: „menținerea status quo-ului” nu este posibilă; acesta „este deja nesustenabil, având în vedere natura amenințării ruse și schimbările în politica SUA.”

„Securitatea Europei și a Statelor Unite este, în realitate, indivizibilă, indiferent de ceea ce ar putea crede actuala administrație de la Washington. Dacă Europa ar fi lăsată să se descurce pe cont propriu, iar armele nucleare s-ar răspândi din capitală în capitală, securitatea americanilor ar scădea, nu ar crește.”

„Cu toate acestea, retragerea Statelor Unite este un fapt real, iar nicio asigurare venită din partea Washingtonului nu va putea restabili credibilitatea unei garanții nucleare de care europenii au început să se îndoiască. În contextul în care Statele Unite se retrag, un nou pact — în care Europa își asumă o parte mai mare din povara nucleară și are un cuvânt mai greu de spus în decizia privind utilizarea acestor arme — reprezintă singura modalitate de a asigura securitatea transatlantică.”

Sursa în text.