Propuneri de reformarea UE

Acum câteva zile, Euronews publica o analiză comparativă între pozițiile celor două partide de opoziție care, cu o cotă solidă în preferințele electoratului din Franța (Rassemblement National – RN) și, respectiv, Germania (Alternative für Deutschland, AfD), avertizează că, ajunse la putere, ar reforma relația țărilor lor cu Bruxellesul.

Nici Marine Le Pen (lider RN), nici Alice Weidel (lider AfD) nu promovează ieșirea țărilor lor din Uniunea Europeană (dar nici nu o exclud), dar ambele susțin că UE trebuie să fie o asociație de state naționale suverane (sau „o nouă Europă a națiunilor”, în termenii lui Le Pen).

Printre altele, asta înseamnă reducerea birocrației, numărului de instituții și puterilor Bruxellesului – în particular reducerea puterilor Comisiei Europene, care nu ar trebui să se amestece în domeniile securității, diplomației și serviciilor de informații. „Comisia dorește să fie un stat; noi nu ne dorim acest lucru”, a afirmat Le Pen, iar Weidel a spus: „Nu dorim ca o Comisie care nu a fost aleasă în mod democratic să intervină și să perturbe viața privată a cetățenilor, precum și procesul decizional al [statelor membre]”.

Ambele șefe de partid se opun continuării ajutorului financiar pentru Ucraina, principalul motiv fiind acela că nici Franța, nici Germania nu mai au bani pentru această susținere. Pe fondul crizei energetice europene, Le Pen a cerut și suspendarea sancțiunilor aplicate Rusiei, iar Weidel (care a declarat într-un interviu pentru The Economist că Ucraina a pierdut deja războiul) militează pentru o „abordare diplomatică rezonabilă”, care să ia în calcul atât interesele de securitate ale celor două țări în conflict, cât și interesele țărilor europene.

De asemenea, ambele partide se opun ferm datoriilor comune la nivelul UE și vor să reducă semnificativ contribuția țărilor lor la bugetul Uniunii. Le Pen a menționat un plafon maxim de 5 miliarde de euro; Weidel, fără a specifica cifra, a spus că va pune capăt rolului Germaniei de principal finanțator.

Și RN, și AfD critică Pactul Verde European, cu diferențe de abordare. Le Pen vrea introducerea unei taxe UE la frontieră pe emisiile de carbon și condiționarea contribuțiilor statelor membre la bugetul UE de nivelul emisiilor lor de carbon. AfD pune, în schimb, accentul pe libertatea deplină de a alege mixul energetic național, ceea ce înseamnă că Germania trebuie să fie liberă să utilizeze energia nucleară, cărbunele, gazele și energia din surse regenerabile, în funcție de nevoile economiei sale.

Cea mai importantă diferență între pozițiile celor doi lideri politici privește politica fiscală a blocului. Le Pen dorește armonizarea taxelor pe tutun, alcool și marile companii la nivelul UE și o revizuire a mandatului Băncii Centrale Europene (BCE) pentru a da o mai mare importanță creșterii economice, ocupării forței de muncă și inovației. În schimb, AfD se opune oricărui transfer de suveranitate fiscală către instituții supranaționale și susține că BCE trebuie să se limiteze strict la mandatul său inițial privind stabilitatea prețurilor: BCE nu are dreptul de a finanța datoria publică, dar asta face, subliniază Weidel.

Între timp, EU Perspectives revine cu o nouă analiză, de astă dată privind diferențele de poziție dintre principalele două partide de opoziție din Franța (RN, partidul de dreapta al lui Le Pen, și partidul de stânga La France Insoumise – LFI, condus de Jean-Luc Mélenchon) și despre limitele de implementare a reformelor sugerate de aceștia – limite care se aplică și sugestiilor de reformă făcute de AfD.

Deși pe poziții politice opuse față de Le Pen, Mélenchon urmărește și el o reducere a contribuției Franței la bugetul UE, o limitare a sprijinului acordat Ucrainei în războiul cu Rusia („nu putem deveni parte în acest conflict”) și o reformare a Uniunii sau, cel puțin, a participării Franței la UE.

Unde Le Pen și Weidel vor o reformare a sistemului de imigrație în UE, Mélenchon susține „preferința națională”: politici care ar acorda cetățenilor francezi prioritate în ceea ce privește locuințele sociale, asistența socială și locurile de muncă în sectorul public. Ceea ce contravine legislației UE.

Per total, în viziunea lui Mélenchon, tratatele UE actuale blochează serviciile publice, investițiile publice, controlul statului asupra finanțelor și protecționismul ecologic, iar Franța ar trebui să fie capabilă să nu se supună deciziilor de bloc – lucru pe care îl susține și Weidel pentru Germania.

De aici pornind, Mélenchon propune, într-un prim pas („Planul A”) o renegociere colectivă a tratatelor, printr-o „ruptură concertată” de textele actuale și cu supunerea rezultatelor unui referendum național. În subsidiar („Planul B”) Mélenchon susține că își va implementa programul indiferent de circumstanțe. Parte din programul lui Mélenchon vizează modificarea regulilor BCE privind datoria publică și finanțarea monetară – schimbări legislative interne care, subliniază analiza, contravin dreptului UE ar genera nu doar litigii, ci și sancțiuni din partea piețelor financiare.

Analizând limitele juridice de care se ciocnesc astfel de inițiative de reformă, EU Perspectives subliniază, în primul rând, că orice modificare a tratatelor Uniunii necesită aprobarea unanimă a statelor membre, ceea ce poate fi un obstacol semnificativ în calea reformei.

Dificultate care se verifică apropo de nivelul contribuțiilor țărilor la bugetul UE, care decurge din sistemul de finanțare reglementat și nu poate fi modificat decât prin vot unanim în cadrul Consiliului European și ratificarea de către fiecare stat membru.

Altfel spus, reducerea contribuției la bugetul UE nu este o decizie care se ia la nivel intern, în țările plătitoare, ci la nivelul UE, cu unanimitate. O stopare sau reducere a plăților în lipsa acestui acord constituie încălcare a tratatului și poate conduce la sancțiuni (impuse, la cererea Comisiei, de Curtea Europeană de Justiție și constând în penalități de întârziere).

Sancțiunile pentru încălcarea dispozițiilor tratatelor nu includ un mecanism de excludere automată, precizează analiza, în caz că Bruxellesul ar vrea să dea afară Germania sau Franța din UE. O procedură separată ar putea duce la suspendarea dreptului țării respective de a mai accesa fondurile UE.

Pe de altă parte, UE nu are posibilitatea de a deduce direct contribuțiile neplătite sau penalitățile. Dacă o țară nu mai contribuie sau își reduce contribuția, povara este redistribuită asupra celorlalte state membre, care ar trebui să acopere orice deficit sau să-și reducă cheltuielile.

Limitele juridice puse reformelor, așadar, semnificative – dar și Germania, și Franța au la dispoziție și alte pârghii pentru a-și impune voința, fie prin exercitarea dreptului de veto pentru blocarea unor decizii care se iau cu unanimitate (e.g., bugetul UE, finanțarea Ucrainei, pachetele de sancțiuni), fie prin crearea unor coaliții pentru a atinge pragul de 35% din populația UE pentru a bloca decizii care se iau cu majoritate calificată (e.g., anumite măsuri din Green Deal, anumite norme fiscale, acorduri comerciale precum Mercosur).

În final, deși nu o promovează, niciunul dintre liderii mai sus menționați nu exclud varianta ca, în cazul în care corecțiile și reformele pe care le doresc nu sunt adoptate, Germania sau, după caz, Franța, să se retragă din UE.

Față de cele de mai sus, analiza prezice, în final – apropo de propunerile care vin din Franța, unde alegerile prezidențiale sunt programate pentru 2027 – că „rezultatul probabil nu ar fi nici un «Frexit», nici un control francez neîngrădit asupra UE”, ci, „mai degrabă, de o confruntare constituțională prelungită: Franța ar putea recurge la dreptul de veto – care necesită unanimitate – pentru a bloca deciziile viitoare, în timp ce Comisia Europeană și Curtea de Justiție a UE ar putea acționa împotriva încălcărilor legislației existente.”

„Cel mai mare pericol”, la aprecierea EU Perspectives, „este unul de natură politică, nu o prăbușire juridică automată; acesta ar putea antrena blocaje bugetare, slăbirea sancțiunilor, stagnarea politicilor climatice și destrămarea compromisului franco-german care, în mod tradițional, a contribuit la orientarea deciziilor în cadrul UE.”

Având în vedere, însă, că se pregătește o schimbare de macaz și în Germania, nu doar în Franța, este posibilă nu o „destrămare”, ci o reformulare a „compromisului franco-german”, care ar avea suficientă greutate să determine schimbări importante în structura și politicile UE.

Sursele în text.