Revolta elitelor și trădarea democrației

„Sunt bucuroasă să fiu de acord cu H.G.Wells când spune că lumea de azi este ticsită de vieți înghesuite, sordide, fără sens, vieți care nu înseamnă nimic și care consumă resursele și surplusul de energie al lumii.”

Margaret Sanger, fondatoarea Planned Parenthood și amanta lui H.G. Wells

Dacă reușești să nu te enervezi – și nu vreau să sugerez că ar fi simplu -există, în amalgamul perioadei curente, și un festin umoristic. Un umor cu atât mai copios cu cât este involuntar, iar cei care-l emit nici măcar nu înțeleg de ce râdem.

Premiul întâi revine, desigur, ghidului despre cum să convingi – tu, activist, conștiință politică vie – oamenii presupuși mai slabi la minte (id est, taximetriști, chelnerițe, prietene apatice, unchi, vecini și IT-ști) pe cine să voteze. Văzând reacția concetățenilor pe rețelele online, îmi închipui că hohotul de râs național s-a înregistrat de pe Lună.

Asta mi-a adus aminte de o fostă cunoștință de-a mea, cu care discutam acum câțiva ani despre sancțiunile financiare inumane aplicate de Bruxelles Greciei, și care, de-dreptul revoltat de cât pot fi de limitată, spunea, arătând edificator spre resturile de pe masă: uite, vin italian, pizza cu prosciutto… Eh? Asta e Uniunea Europeană! Mi-a părut rău că n-am avut un Carpați la îndemână și am fost obligată să-i suflu în față gudroanele dintr-o țigară străină.

Era și păcat ca asemenea perle să rămână nesistematizate; să nu se colecteze și categorisească aceste sclipiri, ca să le folosească și alții, poate mai puțin inspirați pe moment. Deși, dacă mi se permite o sugestie constructivă, poate era bine să pună în ghid și câteva eșantioane de răspuns din partea preopinenților – în cazul, cu totul marginal statistic, în care prostul, neconvins din prima și definitiv de sloganuri, are și el ceva de spus, și se trezește bietul activist că nu mai are în ghid și replica următoare.

Înțeleg din colecția de bancuri involuntare a colegilor de țară – pe care o văd rămânând în istorie ca probă că, iaca, există și români fără umor – că s-a instituționalizat treaba. Era și de așteptat; trendul a început demult la Bruxelles. În avântul lor de împătrățire a minților cât să încapă fără rest în statistici, birocrații au ajuns să creadă că modelele lor chiar reflectă realitatea. De-acolo vine și supremul Îndrumar UE despre cum să identifici și apoi să vorbești cu „conspiraționiștii”, că sunt (aproape) oameni și ei – deși pot fi periculoși; probabil că trebuie să porți cască și mască și să ai trotineta electrică la îndemână, în caz de ceva, înainte să-i abordezi.

În același trend, luând, recent, act de faptul că majoritatea cetățenilor europeni nu vor să schimbe sistemele actuale de plată, trecând la „moneda digitală” – care nu este un ban, ci un sistem de control – Christine Lagarde, șefa Băncii Centrale Europene, a spus, cu aceeași desăvârșită incapacitate de a se surprinde pe sine: „Europenii vor trebui educați”.

Exemplele de acest tip de aroganță atât de oarbă, atât de plină de ea că nici nu concepe că se poate gândi și altfel, cu excepția cazului că ești pleavă, abundă. Nu pot uita acel faimos „ezitare la vaccinare”; ideea că, în foarte multe cazuri, nu era nicio ezitare, ci un nu, non, no, ne, niet, nicht absolut – urmat, la cei talentați, de imprecații pletorice –  nici nu le putea trece prin cap.

O lectură pentru zilele noastre

Toate astea mă aduc la volumul „The Revolt of the Elites and the Betrayal of Democracy” (de unde și titlul articolului de față), scris de istoricul și criticul social american Christopher Lasch (1932-1994), volum publicat postum, în 1995, și devenit bestseller în SUA. (Cartea a fost tradus în limba română la editura Alexandria, în 2022).

Gândirea lui Lasch (profesor de istorie la University of Rochester) este greu de surprins în câteva vorbe, dar trebuie spus că el a parcurs un arc larg, pornind de la „socialism”, în anii șaizeci („socialism” american, firește, influențat de C. Wright Mills și „neomarxism”), când critica liberalismul american din timpul Războiului Rece. Perioada asta s-a sfârșit, însă, repede; sătul de iluziile „progresismului” și înțelegându-i, cu o luciditate remarcabilă în epocă, riscurile, Lasch a abandonat tabăra adepților Noii Stângi.

În 1979, Lasch a publicat un alt mare bestseller al criticii socio-politice americane: „The Culture of Narcissism” – o analiză alarmantă a rădăcinilor și ramificațiilor unui tip de personalitate – „personalitatea narcisistă” – care, spune Lasch, a apărut în America de după război din cauza mișcărilor politice radicale și a sectelor spirituale din anii șaizeci-șaptezeci. Iar Lasch nu se referea la hedonismul sau egoismul hedonist uzual, mai observabil astăzi, poate, decât acum trei decenii, ci la o patologie, la o tulburare de personalitate.

Așadar, Lasch a parcurs rapid – dar cu o foarte profundă digestie a ideilor – lunga distanță de la „neomarxism” la critica exceselor stângii americane. Îl putem considera un cunoscător din interior.

Spre sfârșitul vieții, Lasch spunea că publicul american era atât de sedus de credința în Progres, cu P mare, că mare parte din argumentele prezentate de el nici nu-i ajungeau la urechi; se referea mai ales la publicul din cercurile academice. Și tocmai această temă a Progresului a făcut obiectul ultimelor lui cărți, inclusiv „Revolta elitelor”.

Deși analiza lui Lasch se referă la cultura americană, iar unele aspecte sunt, într-adevăr, circumscrise acelui areal, ea este azi pertinentă pentru întreg blocul occidental și a sa excrescență, „lumea globalizată”, urmare unor contaminări de așteptat într-o rețea tot mai integrată, dar și unei cultivări deliberate pe parcursul câtorva lungi decenii.

Spațiul românesc – de fapt, întreg spațiul est-european – a devenit expus la aceste tendințe mai târziu decât restul Europei. Idei, ideologii, tendințe care nouă ne mai par încă noi și alarmante și-au făcut deja rondul în occident, astfel că, ajunși mai târziu pe acest platou al Progresului, avem de ales între a ne simți prost că suntem „înapoiați” (lucru pe care ni-l sugerează ferm nu doar unii occidentali, ci, iată, ni-l spun chiar și elitele noastre, care s-au grăbit ca din pușcă să facă saltul spre Apus, pentru a dobândi relevanță în cercurile politice, sociale sau profesionale „de-afară”) – sau nu.

Nefiind fezandați în aceste procese timp de decenii, noi, esticii, mai păstrăm un anumit contact cu realitatea și o anumită prospețime a analizei – lucru pe care, de altfel, îl recunosc și admiră unii occidentali, în timp ce pe alții asta îi sperie și exasperează. Avem, încă, un alt tip de pământ cultural, social și spiritual sub picioare; avem, încă, un instinct sănătos; din tristă istorie, mirosim mai rapid tirania. Când am ajuns noi la „masa celor bogați”, festinul era pe sfârșite. Prietenii noștri vest-europeni (și spun „prieteni” fără nicio ironie), care au fost lăsați să se înfrupte o vreme, cât de cât, suferă un șoc mai mare acum, când li se ia farfuria din față. Dar cred că mergem toți, mai repede sau mai încet, în aceeași direcție, pe acest bătrân și maiestuos continent, și ne confruntăm, cu toții, cu aceeași problemă.

Masele de ieri și de azi

Pentru că, așa cum cu o intuiție splendidă spunea Lasch acum treizeci de ani, avem de-a face cu o revoltă a elitelor – lucru pe care el îl demonstrează pornind de la un alt celebru volum (care i-a dat, în oglindă, și ideea de titlu), și anume „Revolta maselor”, studiul lui José Ortega y Gasset din 1929:

„Cândva, se credea că ordinea socială și tradițiile civilizatoare ale culturii noastre occidentale sunt amenințate de o «revoltă a maselor». În zilele noastre, însă, principala amenințare pare să vină chiar de la cei din vârful ierarhiei sociale, iar nu de la mase. […]

Când și-a publicat volumul «Revolta Maselor»… José Ortega y Gasset nu ar fi putut prevedea o epocă în care e mai potrivit să vorbești de o revoltă a elitelor. […] Din punctul lui de vedere, care era împărtășit de mulți în epocă, valoarea elitelor culturale consta în disponibilitatea lor de a-și asuma răspunderea de a impune acele standarde extrem de riguroase fără de care civilizația este imposibilă. Acele elite trăiau în slujba unor idealuri foarte solicitante. «Noblețea se definește prin cerințele pe care ni le impune – prin obligații, nu prin drepturi».

Omul obișnuit, pe de altă parte, spunea Ortega, nu are nicio treabă cu obligațiile și nicio înțelegere a ce înseamnă acestea… Lipsindu-i înțelegerea despre fragilitatea civilizației ori caracterul tragic al istoriei, el trăiește fără să gândească, «perfect convins că mâine lumea va fi și mai bogată, și mai vastă, și mai perfectă….». Pe el nu îl preocupă decât propria stare de bine și așteaptă un viitor al «posibilităților nelimitate» și al «libertății totale»”.

Cred că nu avem nevoie de Lasch să ne spună că exact aceste trăsături pe care Ortega y Gasset le deplângea (cu sau fără temei) la „omul de rând” de la începutul secolului trecut se văd azi, cu vârf și îndesat, la elite. Dar Lasch o spune, și o spune usturător:

„Toate aceste obiceiuri ale minții, susțin eu, sunt azi mai caracteristice celor de la nivelele superioare ale societății, decât celor de la nivelele inferioare sau mijlocii. Nu poți spune că oamenii obișnuiți din ziua de azi se uită la viitor așteptând «posibilități nelimitate» […]

Clasa muncitoare industrială, odată componenta de bază a mișcării socialiste, nu mai este decât umbra palidă a ce-a fost odată. Speranța că ea va fi înlocuită, în lupta cu capitalismul, de «noi mișcări sociale», speranță care a însuflețit stânga, pentru o scurtă perioadă, la final de ani șaptezeci – început de ani optzeci, n-a dus la nimic.

Nu doar că noile mișcări sociale – feminism, drepturile homosexualilor, drepturi economice, agitație împotriva discriminării rasiale – nu au nimic în comun, dar singurul lucru pe care îl cer în mod coerent este să fie incluse în structurile dominante, mai degrabă decât vreo transformare revoluționară a relațiilor sociale.”

Masele de azi, spune Lasch, eliminate tot mai mult de la relevanță politică de mișcările minoritare menite să le înlocuiască (misiune ratată deja din anii nouăzeci, potrivit lui Lasch – de unde și nevoia mai recentă de a le injecta cu legislație protectoare și bani, pe post de sevă vitală), au preluat de la elite rolul de conservare și perpetuare a valorilor în societate. Ele, masele, „nu doar că și-au pierdut interesul în revoluție, dar instinctele lor politice sunt mult mai conservatoare decât ale celor care se pretind eliberatorii și purtătorii lor de cuvânt”.

Vedem acest fenomen azi la fiece pas; diversele minorități „comunitare” susțin că ar milita pentru democrație și egalitate, dar luptă, de fapt, pentru obținerea sau păstrarea unui privilegiu ori avantaj. Câștigul, ni se spune, ar fi „diversitatea”; Lasch:

„«Diversitatea» – un slogan atrăgător la prima vedere – a ajuns să însemne contrariul a ce anunță cuvântul. În practică, diversitatea vine să legitimeze un nou dogmatism, în care minoritățile rivale se ascund în spatele unui set de convingeri complet insensibile la argument rațional. […]

Această parodie de «comunitate» […] aduce cu sine presupunerea insidioasă că toți membrii unui grup trebuie să gândească la fel. Astfel, opinia devine o funcție a identității rasiale sau etnice, de gen ori de preferință sexuală.”

Revolte și contrarevoluții populare

În paranteză fie spus, Lasch pare să pornească de la premisa că masele ar fi, de regulă, revoluționare, dar, după marile prăbușiri ale ideologiilor socialiste de stat, ceva s-a schimbat și au devenit conservatoare. Nu toți istoricii văd lucrurile la fel. Nu masele de mujici ruși au declanșat Revoluția bolșevică. Nu masele de francezi au stârnit Revoluția franceză. Masele pot fi antrenate într-un astfel de efort, cu promisiunile cuvenite; dar nu ele sunt motorul primar; ele nu sunt nici măcar primul strat absorbit în astfel de faceri.

De altfel, schimbând ceea ce e de schimbat – în primul rând numărul, mult mai mic, al maselor de manevră de astăzi, care sunt minoritare – fenomenul se repetă și la actuala revoluție, cea a elitelor globaliste (care tot o revoluție socialistă e, apropo). Nu grupările ieșite prin piețe să susțină, cu beculețe și coregrafii, ideologiile elitei revoltate sunt autoarele vreuneia dintre ideile pe care le vehiculează. Mai mult (sau, mai bine zis, mai puțin), astăzi nici măcar sloganurile nu și le mai scriu singuri; totul se face centralizat, de către niște „creativi” transnaționali aprobați. Poate de-aia și mesajele lor sunt atât de adecvate și convingătoare că nu-i om în țara asta să nu vibreze; ca la reclame.

M-am întrebat adesea dacă nu li se pare ciudat, acestor protestatari pro-globalism, că idolii lor politici nu au niciun discurs pentru mase (ci doar pentru ei, care sunt a priori o „elită” și „speciali”). Cum poate fi asta altceva decât o expresie a incompetenței elitelor? Sau, dacă ești mai „conspiraționist”, o expresie a unui proiect în care masele sunt irelevante, pentru că sunt excedentare? Ceea ce nu că n-ar rezulta din multe alte politici, dar, când se vorbește de digitalizare și IA, devine fățiș. Așa fiind, cum mai e ăsta umanism? Așa fiind, cum mai este „democrație”?

Dar să revin: istoricul francez Auguste Cochin, contemporan cu evenimentele, spunea că Revoluția franceză nu pornise în niciun caz de la mase, ci de la ceea ce el numește „sociétés de pensée”– cluburi literare și filosofice, loje masonice, grupuri „patriotice” apărute în număr mare în Franța începând cu anii 1760-1770 și care s-au insinuat într-o societate în care clasele tradiționale erau deja în dezintegrare.

În a sa „The Russian Revolution 1899-1919”, istoricul Richard Pipes susține că același fenomen a existat și în Rusia, în ajunul Revoluției bolșevice, sub forma diverselor cercuri și grupări ale intelighenției. Pipes scrie:

„Pentru intelectualii de acest tip, criteriul adevărului nu era viața; ei își creau propria realitate, sau, mai bine zis, supra-realitate, pe care nu o verificau decât prin raportare la opiniile cu care erau de acord. Probele contrare erau ignorate; oricine care era înclinat să dea atenție acestor probe era ostracizat fără milă […]

Și nicăieri nu este această înclinație de a-și crea propria realitate mai vizibilă – și mai pernicioasă – decât în concepția intelighenției despre «popor». Radicalii insistă că ei vorbesc și acționează în numele poporului și pentru popor (descris uneori ca «masele populare») și împotriva unei așa-zise elite egoiste care controlează statul și averea națiunii. În viziunea lor, instaurarea unei societăți juste și libere necesită distrugerea status-quo-ului.

Dar contactul cu indivizii din popor, în carne și oase, demonstrează rapid că foarte puțini dintre aceștia vor ca lumea lor familiară să fie distrusă; ce vor ei este satisfacerea unor nemulțumiri specifice și particulare – adică o reformă parțială, în timp ce tot restul trebuie să rămână la locul său.”

Concluzia lui Pipes se verifică foarte bine și astăzi, când valul de „populism”, „suveranism”, „naționalism” care străbate în forță Europa, la nivel popular, nu este o revoluție (decât în sensul de „revoluție a bunului simț”, cum i s-a spus, tocmai pentru că elitele par complet rupte de realitate), ci, mai degrabă, o revoltă, o mișcare de recuperare și o opoziție fermă la revoluția globalistă care vine grămadă de sus; în alți termeni, este o contrarevoluție. Pipes continuă:

„S-a observat că rebeliunile spontane sunt conservatoare, nu revoluționare, iar cei implicați cer, de regulă, restituirea unor drepturi care, cred ei, le-au fost furate; oamenii privesc în urmă.

Pentru a-și promova idealul de schimbare majoră, intelighenția trebuie, așadar, să creeze o abstracțiune numită «popor» căreia să-i atribuie propriile dorințe.”

Nu știu dacă lucrurile mai stau azi chiar la fel. „Poporul” e un cuvânt căzut în desuetudine. Ai „public”, care, după cum îi spune și numele, stă și se uită, aplaudând – că și dacă huiduie, oricum nu contează. Ai „societate civilă”, care se erijează în popor, considerându-se singura calificată să-și dea cu părerea. „Poporul” există statistic – este o „populație” – dar trebuie să se miște în limitele permise copiilor, pe vremea marilor patriarhi: pot fi văzuți, mai ales dacă e nevoie de numere mari pe la vreo paradă, dar fără să facă vreun zgomot.

Spre deosebire de predecesorii lor revoluționari, elitele de azi nu mai atribuie acestei abstracțiuni statistice propriile idei; sunt idei mult prea deștepte și superioare să-i fi trecut oricărui prost prin căpățână. Trebuie, totuși, subliniată diferența dintre „influencer” și „follower”. Mai degrabă, oamenilor li se prezintă truisme, sloganuri stupide și inatacabile păreri de „experți” ca să facă ce li se cere – dacă nu se supun, există „instrumente”, ca să citez o doamnă importantă de la Bruxelles.

Noile elite nomade

Lasch susține că, odată cu declinul a ceea ce se cheamă „bani vechi” (asociați, de regulă, cu titlul nobiliar sau măcar cu o lungă tradiție), sentimentul de loialitate locală sau regională al elitelor s-a atenuat, iar apariția pieței globale, cu o mobilitate accentuată a capitalului, a agravat sever această tendință:

„Noile elite, care includ nu doar manageri de corporații, ci toate acele profesii care produc și manipulează informația – seva vitală a pieței globale – sunt mult mai cosmopolite sau, cel puțin, mai neliniștite și mai migratoare, decât predecesoarele lor. […] Succesul nu a fost niciodată până acum atât de strâns asociat cu mobilitatea. […]

Ascensiunea acestei tendințe în secolul XX este ea însăși un indiciu important al eroziunii idealului democratic, care nu mai are în vedere o relativă egalitate în condițiile de trai, ci doar promovarea selectivă a unor indivizi din clasele non-elită în clasa de manageri-profesioniști.”

Descriind situația acestei elite americane în anii nouăzeci – situație care s-a agravat și globalizat, ceea ce face analiza lui foarte pertinentă și azi, la noi și aiurea – Lasch spune:

„Oamenii ambițioși înțeleg, deci, că un stil de viață migrator este prețul pentru a avansa în viață. Și este un preț pe care îl plătesc bucuros, câtă vreme ei asociază ideea de acasă cu rude și vecini băgăcioși, bârfe meschine și convenții sufocante. […] Noile elite sunt în plină revoltă împotriva «Americii Mijlocii», așa cum și-o imaginează ei: o națiune retardată tehnologic, reacționară politic, represivă la adresa moralității sexuale, cu gusturi banale. […]

Cu certitudine, pentru ei, patriotismul nu ocupă un loc prea înalt în ierarhia virtuților. «Multiculturalismul», pe de altă parte, li se potrivește perfect; le creează imaginea plăcută a unui soi de bazar global, cu bucătării exotice, cu stiluri vestimentare exotice, cu obiceiuri tribale exotice care pot fi gustate fără discriminare, fără să fii luat la întrebări și fără să îți creeze vreo obligație de orice fel.

Noile elite se simt acasă numai când sunt în tranzit, pe drum spre o conferință la nivel înalt, sau spre marea inaugurare a cine-știe-cărei francize, spre un festival internațional de film ori spre o stațiune pe care încă nu au vizitat-o. Viziunea lor despre lume este, în esență, viziunea unui turist – o perspectivă care nu poate încuraja un devotament pătimaș pentru democrație.”

Două remarci. Prima: acest apetit pentru deplasare, călătorie, turism pare să fi devenit, deja, o componentă identitară fundamentală pentru elite (și pentru cei care fie vor să parvină în straturile superioare, fie își închipuie că deja sunt acolo).

Lucru care s-a văzut foarte bine în timpul zisei pandemii, când mulți aparținători ai clasei mijlociu-superioare au fost dispuși să treacă prin ciurul și dârmonul bețelor introduse în nas până la pituitară, al măștilor și al filtrelor peste filtre instalate la fiece pas – nu mai zic dispuși să ia decizii definitive privind propria sănătate – doar ca să călătorească. Nu cu treabă, ci à loisir.

A doua remarcă: în „Scurtă istorie a viitorului” – volum care se vrea nu utopie, nu distopie, nu SF, ci o profeție informată – Jacques Attali împarte omenirea viitorului în „hipernomazi” (elitele liberate, inteligente, cipate la cap, călare veșnic pe avion în urmărirea marilor lor idealuri de progres personal și împlinire de sine); „nomazii virtuali” (cei care nu vor avea acces la călătorie decât online și-și vor petrece viața tânjind să devină „hiper”); și restul, masele de „infranomazi”, care vor trăi în mizerie, la limita subzistenței și, mai ales – quelle horreur! – vor sta pe la casele lor. Ca în atâtea alte cazuri de „profeții” venite din cercurile elitei, te întrebi cât din toate astea e imaginația deranjată a lui Attali, cât e cunoașterea unui plan și cât e „programare predictivă”.

Monopolul cunoașterii

Continuând cu descrierea noilor elite, Lasch analizează un alt aspect devenit extrem de acut în ultimii ani: obsesia acestora de a induce un contrast între „cunoaștere” sau „știință” (pe care susțin că o au ele însele, apelând la „experți”) și „opinie” (maximul – veșnic irelevant – de care ar fi în stare „oamenii obișnuiți”).

Sigur, premisa este că „experții” nu au niciodată prejudecăți, nu sunt manipulați sau coruptibili, nu sunt racordați la un sistem ideologic sau financiar – „experții” sunt, în această scuze opinie, zei neatinși de cele lumești. O credulitate care poate fi deosebit de fatală, dar care este prezentată nu doar ca expresie a inteligenței personale, ci și ca marcă a Progresului – cu corolarul că toți cei care pun la îndoială ce zic „experții” (sau unii dintre ei, care trebuie, că sunt mulți și se tot contrazic) sunt „înapoiați”.

Ceea ce, dincolo de multe alte probleme, duce la declinul dezbaterii democratice. Ce zic eu dezbatere; nici dialogul nu este posibil când una dintre părți pretinde că deține adevărul incontestabil, livrat, nu-i așa, de „experți”. (Libertatea de conștiință, prevăzută în Constituție, exact pentru asta și despre asta este; oricât ar fi celălalt de expert, omul are dreptul să decidă cu propria-i minte). Ca-n ghidul activist care mi-a ocazionat acest articol, tot ce rămâne este un monolog – comunicarea este permanent univocă. Și ea se face, așa cum remarcam și cu alte ocazii, cu un limbaj, pe un ton și la un nivel potrivit atunci când te adresezi unui copil puțin idiot.

Ce frapează este contrastul dintre această obsesivă nevoie de certitudine „științifică” și desființarea oricărui set de dogme morale incontestabile. În alți termeni, pe nisipurile mișcătoare ale relativismului moral, elitele pretind că înalță fortărețe inexpugnabile. Poate de-asta s-a cam deșirat și „știința” de-o vreme, roasă de ideologiile de gen, de-a ajuns să fie nevoie de o instanță judecătorească să le spună că femeia este atunci când are doi cromozomi X.

„Fii tu însuți” și „Fă ce vrei”

Ceea ce mă duce în linie dreaptă spre final. Lasch rezervă ultima parte a cărții (sub titlul „The Dark Night of the Soul”) unei analize a raportului acestor noi elite cu morala și cu religia.

Ca sinteză a substitutului de religie pe care-l adoptă modernitatea, mai ales la vârf, printre „nomazi”, Lasch citează spusele lui Oscar Wilde către amantul lui, lordul Alfred Douglas, în lunga scrisoare pe care i-a trimis-o din închisoarea în care taman tatăl lui Douglas, mai puțin „divers”, îl băgase, epistolă publicată postum sub titlul De profundis. Wilde spunea, cu o încredere nezdruncinabilă: „Mesajul lui Hristos către om a fost, simplu, «Fii tu însuți»”. Lasch:

„În loc de abținere și autocontrol, asta oferea o viziune seducătoare a unui sine care nu este constrâns de obligații civice, familiale sau religioase. Ceva care le confirmă artiștilor și intelectualilor sentimentul că sunt superiori turmei. Care vine să le valideze revolta împotriva convențiilor, a solemnității burgheze, a stupidității și urâțeniei”.

Dacă flagelul se oprea la Wilde și amanții lui, n-ar fi fost nici foarte grav, nici de mirare. Numai că, între timp, de la „Fii tu însuți” (sfat nu întotdeauna înțelept) s-a ajuns, în creuzetul revoluționar al anilor șaizeci, la „Este interzis să interzici” cu pretenții de cultură dominantă.

Ceea ce se apropie de spiritul ocultistului (super-elitist) Aleister Crowley, „Do what thou wilt” – sau, cum spunea Rabelais, „Fais ce que voudras – pentru că oamenii liberi, de condiție bună, educați… au prin fire un instinct și un imbold care îi împinge mereu să îndeplinească fapte virtuoase și îi ține departe de viciu, imbold numit cinste”. Altfel spus, elită fiind, nu doar faci ce vrei, dar ceea ce faci este musai bine și virtuos. Rar ceva mai convenabil.

Nu-i dificil de înțeles de ce această ideologie a prins atât de bine la noile elite, combinând ea lipsa de restricții, indulgența față de sine, impunitatea și convingerea absolută în propriile „valori”. Iar relativismul moral este considerat nu doar o urmare pretins inevitabilă, ci și marcă distinctivă a Progresului – văzut ca expresie a evoluției darwiniste în plan social și spiritual. Lasch exemplifică:

„Au declanșat o adevărată cruciadă de igienizare a societății americane: „un mediu fără fum de țigară”, cenzură pentru orice, de la pornografie la «hate speech», dar, în același timp, incongruent, au extins aria de alegere personală pentru a include chestiuni în care majoritatea oamenilor simt nevoia unei îndrumări morale.”

Pe tema pornografiei, lucrurile s-au schimbat mult de pe vremea lui Lasch; aceasta este, azi, promovată de elite; un „opiu al popoarelor” nou, care deranjează, pare-se, mult mai puțin decât cel luat în cătare de Marx. Dar semnele existau de pe-atunci; Lasch semnala „abolirea rușinii”:

„Nimic nu ne mai șochează, cu atât mai puțin revelații despre viața personală a unui sau altuia. Mass media nu ezită să ne plimbe pe sub nas cele mai scârboase perversiuni, cele mai degenerate apetituri. Moraliștii ne avertizează că termeni precum «scârbos», «pervers» și «degenerat» aparțin unui vocabular deja discreditat, excesiv de moralizator, al ierarhiei și discriminării. […]

Vezi peste tot o expunere fără restricții a emoțiilor, a corpului, o paradă a secretelor devoalate, o intruziune fără scrupule a curiozității… A devenit dificil să mai exprimi sentimente tandre, ori respect, ori evlavie, idealizare, reverență. E aproape obligatoriu să fii ireverențios… Cultura nerușinării este, de asemenea, o cultură a lipsei de respect, a discreditării și demonetizării idealurilor.”

Pentru că, în loc de idealuri, avem acum „valori”. Care „valori” sunt definite de elite, întrucât elitele le întruchipează; le dau naștere, chiar, foarte simplu: făcând ceea ce vor. Cenzurează, dar spun că există libertate de expresie; libertatea de a exprima ceea ce vor ei să audă. Anulează alegeri, dar susțin că este democrație; libertatea de a vota pe cine vor ei. Supun la chinuri economice și sărăcire vaste populații în numele unor războaie sau unor politici falimentare și proiecte utopice; războaiele, politicile și proiectele pe care le vor. Iar tot ceea ce vor ei este, intrinsec, o „valoare”.

De aici și consternarea, furia pe care o arată când sunt contraziși sau confruntați; percep opoziția ca pe un atac la propria identitate. Asta în timp ce, firește, atacă și subminează constant fundamentele identitare ale maselor. Lasch spune (descriind rânjete pe care am avut nefericita ocazie să le vedem și pe la noi, în ultimul timp):

„Când se confruntă cu rezistență la aceste inițiative, trădează o ură veninoasă, care zace imediat sub suprafața zâmbetului lor binevoitor de oameni înstăriți.

Opoziția îi face pe umaniști să uite de virtuțile liberale pe care pretind că le susțin. Devin irascibili, convinși până la refuz de propria dreptate, intoleranți.

Într-o dezbatere politică aprinsă, le este imposibil să-și ascundă disprețul pentru cei care refuză cu încăpățânare să «vadă lumina» – cei care «pur și simplu nu pricep», ca să folosesc jargonul auto-satisfăcut al corectitudinii politice.”

Este atât de limpede desenat acest cerc vicios, atât de bine bătute-i sunt căile, aroganța, atât de incorigibilă, încât ar trebui să ne mire că mai ies, din când în când, din conturul umflat al îngâmfării, și, șocați că nu-s iubiți pur și simplu, ca întruchipare a „valorii”, își trimit activiștii pe teren să ne explice ce și cum să votăm. Dacă o fac, este pentru că se simt amenințați.

Revolta țâfnoasă a elitelor a reușit să stârnească marea revoltă profundă a maselor.