The Conversation publică un editorial-bilanț al politicilor Uniunii Europene în domeniul schimbării climatice.
Ferparul începe cu o declarație din decembrie 2019 a președintei Comisiei Europene, Ursula von der Leyen: „Politica europeană green deal este ceva ce datorăm copiilor noștri, pentru că noi nu suntem proprietarii acestei planete”.
Nu știm cine sunt „noi” în fraza de mai sus, nici cine sunt, de fapt, proprietarii, dar această declarație, care, spune articolul, „a definit” primul mandat al lui von der Leyen, „pare, astăzi, să aparțină altei ere”.
Mai exact, Erei Covid – așa cum rezultă din următoarea propoziție: „Acum, șase ani mai târziu, după pandemia Covid-19 și un război (care continuă încă) în Europa, ce-a mai rămas din politica green deal a Europei?”. Deloc de bun augur, întrebările continuă: „Cum putem repara ce-a mai rămas din ea?” și, incomprehensibil, „De ce suferă votanții europeni de «epuizare climatică» [adică sunt sătui până peste cap de subiect] dacă schimbarea climatică se accelerează?”
Mai enervant, cine s-a găsit acum să amenințe poziția UE de lider la politici climate change? China. China, care, potrivit articolului, bate Europa și la rețeaua de electrificare, și la producția de turbine eoliene și panouri solare și care, potrivit tuturor surselor posibile, este cea mai mare economie industrială de pe glob.
Și cine s-a găsit să iasă complet din cursa utopiei verzi? SUA. SUA, cealaltă mare putere mondială din concursul actual și care nu e doar lider de bloc occidental, dar se mai și reindustrializează.
Cum a ajuns UE în acest sandvici ostil? Articolul crede că astfel: „Se concentrează pe reglementări la care companiile și cetățenii sunt obligați să se supună, iar nu pe investițiile de care e nevoie pentru a crea industrii și tehnologii endogene. Această abordare a produs efecte adverse. Alegerile recente par să fi pedepsit partidele verzi și să-i fi recompensat pe scepticii în domeniul schimbării climatice”.
În orice caz, se pare că misiunea Uniunii Europene este dublă, clară și foarte dificilă. Unu: „să reducă emisiile de gaze de seră în Europa”. Și, dacă nu era destul de spinos și-așa, doi: „să convingă restul lumii să ia măsuri privind cele 94% din emisiile de dioxid de carbon care sunt produse în afara Europei”. Unde restul lumii cuprinde, probabil, și mai sus menționații mastodonți globali.
Nu pot eu calcula probabilitatea de succes asociată celei de-a doua misiuni, dar este interesant de menționat că, potrivit articolului, motivul pentru care Europa a fost așa fruntașă la tăiat carbon este o combinație de (a) dezindustrializare, (b) înlocuirea surselor tradiționale de energie cu surse regenerabile (care stresează rețelele uneori până la beznă), (c) ratarea unor importante inovații tehnologice și (d) o creștere economice relativ redusă. Adică exact ce-și dorește orice țară și orice cetățean care nu este încă epuizat.
Dar articolul reușește să detecteze o rază de speranță: „Măcar europenii nu sunt epuizați climatic pentru că nu cred în schimbarea climatică în sine, ci pentru că se îndoiesc de modul în care a fost abordată”.
Teme grele care se vor discuta la o conferință care promite să „fabrice viitorul” („crafting the future”) și se organizează zilele astea, poate nu întâmplător, tocmai în romantica Veneție.
Sursa în text.
