Suveranitatea climatică

În timp ce ONU et co. se dau de ceasul morții la COP31 despre cum au nenorocit cetățenii planetei – prin numărul, respirația, sobele și vacile lor – bunătate de climă globală altminteri neschimbătoare, Asia Times publică o analiză despre manipularea vremii ca subiect de securitate națională și prilej de competiție geopolitică.

Analiza, intitulată „Suveranitatea asupra vremii: noua geopolitică a intervenției atmosferice”, debutează prin a ne anunța că „pe măsură ce capitalul privat pătrunde în domeniul geoingineriei solare, iar Washingtonul și Beijingul încep să considere modificarea atmosferei o chestiune de securitate națională, capacitatea de a răci planeta ar putea deveni o nouă arenă de competiție între marile puteri, în detrimentul Sudului Global” – și, am adăuga, în detrimentul oricărei țări care nu e „mare putere” și nici nu are un cuvânt de spus ori capacitatea de a se apăra de astfel de intervenții.

În esență, este vorba despre injectarea de aerosoli în stratosferă (Stratospheric Aerosol Injection, SAI) — care ar respinge parte din lumina solară, ducând la răcirea planetei. SAI face parte din categoria mai largă a metodelor de modificare a radiației solare (Solar Radiation Modification, SRM) aflate în prezent în curs de cercetare.

Analiza citează un raport elaborat de Dr. Trish Lavery, de la Centre for Future Generations, (Towards Governance of Climate Cooling Approaches), care aduce aceste întrebări în prim-plan. Pe de o parte, aceste tehnologii ar putea ameliora simptomele „încălzirii globale” pe parcursul câtorva luni, spune raportul, dar nu ar remedia presupusele cauze (emisii etc.) și, mai mult, ar produce efecte neprevăzute, pe arii care se pot extinde mult dincolo de cea vizată, asupra ecosistemelor, agriculturii și regimului pluvial.

Pe de altă parte, unde analizele științifice privind astfel de tehnologii sunt sofisticate, analiza efectelor lor geopolitice este simplistă. Faptul că diverși actori dobândesc capacitatea de a modifica atmosfera ridică, pentru state, o problemă de securitate națională și suveranitate.

Nu există nicio reglementare internațională privind dreptul de a deține și utiliza astfel de tehnologii. Cine are dreptul de a modifica atmosfera și ce se întâmplă atunci când consecințele depășesc granițele naționale? Dacă un stat sau un actor privat dobândește capacitatea de a interveni în atmosferă, cine decide cum, când și unde poate fi utilizată această capacitate? Cine suportă consecințele dacă, în urma intervenției, se modifică regimul precipitațiilor, este perturbată agricultura într-un alt stat național sau se intensifică tensiunile geopolitice? Ce se întâmplă dacă un stat decide să transforme această tehnologie într-o armă?

Deși niciuna dintre ele nu a declarat oficial că intenționează să implementeze SAI la scară largă, SUA și China dețin cel mai mare potențial pentru o intervenție atmosferică unilaterală de amploare, iar modul în care este prezentată această tehnologie intră tot mai des în zona securității naționale.

La Washington, un raport American Council for Capital Formation din 2026 susține că este esențial ca SUA să aibă rol de lider în domeniu, pentru a-și împiedica adversarii să acționeze unilateral sau să transforme tehnologiile SAI în arme. Un alt think tank american pledează pentru dezvoltarea unor capacități globale de modificare a atmosferei, cu scopul de a proteja „suveranitatea meteorologică” a SUA.

În lipsa unor declarații publice, ambițiile Chinei în domeniu sunt dificil de evaluat, dar Lavery semnalează că experții chinezi nu ignoră riscul ca alte state să folosească geoingineria pentru a-și menține hegemonia.

Dar SUA și China nu sunt singurele state interesate de astfel de tehnologii. Un raport publicat în 2026 sub egida The Centre for Climate and Security (Climate Intervention at High Latitudes: A 2030 Security Scenario), examinează o propunere ipotetică, condusă de Canada și Regatul Unit, de a injecta aerosoli deasupra Arcticii pentru a conserva gheața marină și a încetini topirea Groenlandei. Statele arctice văd ideea prin prisma securității regionale și influenței geopolitice – inclusiv Rusia, care are în Arctica infrastructură militară, resurse și rute comerciale care ar putea fi perturbate de astfel de intervenții.

În alți termeni, statele iau în calcul dubla utilizare a tehnologiilor SAI – nu doar pentru pretinse remedii ale „încălzirii globale”, ci și ca arme cu un potențial devastator. Larvey explorează un scenariu al „cursei înarmării” în geoinginerie în următorii ani, subliniind că riscul de escaladare strategică este cât se poate de real.

Situația este complicată de inițiativele private; în SUA, peste 115 milioane dolari au fost direcționați spre companii start-up care cercetează și dezvoltă astfel de tehnologii, în condițiile în care nu există un cadru de reglementare.

Una dintre ele, o companie americano-israeliană numită Stardust, anunță că va fi gata de implementare în 2030. Compania își propune să vândă această tehnologie guvernelor care au bani să o cumpere; un contract ar costa în jur de un miliard de dolari pe an. Make Sunsets, o altă companie americană, a testat eliberarea de baloane cu dioxid de sulf în atmosferă și vinde „credite de răcire” direct către clienții cu amănuntul. Alte propuneri presupun monetizarea efectelor SAI asupra „ciclului carbonului” prin intermediul piețelor de carbon, și acestea abia cvasi-reglementate și în așteptarea unor standarde universal acceptate.

Un alt raport foarte recent, publicat de Carnegie Europe (Planetary Power: Geoengineering and the New Geopolitics of Climate Intervention), arată implicarea tot mai mare a marilor companii de tehnologie, a capitalului de risc și a rețelelor „filantropice” în proiecte de geoinginerie care pot manipula întregi sisteme economice. Iar finanțarea privată – în caz că mai există îndoieli – nu este o sursă neutră de capital.

În final, cea mai importantă problemă este una de suveranitate: dacă o țară sau un actor privat deține o capacitatea de geoinginerie pe scară largă, transfrontalieră, cum mai pot alte state să-și asigure stabilitatea economică și socială? Dreptul internațional nu are răspunsul la această întrebare.

În lipsa unei reglementări – și în lipsa unei cunoașteri exacte a efectelor – dezvoltarea acestor tehnologii ar trebui interzisă; de către cine și cum, rămâne o întrebare. O întrebare pe care, însă, nu o găsim pe agenda COP31.

Sursele în text.