La scurt timp după instalarea sa la cârma guvernului Marii Britanii, Sir Keir Starmer a ordonat eliminarea mai multor portrete istorice din clădirea din Downing Street nr. 10, printre care cel al însăși reginei Elisabeta I, cea care a transformat Anglia într-o mare putere protestantă, al lui Sir Walter Raleigh, care a plantat semințele Imperiului britanic, și ale unor mari oameni de stat precum William Gladstone și Margaret Thatcher. Față cu protestele scandalizate ale publicului, Starmer s-a apărat destul de neconvingător:
„De fapt, asta nu are nicio legătură cu Margaret Thatcher. Nu-mi plac imaginile și tablourile cu persoane care se uită la mine. Niciodată nu mi-au plăcut. Când eram avocat, aveam portrete de judecători. Nu-mi place asta. Este biroul meu, este spațiul meu privat în care lucrez. Nu voiam niciun portret, al nimănui.”
Mai mult, așa cum menționează The European Conservative, Starmer nu a înlocuit portretele cu peisaje, ci cu tablouri semnate de artista portugheză Paula Rego – portrete de femei „curajoase și puternice” care se uită, în continuare, la Starmer, dar par să nu-l deranjeze.
Operațiunea de purgă a continuat la Whitehall și Westminster, unde, în locul portretelor lui William Shakespeare și Winston Churchill, ale amiralului Nelson ori ducelui de Ellington, atârnă acum pe pereți eșantioane de artă „woke”. Iar noul ministru de externe, David Lammy, a mers până acolo că a dat jos din cui portretul reginei Elisabeta a II-a, înlocuindu-l cu două variații ale steagului pan-african.
Concluzia care se impune este că zelul revizionist este unul ideologic.
Frank Haviland comentează, pentru The European Conservative: „În esență, pare fi ură față de Britania – nu ca ideal abstract, ci ca națiune în carne și oase, construită de așa-zișii «opresori», cărora niciunul dintre liderii actuali ai laburiștilor nu ar merita nici să le lege șireturile…
Națiunea noastră nu este o tabula rasa pentru experimente ideologice; este un continuum, în care curajul Elisabetei I a hrănit spiritul hotărât al lui Churchill, iar bravura lui Nelson își găsește ecou în Insulele Falkland. A «decoloniza» această genealogie înseamnă a lăsa prezentul orfan, a ne lăsa pe noi în derivă pe o mare de simboluri de import și narațiuni igienizate. Războiul laburiștilor împotriva istoriei noastre este, de fapt, un război împotriva noastră – a fiecărui englez care bea o bere într-un pub, a fiecărui scoțian care recită versurile lui Burns, a fiecărui voci de galez care se ridică în capelă...
Îi veți cunoaște după faptele lor, se spune; sigur. Dar și după simboluri – iar simbolurile acestui guvern au un lucru în comun – nu sunt britanice”.
Sursa în text.
