Tehnocrația (II). Acceleraționism

written by Levana Zigmund | 27 aprilie 2026

„Orice ființă umană care vrea să vadă generațiile viitoare ale umanității prosperând ar avea mari dificultăți să aleagă între #Accelerate Manifesto [acceleraționismul de stânga] și Dark Enlightenment [acceleraționsimul de dreapta]. Ambele sunt adânc înrădăcinate în transumanism. În loc să fim programați ca buni consumatori în gov-corp, am fi programați ca excelenți progresiști în hegemonia socio-tehnică…  Adevărul este că, în neo-reacția acceleraționistă, atât cea de stânga, cât și cea de dreapta, viitorul nu este decât o distopie tehnologică și politică. Nu există absolut niciun motiv să ne imaginăm că hegemonia, de oricare tip, este capabilă să ofere altceva decât tiranie.”

Iain Davis, The Dark MAGA Gov-Corp Techante, 4 martie 2026

Arătam, în Partea I, că ambele mari proiecte de reorganizare care se confruntă azi la nivelul elitelor occidentale sunt tehnocrații: o tehnocrație zisă generic „de stânga” sau „progresistă”, reprezentată de Agenda 2030/Pactul Viitorului, și a cărei hegemonie a fost, până recent, necontestată; și tehnocrația promovată cel mai vizibil și mai viguros de elitele Big Tech americane, zisă generic „de dreapta”, întruchipată de proiecte precum Praxis (orașe-stat private) sau „Republica tehnologică” recent descrisă de directorul Palantir, Alex Karp.

Încep cu două precizări. Prima: acceleraționismul este un curent filosofic cu aplicații politice asociat de regulă tehnocraților din Silicon Valley, dar nu și unui proiect precum Agenda 2030, deși și aceasta a fost oficial „accelerată”. Un raport produs de secretarul general al ONU, Antonio Guterres, în 2021, sub titlul Our Common Agenda viza explicit „accelerarea la maxim [turborcharge] a Agendei 2030”, iar tocmai această formă „turbo” a Agendei 2030, fuzionată cu „Marea Resetare” promovată de partenerul strategic al ONU, World Economic Forum (WEF), a stat la baza Pactului Viitorului și anexelor sale (Acordul Digital Global și Declarația privind Generațiile Viitoare), aprobate în tăcere de marea majoritate a țărilor lumii la Summit-ul Viitorului, în toamna lui 2024. Dar, sigur, caracterul „acceleraționist” al Agendei 2030 nu se rezumă la această accelerare formală; așa cum conchidea Iain Davis (și cum voi puncta și eu mai jos), ideile acceleraționiste „au un impact asupra agendelor politice globale, chiar dacă, uneori, această asociere rămâne nerostită sau trece neobservată. Acceleraționismul a pătruns adânc în planificarea strategică a think tank-urilor și instituțiilor globaliste și adepților lor.”

A doua precizare: conglomeratul de filosofii, ideologii și doctrine care bântuie Silicon Valley a fost reunit sub eticheta „TESCREAL”, un acronim pentru: Transumanism, Extropianism, Singularitarianism (credința în „singularitatea tehnologică”, care constă, în principiu, în emergența „inteligenței artificiale generale” ori a „superinteligenței”), Cosmism (forma modernă), Raționalism (altă formă modernă), Effective Altruism („altruism efectiv”) și Longtermism. Spațiul nu-mi permite să le descriu pe fiecare; e suficient să spun că, deși nu apare în înșiruirea de mai sus, acceleraționismul este prezent, de o manieră sau alta, în toate ideologiile menționate.

Termenul „acceleraționism” este, uneori, adăugat expres etichetelor care compun TESCREAL; de exemplu, Jeff Bezos și Elon Musk sunt adepți ai ceva care se cheamă „Effective Accelerationsim” (e/acc), o derivație „accelerată” a „altruismului efectiv”. În plus, TESCREAL este strâns legat, mai ales în aspectele sale politice, de „Dark Enlightenment” (sau mișcarea Neo-reacționară/NRx), produs direct al acceleraționismului.

Acceleraționismul – o introducere

Deloc surprinzător, termenul „acceleraționism” a apărut pentru prima dată într-un roman SF. Era 1967, era epoca hippie, creierele musteau de droguri psihedelice, citate din înțelepciunea hindusă și dialoguri cosmice, iar un tânăr autor SF foarte apreciat pe atunci și uitat astăzi, pe nume Roger Zelazny, aduna toate astea într-un roman intitulat „Lord of Light”. Romanul ar fi căzut complet în negura care înconjoară mare parte din producțiile literare ale acelei epoci dacă Zelazny nu ar fi inclus, printre personaje, un grup de revoluționari care voiau, bineînțeles, să ajute omenirea să treacă la un nivel superior de progres și conștiință, convingând-o să îmbrățișeze cu entuziasm tehnologia; ca toți revoluționarii, și aceștia erau foarte grăbiți, motiv pentru care Zelazny i-a numit „acceleraționiști”.

Termenul a fost dezgropat mai vizibil pe la 2010 de un profesor britanic de teorie critică pe nume Benjamin Noys, care l-a lansat cu sensul de grăbire a procesului de instalare a noii societăți tehnologice și care, între timp, a devenit unul dintre cei mai acerbi critici ai acceleraționismului în formele vehiculate acum. Unde el izolase un fenomen periferic, constată Noys, în ultimii ani, ideile acceleraționiste „rezonează” și sunt „circulate” peste tot, de la zonele pro-tehnologie ale stângii britanice la libertarii bogați din cercurile de extremă dreapta din America.

Dar acceleraționismul există, în subteranele intelighenției occidentale, de mai multe decenii, ca sumă de propuneri de a rezolva – bazâdu-se pe tehnologie – problemele capitalismului, conservându-i câștigurile și confirmând, totodată, axioma fondatoare că acesta duce, mereu, spre progres. Pentru acceleraționiștii de ambe coloraturi politice, progresul constă în tehnocrație și, mai departe, transumanism, văzute ca singurele soluții posibile pentru a „salva civilizația occidentală” – chiar dacă, de fapt, ele sacrifică nu doar temeliile acesteia, ci însăși umanitatea.

Așa cum spunea Andy Beckett în „Acceleraționism: Cum o filosofie periferică a prezis viitorul în care trăim” (The Guardian, mai 2017), acceleraționismul a avut, înainte de ieșirea sa explozivă la scenă deschisă în ultimii ani, mai ales pe valul dezvoltării inteligenței artificiale, „generații de adepți, declarați sau nu… în SUA, Canada, Marea Britanie, Germania, Italia, Franța. Mișcarea a produs cărți, eseuri, jurnale, manifeste, bloguri, bătălii media – și comunicate criptice, aproape imposibil de categorisit, care combină ficțiunea distopică cu o arie amețitoare de teorii politice, culturale și economice.” Analizând diverse forme ale curentului, Beckett conchidea :

„acceleraționismul se opune conservatorismului, se opune socialismului tradițional și social-democrației, se opune politicilor ecologiste, protecționismului, populismului, naționalismului, localismului și tuturor celorlalte ideologii care au încercat să modereze sau să inverseze ritmul extrem de disruptiv, aparent scăpat de sub control, al lumii moderne.”

În același articol din 2017, Beckett menționa că primul mandat al președintelui Trump (2016 – 2020) era deja calificat, la un an de la instalare, ca „prima manifestare mainstream a politicii acceleraționiste” – atât prin proximitatea unor persoane ca Peter Thiel și Steve Bannon, cât și prin caracterul „disruptiv” și „haotic” al campaniei și președinției lui Trump. Epitete care – dincolo de faptul că se potrivesc și mai bine celui de-al doilea mandat Trump – au, după cum se va vedea mai jos, caracter programatic în acceleraționismul „de dreapta”, lucru care ridică întrebări despre alianța politică – și raportul de forțe – dintre Trump (care anunța, în campanie, politici protecționiste, „populiste” și „naționaliste”) și Silicon Valley (care, profund acceleraționist, se opune din principiu acestora).

Vorbind de caracterul disruptiv: aceasta este și diferența cel mai des notată între cele două variante de acceleraționism; unde cel „de stânga” dorește accelerarea tehnologică, dar de o manieră mai controlată, reglementată, centralizată, care să permită direcționarea procesului în scopuri prestabilite, cel „de dreapta” tinde la o accelerare masivă (potrivit sloganului „Move fast and break things”), asumându-și riscul ca totul să scape de sub control – ba chiar, în unele forme, urmărind în mod deliberat haosul și perturbarea tuturor sistemelor socio-politice și economice ca formă de „distrugere creativă”.

În final, însă, ambele forme de acceleraționism tind spre tehnocrație, așa cum am descris-o în Partea I: o formă de organizare a societății în care un grup restrâns de persoane exercită un control total asupra populației, prin mijloace tehnologice adesea identice în cele două versiuni.

Există multe prezentări ale gândirii acceleraționiste, dar găsesc foarte util rezumatul făcut de jurnalistul britanic Iain Davis, specializat în astfel de subiecte, într-un articol intitulat The Dark Enlightenment, publicat pe propriul lui blog în 2024. O contribuție în plus din partea lui Davis: el prezintă nu doar „stânga” și „dreapta” acceleraționiste, ci și o a treia categorie, acceleraționiștii „pragmatici”, care, potrivit teoriei lui, profită de ambele curente pentru a-și impune propria agendă de putere și control. În cele de mai jos, voi urmări structura prezentării lui Davis.

Acceleraționismul „de stânga”

Cea mai reprezentativă lucrare teoretică a acceleraționismului „de stânga” este #ACCELERATE MANIFESTO for an Accelerationist Politics, publicat în 2013 de Alex Williams și Nick Srnicek, doi profesori canadieni, autori ai mai multor volume despre „economia digitală”, „capitalismul de platformă”, „repararea viitorului” sau, după caz, „inventarea” lui, etc.

Manifestul propune acceleraționismul „de stânga” ca unică soluție viabilă la iminenta „distrugere a sistemului climatic planetar” și alte „apocalipse” care „amenință civilizația globală”; unica și dura alegere care ar mai fi la dispoziția umanității astăzi este între un „post-capitalism global” și „o fragmentare lentă, către primitivism, criză perpetuă și un colaps ecologic planetar”.

Regăsim același discurs – accelerarea globalismului ca unic răspuns viabil la „crizele globale” catastrofale – la reprezentanții Agendei 2030 (fuzionată cu Marea Resetare în 2019), mai ales după 2020, când documentele globalismului au început să trateze invariabil covidul, alături de „urgența climatică planetară”, ca justificare, dar și ca o „fereastră de oportunitate pentru re-imagina și reseta lumea”, cum spunea Klaus Schwab.

Instaurarea hegemoniei socio-tehnologice „de stânga”

Acceleraționismul propus de Williams și Srnicek este „de stânga” prin contrast cu „hegemonia neoliberală”, considerată, în această conjunctură, „de dreapta”. În esență, cei doi propun un „post-capitalism globalizat” care „să conserve ceea ce s-a câștigat din capitalismul târziu, mergând, în același timp, mai departe decât o permit acum sistemul de valori, structurile de guvernare și patologiile de masă ale acestuia”, rezultatul scontat fiind o „hegemonie socio-tehnologică” sau, și mai grăitor, crearea unui „organism tehno-social” global.

Instaurarea acestui post-capitalism presupune nu doar accelerarea dezvoltării tehnologice, ci și un vast efort global de transformare vizând nu doar economia și guvernanța, ci și structurile sociale cele mai profunde și gândirea omului, în general, prin inginerie socială la scara umanității.

Cei doi afirmă net că „orice transformare a societății trebuie să presupună experimentare economică și socială”, dând ca exemplu experimentele efectuate în URSS în anii cincizeci-șaizeci, „folosind cibernetica și programarea lineară”. Din experiment în experiment:

„Stânga trebuie să dezvolte o hegemonie socio-tehnologică: atât în sfera ideilor cât și în sfera platformelor materiale [de producție, finanțe, logistică și consum]. Platformele sunt infrastructura societății globale. Ele stabilesc parametrii de bază ai posibilului, atât comportamental cât și ideologic. În acest sens, ele întrupează transcendența materială a societății: ele fac posibile anumite seturi de acțiuni, relații și puteri.”

Pentru o concretizare contemporană a metodei de a obține această reprogramare a societății în limite prestabilite ale „posibilului comportamental și ideologic”, a se vedea conceptul de „monedă etică” asociat CBDC, moneda programabilă menită să creeze un „organism tehno-social” aliniat fără excepție sau rest la imperativele stabilite de o elită tehnocratică.

Pe de altă parte, observăm că Manifestul propune păstrarea „platformei materiale a neoliberalismului… ca rampă de lansare spre post-capitalism”. Este un proces de transformare etapizat, în care am putea include și „capitalismul multistakeholder” – acel capitalism reformat promovat de WEF/ONU care susține că, adoptând noi criterii de performanță (ESG, DEI etc.), se îngrijește nu doar de profiturile acționarilor, ci produce beneficii și pentru alte categorii (definite și selectate ideologic), cum ar fi „societatea civilă” și diverse „comunități”. Deși capitalismul multistakeholder nu se prezintă ca un post-capitalism autentic, ci doar ca o „ameliorare”, întrucât susține că păstrează pilonii principali ai capitalismului (proprietatea privată, schimbul de piață, activitatea orientată spre profit), sloganuri precum „nu vei avea nimic și vei fi fericit” sugerează intenția unor transformări mult mai profunde.

Planul și Rețeaua

Deloc surprinzător în orice tip de tehnocrație, „organismul tehno-social” urmărit de acceleraționismul „de stânga” este colectivist și nedemocratic:

„Democrația nu poate fi definită doar prin mijloace – vot, discuții, adunări generale. Adevărata democrație trebuie definită prin obiectivul ei – o stăpânire colectivă… Trebuie să propunem o autoritate verticală legitimă și controlată în mod colectiv, pe lângă formele de socialitate distribuite orizontal, pentru a evita să devenim sclavii unui centralism totalitar tiranic, dar și prizonierii capriciilor unei ordini emergente dincolo de controlul nostru. Comanda Planului trebuie unită cu ordinea improvizată a Rețelei.”

Dincolo de aluziile la o „democrație globală” despre ale cărei trăsături am aflate destule din Agenda 2030, avem, în ultima propoziție a pasajului, două cuvinte cheie ale proiectului acceleraționist „de stânga”. Primul este „Planul”: planificarea întregii vieți sociale și economice este esențială în „organismul tehno-social” (obsesie dominantă și în Agenda 2030/Marea Resetare); Manifestul spune:

„Credem că orice post-capitalism va necesita o planificare post-capitalistă… Pentru a progresa pe acest drum, trebuie să dezvoltăm atât o hartă cognitivă a sistemului existent, cât și o imagine speculativă a sistemului economic viitor. Pentru a face asta, trebuie să profităm de fiecare progres tehnologic și științific pus la dispoziție de societatea capitalistă. Cuantificarea nu este un rău care trebuie eliminat, ci un instrument care să fie folosit în cea mai eficientă manieră posibilă. Modelarea economică este… o necesitate pentru a face o lume complexă inteligibilă. Uneltele disponibile în analiza rețelelor sociale, modelarea pe bază de agenți, analiza marilor pachete de date, modelele economice de non-echilibru – sunt mediatori cognitivi necesari înțelegerii sistemelor complexe cum ar fi economia modernă.”

Al doilea cuvânt cheie este „Rețeaua”; metoda de a impune, treptat, „hegemonia socio-tehnologică de stânga” este crearea de rețele sau, ca să folosim terminologia autorilor, „un ecosistem de organizații, un pluralism de forțe care să rezoneze și să se hrănească unele din forțele celorlalte.” Noua infrastructură, aflăm din Manifest, trebuie să renunțe la „privilegierea democrației”, la „fetișizarea deschiderii, a orizontalității, a incluziunii”, considerate ineficiente, optând, de câte ori este profitabil, pentru „secret, verticalitate și excluziune”.

Iar rețeaua este, așa cum știm, forma de organizare fundamentală a globalismului – fie că vorbim de gigantica rețea de organizații non-profit afiliate, concomitent, ONU, marilor „filantropi” și marilor corporații în susținerea anumitor agende și finanțate copios din surse publice și private, fie că vorbim de evenimente precum forumul anual de la Davos.

Obiective pe termen mediu (și finanțarea lor)

În strânsă legătură cu Rețeaua, Manifestul declară „trei obiective concrete pe termen mediu” (la a căror implementare accelerată am asistat în ultimii ani): (1) construirea unei „infrastructuri intelectuale”, care nu presupune doar agregarea unor idei, „ci și instituții și căi materiale de a inculca, întrupa și răspândi aceste idei”; (2) crearea unei „reforme media la scară mare”, care trebuie să cuprindă nu doar Internetul și platformele social media, ci și „mass media tradiționale, [care] rămân cruciale pentru selectarea și prezentarea narațiunilor”; și (3) „trebuie să reconstituim diferitele forme de putere de clasă” (aluzie la „societatea civilă” și diversele „comunități”).

Pentru toate astea este nevoie, firește, de bani: „stânga acceleraționistă trebuie să se gândească mai serios la fluxurile de resurse și bani necesare pentru a construi o nouă infrastructură politică eficientă”, spune Manifestul (anunțând, în 2013, un fenomen care a căpătat proporții gigantice în ultimii ani, inclusiv în ce privește finanțarea din bani publici a unor proiecte ideologice divorțate de orice voință populară sau interes național):

„Avem nevoie de bani, fie că ei vin de la guverne, de la instituții, de la think tank-uri, de la sindicate ori de la filantropi individuali. Considerăm că localizarea și transmiterea acestor fonduri este esențială pentru a începe construcția unui ecosistem de organizații acceleraționiste de stânga.”

Împreună, Plan și Rețea trebuie să instaureze „o politică prometeică a stăpânirii maximale asupra societății și mediului ei, [singura] capabilă de a confrunta problemele globale și de a obține victoria asupra capitalului.”

Tehnocrație și transumanism „de stânga”

În fine, cu toate pretențiile sale de a promova interesele colective ale umanității în lupta cu „hegemonia neoliberală” și capitalul vorace, întru instaurarea unui post-capitalism benefic, nu-i așa, tuturor, acceleraționismul „de stânga” este transumanist (punct în care, firește, nevoia de a accelera dezvoltarea tehnologică devine cel mai vizibilă):

„Drumul spre depășirea limitelor curente trebuie să includă mai mult decât simpla luptă pentru o societate globală mai rațională. Credem că trebuie să includă și recuperarea viselor care ne-au fascinat de la mijlocul secolului al XIX-lea până în zorii erei neoliberale, și efortul Homo Sapiens de a transcende limitele Pământului și limitele propriilor noastre forme corporale.”

Davis remarcă faptul că arhitecții actuali ai „Noii Stângi” încearcă să se disocieze de elementele anti-umane ale „hegemoniei socio-tehnologice”, ba chiar și Williams și Srnicek au luat o distanță, evitând să mai folosească termenul „acceleraționism”, pentru a nu fi asociați cu rivalii lor „de dreapta” (calificați adesea ca „neo-fasciști”). Cu toate astea, „ideile centrale ale acceleraționismului au pătruns deja adânc în gândirea de stânga” – și ele reproduc principiile de bază al tehnocrației analizate în Partea I, care se regăsesc și în versiunile „de dreapta”:

„De exemplu, în viziunea lor, forța de muncă umană va fi înlocuită de tehnologie, iar oamenii vor trăi pe baza unui «venit universal de bază» (Universal Basic Income, UBI). Structura socială tradițională, împărțită pe clase, va deveni irelevantă – făcând, astfel, irelevantă și lupta de clasă. Inegalitățile de clasă se vor dizolva, fiind înlocuite de o mono-clasă metropolitană de indivizi liberi, din punct de vedere creativ și intelectual, care vor beneficia de o redistribuire echitabilă a resurselor, în timp ce «averea» și «proprietatea» capitaliste vor deveni anacronisme. Toate astea vor contribui la binele general, permițând societății să evite «anihilările care vin». O utopie condusă de IA este posibilă – suntem asigurați –  dacă facem adaptările necesare și inevitabile. Nu va exista penurie și nu va fi nevoie de achiziția de mijloace suplimentare.”

Acceleraționismul „de dreapta”

În forma lui cea mai caracterizată (și urmare mai sus menționatei disocieri a „stângii”, cel puțin la nivel terminologic) acceleraționismul este, azi, cel zis „de dreapta”, asociat cu ecosistemul tehno-ideologic american. Asta deși, așa cum spunea istoricul industriei digitale Fred Turner (și se reflectă și în ideile exprimate de Peter Thiel), intenția acceleraționismului „de dreapta” este să desființeze toate categoriile politice:

„În Silicon Valley, acceleraționismul face parte dintr-o întreagă mișcare care spune: dacă dezvoltăm cum trebuie tehnologia, nu mai avem nevoie de politică convențională, putem scăpa de «dreapta» și «stânga». Acceleraționismul se potrivește, de asemenea, și cu modul în care sunt puse pe piață echipamentele electronice – promisiunea că, în sfârșit, ne vor ajuta să părăsim lumea materială, că vom putea lăsa în urmă mizeriile lumii fizice”.

Sursele teoretice și doctrinare sunt, în acest caz, mai numeroase, inclusiv pentru că, așa cum anunțam la început, acceleraționismul este adânc inserat în conglomeratul TESCREAL. Dar un text care poate fi considerat fundamental în domeniu este tratatul lui Nick Land despre acceleraționism, intitulat „The Dark Enlightenment” (2012).

„Catedrala”

În esență „Dark Enlightenment” (zis și „mișcare neo-reacționară”, NRx) susține că „tendința ineluctabilă a democrației spre degenerare” va duce inevitabil la „o nouă epocă întunecată” – un nou Ev Mediu. Opoziția este absolut vitală și trebuie să urmeze complexul de învățături ale unui „Iluminism întunecat”, ca singură formulă de a evita „catastrofa totalitară”:

„Pentru neo-reacționari, democrația nu este numai destinată eșecului, ea este însuși eșecul. A fugi de ea este un imperativ absolut… Dinamica democratizării este fundamental o dinamică a degenerării: consolidează și exacerbează sistematic viciul privat, resentimentul, deficiența, până când acestea ajung la nivelul unei criminalități colective și a unei corupții sociale atotcuprinzătoare.”

Dezvoltând ideile unui alt gânditor acceleraționist foarte cunoscut, inginerul de software Curtis Yarvin (care publică și sub pseudonimul Mencius Moldburg), Land susține că „instanța dominantă” în sistemul actual este un amalgam între corpul politic „democratic” și elementul corupător al capitalului privat (considerat o realitate inevitabilă). Împreună, cele două formează ceea ce Yarvin numește „Catedrala” – o „entitate de guvernare” invincibilă, care conține și „complexul academic și mediatic” și se pretinde posesoarea unei „moralități incontestabile”, bazată pe adevăruri „progresiste”.

Prin caracterul ei moralist și totalitar, „Catedrala” distruge orice creativitate (Land numește asta „demoscleroză”) și anulează potențialul revoluționar al progresului tehnologic, pe care-l absoarbe și devorează întru perpetuarea propriei puteri și structuri. Această entitate, care este globală și globalizantă, trebuie demantelată.

Întrevedem aici ideile lui Peter Thiel, care, așa cum arătam într-un alt articol, este și el un dușman declarat al democrației (pe care o consideră incompatibilă cu libertatea), al politicii (care, speră el, va fi desființată prin tehnologie) și al globalismului și progresismului (pe care le consideră a fi nici mai mult, nici mai puțin, decât – textual – Antihristul).

Nu trebuie să fii un adept al globalismului progresist ca să înțelegi că asistăm la un protest neo-libertar al unor indivizi care, în calitatea lor de lideri ai tehnologiilor de avangardă, se consideră singura forță inovatoare și creatoare care ar putea salva Occidentul (sau, după caz, hegemonia occidentală) și, în calitatea lor de multi-multimiliardari și șefi ai unor corporații a căror valoare depășește PIB-ul multor țări, au o influență enormă asupra guvernelor lumii. Ei găsesc revoltător să fie supuși vreunei reglementări, de orice tip, venite de la orice instituție, națională sau internațională. Sunt indivizi care se consideră îndreptățiți nu doar a se extrage de la legislația aplicabilă lor prin reședință și cetățenie (creându-și orașe private sau, după cum se va vedea mai jos, „sov-corps”) ci și la a impune populației, în ansamblul ei, noi sisteme de organizare, tehnocratice și über-capitaliste („gov-corps”).

Peter Thiel numește acești indivizi titanici și providențiali „fondatori”- de civilizație, se înțelege – și a și creat, alături de alții ca el, un fond de investiții pentru proiecte aliniate acestei viziuni, numit „Founders Fund”.

Astfel că, unde acceleraționismul „de stânga” declară că vrea să ajungă la o tehnocrație post-capitalistă globală, colectivistă, condusă în mod centralizat, cel „de dreapta” vrea să intensifice capitalismul, ducându-l până la ultima lui consecință – transformarea statului însuși într-o corporație. Nemulțumiți la ideea că ar putea părea doar atât – niște indivizi sociopați, obsedați de putere, control și profit – promotorii înfășoară adesea aceste proiecte într-o poleială de romantism vizionar și eroic care, înainte de orice altceva, izbește prin infantilism.

„Distrugerea creativă” pentru „Renașterea Occidentului”

Un proces de transformare graduală, însă, nu are prea multe șanse: „Catedrala” este aproape omnipotentă. Yarvin remarcă, la un moment dat, că dificultatea luptei vine, în mare parte, tocmai de caracterul de rețea al „Catedralei” – „nu poți să-i împiedici pe oameni să-și trimită e-mailuri” – lucru de care acceleraționiștii „de stânga” sunt perfect conștienți.

Land consideră că, în acest moment, în lipsa unui cataclism de un fel sau altul, cea mai probabilă dezvoltare va fi instalarea unui regim similar cu cel din China, unde și trăiește de ceva ani (un amestec de comunism și capitalism numit de el „Modernitatea 2.0”).

Pentru o adevărată „Renaștere a Occidentului” este nevoie de un șoc extrem de violent, de dărâmarea brutală a structurilor existente (poate găsim paralele în evenimentele zilei de astăzi); singurele aspecte ale civilizației occidentale pe care neo-reacționarii le găsesc demne de a fi salvate sunt „inovația științifică, tehnologică și de afaceri”:

„Este deja absolut clar că nimic din toate astea nu se va întâmpla dacă nu are loc un cataclism civilizațional existențial. A le cere politicienilor să-și limiteze propriile puteri e un nonsens, nu duce nicăieri, astfel că nimic mai puțin radical nu va duce, cât de vag, în direcția bună… Înainte să renaști, trebuie să mori, așa că, cu cât «resetarea» este mai dură, cu atât mai bine. O criză și o dezintegrare atotcuprinzătoare oferă cele mai bune șanse de revenire”.

„Gov-corp” și „sov-corp”

Yarvin susține că sistemul actual va putea fi distrus (mai ușor după aplicarea unui șoc sau unei serii de șocuri brutale la scara civilizației, în siajul lui Land) prin cartografierea exactă a „privilegiilor administrative, legislative, judiciare, media și academice” pe care le oferă „Catedrala”, cărora li se va asocia o valoare monetară pentru a putea fi „convertite în acțiuni fungibile” (un proces numit „neo-cameralism”). „Catedrala” devine, astfel, o structură corporatistă, deținută de acționari și condusă ca o corporație – „gov-corp”.

Cetățenii (ziși și „demosul negânditor” de către Peter Thiel) nu fac parte dintre acționarii „gov-corp”, ci sunt un soi de „clienți” ori „consumatori”. Logica Dark Enlightenment cere ca „proprietarii statului” să fie cei care au deja mijloacele necesare pentru a „cumpăra partea” așa-zișilor „stakeholders” actuali – ceea ce, oricât s-ar strădui Land să n-o spună, înseamnă că aceiași „stakeholders” de azi vor fi și acționarii „gov-corp” în marea „Renaștere Occidentală”.

Cât despre cetățeni: „În măsura în care merită mituiți, nu este necesar ca votanții să fie cu totul excluși din aceste calcule, deși porția lor de suveranitate va fi estimată cu disprețul cuvenit”; Yarvin:

„Este esențial ca mitul democratic, că statul «aparține» cetățenilor, să fie zdrobit. Scopul esențial al neo-cameralismului este acela de a prelua acțiunile puterii suverane, de a o elimina din schemă, nu de a perpetua minciunile sentimentale despre drepturile maselor… Odată ce universul corupției democratice este convertit într-un gov-corp pe acțiuni (liber transferabile), proprietarii statului pot iniția o guvernanță corporativă rațională”.

Land susține că „gov-corp” ar reprezenta un progres față de „democrația distructivă”, pentru că principala afacere a acestui stat-corporație va fi maximizarea colectării de „rentă-suverană” (taxe) de la consumatorii săi „nu prea deștepți” – adică populația: „Gov-corp  se va concentra pe a conduce o țară eficientă, atractivă, plină de viață, curată și sigură – o țară capabilă să-și atragă consumatori”. De unde deducem că Land și Yarvin ne cer să credem că ei cred că enorma majoritate a populației planetare va avea libertatea și mijloacele de a alege un „gov-corp” în care să locuiască, după calitatea serviciilor oferite.

Unde „gov-corp” este „guvernul-corporație” (care, o spun mulți comentatori, se instaurează deja tot mai mult în diverse state și structuri supranaționale), „sov-corps” sunt corporații suverane care înlocuiesc complet statul; de exemplu, acele orașe private tip Praxis despre care vorbeam în Partea I.

Cele două nu se exclud reciproc în lumea tip mozaic („patchwork”) propusă de Yarvin și alții; unde grosul populației poate trăi în state transformate în corporații, cei care au mijloacele necesare pot deveni cetățeni electivi ai unor orașe private. O „sov-corp” este condusă de un CEO numit și monarh „restauraționist” (sau „rege”, cum se auto-denumesc, mai în glumă – mai în serios, șefii marilor corporații din Silicon Valley) și funcționează după principiile profitului („prosperității”) și eficienței, nu ale consensului; cetățenii nemulțumiți de deciziile managementului sunt, teoretic, liberi să plece.

Tehnocrație și transumanism

Ambele formule (transformarea statului în corporație sau crearea unor noi entități pseudo-statele private) sunt o fațadă deloc convingătoare a acelei Technate pe care o visa bunicul lui Musk în anii treizeci-patruzeci. În ambele cazuri, așa cum comenta Iain Davis:

„Consumatorul [cetățeanul] este un «personaj fără rol» în această piesă; el este numai o vacă de muls – asta deși banii nu mai există; el va fi vaca de muls a acționarilor non-reacționari.”

Sigur că toate aceste transformări se bazează pe accelerarea dezvoltării tehnologice – până la un punct, cel puțin, ea trebuind să fie explozivă, brutală, pentru a cauza implozia sistemului actual. Iar tehnologia este, ca și în acceleraționismul „de stânga”, atât unealta supremă a ingineriei sociale (fie că vorbim de moneda programabilă, de sistemele de supraveghere ori de genom) cât și calea spre transumanism. Davis:

„Ca «ființe tehnoplastice» (adică entități capabile de reformare prin tehnologie), într-o lume în care «biologia și medicina co-evoluează», ne putem cu toții oferi copiii pe altarul gov-corp în timp ce parcurgem, colectiv, «transformări precise, bazate pe știință». Atunci când vom trece dincolo de «orizontul bionic», vom putea, în sfârșit, să-l omorâm pe Dumnezeu și să abandonăm «esența omului ca ființă creată», sacrificându-ne umanitatea pentru a ne angaja într-o «nouă fază a evoluției noastre».”

Acceleraționiștii pragmatici

Așa cum anunțam la început, Iain Davis aduce în discuție o a treia categorie de acceleraționiști: „pragmaticii”.  Pornind de la constatarea că, deși orice om normal s-ar simți tentat să arunce la coș aceste teorii și profeții drept aberații, „dacă le analizăm în lumina evenimentelor curente, a agendelor politice ale think tank-urilor globaliste, a strategiilor și politicilor guvernamentale, realizăm un adevăr foarte inconfortabil: acceleraționsimul este peste tot”, Davis spune:

„Interpretarea radicală de stânga și cea radicală de dreapta a acceleraționsimului au o zonă de suprapunere destul de vastă. Ambele promovează o aplicare extremă a «distrugerii creative» a lui Schumpeter ca unică soluție viabilă la catastrofa care ne așteaptă. Pentru stânga politică, această catastrofă constă în  dezastrul climatic și colapsul social care-i urmează; pentru dreapta, constă în implozia economică și financiară și decăderea morală asociată ei – considerate, ambele, inerente democrației moderne…

Ambele imaginează un stat atotputernic în care noi suntem entități subjugate, complet controlate, și ambele dau la o parte antagonismul de clasă, deși stânga nu vrea să recunoască deschis acest lucru. Cu toate astea, utopia socialistă a neproductivității impuse (nimeni nu va avea de muncă) și a venitului de bază universal, în care abandonăm orice noțiune de clasă conducătoare și ne supunem unor vieți parohiale în «grija» statului, este, în realitate, imposibil de distins de o sclavie – de transformarea noastră în robi-consumatori ai gov-corp”.

Dar, conchide Davis, acceleraționismul este implementat astăzi, ca strategie, pe întreaga planetă, de oameni cărora nu le pasă câtuși de puțin nici de perspectiva „de dreapta”, nici de cea „de stânga”- diviziune care nu mai este de multă vreme decât un instrument util pentru controlul populației. (Deși, trebuie spus, odată cu inventarea „centrului” care absoarbe selectiv politicile agendei tehnocratice, acuzând orice agendă politică deviantă de extremism – fie el „de stânga”, fie el „de dreapta” – și populația a început să se prindă de joc.)

„Pragmaticii” sunt acei „stakeholders” – persoanele și entitățile care dețin puterea politică și economică astăzi și care, „așa cum o fac cu toate ideile politice, ideologice și economice, selectează ce le convine din ambele abordări teoretice, păstrând numai ceea ce le servește interesele; restul este aruncat la gunoi”.

Pentru exemplificare: în raportul lui din 2021 către acționarii BlackRock, președintele-director general al corporației, Larry Fink, a folosit cuvântul „accelerare” de șapte ori, mândrindu-se cu acțiunile companiei pe teme precum „schimbare climatică, egalitate rasială și inegalitate economică”; asta era în plin „globalism tip Agenda 2030”, când și Fink, și WEF, și Clubul de la Roma, și ONU subliniau că pandemia a funcționat ca un „accelerator” pentru diversele trenduri. Între timp, globalismul liberal este declarat defunct, ONU a căzut în cvasi-irelevanță, despre Agenda 2030 nu se mai vorbește – iar Fink a abandonat ESG (spunând că este „rușinat” de asocierea cu implicațiile sale politice) și a devenit președintele interimar al WEF tocmai în recunoașterea calităților sale „pragmatice”. La Forumul de la Davos 2026, într-un dialog public cu Alex Karp, șeful Palantir, Fink afirma că toate organizațiile, inclusiv guvernele, vor trebui să se adapteze la ascensiunea inteligenței artificiale, iar Karp – fără nicio opoziție – că „moralitatea trebuie schimbată” pentru a se adapta la modul în care noile tehnologii sunt folosite în război – altă expresie a „pragmatismului”.   

Așa-zisul „parteneriat public-privat”, în care, cum spunea un comentator, partea privată încasează profiturile, iar cea publică acumulează costurile, continuă – fie că vorbim de acceleraționismul „de stânga” și ale lui pioșenii socialiste, fie că vorbim de mai brutala abordare „de dreapta”.   

Alt exemplu: proiectul de tokenizare, inclusiv a activelor naturale, exista în marja Agendei 2030 sub masca grijii pentru mediu și a nou-descoperitului capitalism cu față umană zis „multistakeholder” (expresie a acceleraționismului „de stânga”); acum, tokenizarea este în centrul unui proiect-stindard al acceleraționismului „de dreapta” cum este cel prezentat pentru reconstrucția Fâșiei Gaza.

Davis susține că, mulțumiți de performanța efortului de condiționare în masă a populației globale în timpul pandemiei, pragmatiștii mizează acum că – mai ales pe fondul noii crize energetice potențial catastrofale care s-a întâmplat să ne lovească – „ne vom adapta ușor la rațiile de carbon care ne vor fi alocate prin «progresele în tehnologiile de avangardă ca IA, blockchain și digitalizare»”:

„În timp ce utopia «post-capitalistă» a «hegemoniei socio-tehnice» reprogramează avid «producția, finanțele, logistica și consumul», ce apare tot mai limpede din aceste transformări este gov-corp, care deschide calea unei forme extrem de vorace de capitalism prădător. În timp ce dreapta și stânga se ceartă între ele, acceleraționiștii pragmatiști își văd de treaba lor și progresează.”

În loc de concluzie

Iain Davis își încheie prezentarea cu un avertisment/mesaj mobilizator:

„Poate sperați să scăpați de acest coșmar distopic… Într-un anumit sens, acceleraționiștii au dreptate: toate astea sunt inevitabile dacă noi continuăm să mergem ca niște somnambuli prin propriile vieți, imaginându-ne că mami și tati vor avea grija noastră. Și, da, au dreptate: suntem într-o stare de criză, de urgență, și trebuie să acționăm; numai că amenințarea sunt chiar ei, iar cataclismul este propria lor producție. Adevărul este că avem de ales: putem sta așa, obedienți, acceptându-ne «transformarea bazată pe știință», sau ne putem revolta, ca niște lei furioși, împotriva mașinii. Depinde numai de noi. De fiecare dintre noi. Nimeni nu este singur, suntem, 7,8 miliarde; dar alegerea aparține fiecăruia dintre noi, iar a spera că o va face altul pentru tine nu face decât să garanteze un viitor acceleraționist pentru toți.”

Îl susțin; dar adaug: oricare dintre formele tehnocratice descrise mai sus ar putea duce capitalismul la apoteoză (fie ea și pe platoul post-mortem al unui așa-zis „post-capitalism”); dar ideea că oricare dintre ele – așa cum pretind, la concurență, susținătorii ambelor curente – ar putea salva „civilizația occidentală” este ridicolă. De fapt, este greu de închipuit o prăbușire mai catastrofală și mai grosolană a unei civilizații, indiferent ce spoială de etos desprins din romanele pentru adolescenți își aplică luminații mai mult sau mai puțin neurodivergenți din Silicon Valley ori ce diplome de experți și „Young Leaders” își înșiră în cartea de vizită birocrați precum cei de la Bruxelles.

Faptul că aceste ideologii au reușit să prolifereze la acest nivel este, însă, o marcă a crizei severe pe care o traversează această civilizație; suficient de masivă încât să fie considerată de mulți un declin ireversibil.

Poate că suntem în scenariul prăbușirii a ce numea Oswald Spengler „civilizația faustică”; spuneam, într-un alt articol, că asistăm la lupta pentru putere între doi vrăjitori: ambii par la fel de maligni – iar destinul magicienilor „negri” este întotdeauna eliptic. Sau, poate, este doar un teribil frison cauzat de pierderea hegemoniei: prăbușirea unui imperiu ideologic și-atât, manifestată printr-un delir pasager, iar civilizația occidentală va găsi, încă o dată, resursele unei reveniri miraculoase, aducându-și aminte unde-i sunt adevăratele rădăcini. A merge înapoi, atunci când ai rătăcit complet calea, pare mai înțelept decât a te arunca orbește înainte, în abis.

În orice caz, simt nevoia să evoc, parafrazând, remarca lui Emmanuel Todd: aceste ideologii tehnocratice și transumaniste, deși nu moarte, nu pot fi examinate decât prin autopsie. Formează, împreună, așa cum au spus-o mulți comentatori, un cult al morții. Cu un astfel de apetit nihilist, nu poți revitaliza o civilizație – i-ai putea doar pune cruce, dar, pentru asta, ar trebui, întâi, să-nțelegi ce-ai pierdut.