Uniunea Europeană a trecut Rubiconul. Ramificații.
„Alea iacta est” – „Zarurile au fost aruncate” – ar fi spus Iulius Cezar în ianuarie 49 î.Hr., trecând râul Rubicon în fruntea Legiunii a VIII-a Gemina. Au urmat, în succesiune rapidă, războiul civil, instalarea lui Cezar ca dictator perpetuo – și asasinarea acestuia, cinci ani mai târziu, pe 15 martie 44 î.Hr..
Fraza „a trece Rubiconul” a rămas de-atunci în istorie ca desemnând un gest nepermis, o încălcare majoră a legii cu consecințe incalculabile și potențial fatale. Este fraza cu care mulți comentatori descriu ce face azi Comisia Europeană. Unde mai pui că Legiunea a VIII-a Gemina fusese constituită de Cezar ca să ia cu asalt confederația Belgae – iar, astăzi, taman Belgia joacă un rol central în evenimente, atât ca principal oponent al planurilor Comisiei Europene de utilizare a activelor rusești pentru finanțarea Ucrainei, cât și ca țară de sediu a celor mai importante instituții ale Uniunii Europene.
Realitatea – așa cum se desprinde ea din ziare – fiind că am ajuns, pare-se, într-un punct culminant, ori de turnură, în evoluția Uniunii Europene. Chestiunea războiului din Ucraina și, strâns asociată ei, cea a finanțării Ucrainei, ajung zilele astea la paroxism, iar inițiativele Comisiei Europene sporesc masiv tensiunile între statele membre și Bruxelles.
Eludarea unanimității și răsturnarea procedurii
Ultima decizie luată, trecând peste votul negativ al Ungariei și Slovaciei, este înghețarea permanentă a activelor rusești, care nu vor putea fi deblocate decât prin votul unanim al statelor membre UE.
Procedural vorbind, regula unanimității a fost ocolită prin invocarea Articolului 122 din Tratat – pentru că ar exista „o situație de urgență” care permite Comisiei puteri exorbitante. Firește, nu toată lumea e de acord cu această interpretare; unii zic că războiul dintre două țări non-membre UE, Rusia și Ucraina, nu poate constitui o „situație de urgență” care să justifice activarea Articolului 122. Mai degrabă, asistăm la un flagrant abuz de putere din partea Comisiei, hotărâtă să treacă peste orice opoziție pentru a-și pune în aplicare planurile de înarmare, război și, mai ales, monopolizare a deciziei economice și politice în mâinile birocrației de la Bruxelles, indiferent de voința suverană a statelor membre.
O analiză apărută în The European Conservative subliniază:
„Comisia susține că impactul războiului asupra UE justifică activarea Articolului 122, arătând că menținerea stabilității financiare a Uniunii impune un temei juridic excepțional și luarea unor măsuri rapide, în afara procesului instituțional normal – ceea ce presupune și ocolirea Parlamentului European. Dar mai mulți diplomați au recunoscut, în privat, că această interpretare este o extindere fără precedent a dispozițiilor Tratatului. A lega o clauză de urgență de un conflict militar între țări străine este un salt conceptual care, se tem mulți, va deveni un instrument permanent prin care să se ocolească regula unanimității de câte ori Bruxellesul găsește că așa-i convine, politic.”
Așa cum notează articolul, gestul Comisiei vine să confirme avertismentele premierului maghiar Viktor Orbán: „Bruxellezii trec Rubiconul” – „asta va aduce prejudicii ireparabile Uniunii”.
Pe fond, asistăm la o răsturnare a procesului decizional: în loc ca pachetele de sancțiuni la adresa Rusiei și blocarea activelor rusești să fie votate la fiecare șase luni și adoptate sub condiția unanimității, acum, activele rusești rămân înghețate până când toate țările membre votează deblocarea. În plus, aceste active (cca. 150 de miliarde de euro) nu vor fi returnate Rusiei decât după ce aceasta plătește reparații de război Ucrainei, estimate de Comisia Europeană la undeva între 500 de miliarde și un trilion. Niciuna dintre aceste variante nu pare probabilă: nici deblocarea activelor prin vot, nici ca Rusia să plătească reparații, mai ales în aceste condiții.
Acum, problema rămâne cum va putea Comisia Europeană să folosească aceste fonduri pentru Ucraina – manevră împotriva cărei au avertizat atât Euroclear și guvernul Belgiei, cât și Fondul Monetar Internațional, Banca Centrală Europeană și guvernul Statelor Unite ale Americii – în acest din urmă caz, atrăgându-se Comisiei atenția că o astfel de măsură ilegală va agrava relațiile cu Rusia într-un moment în care președintele Donald Trump face eforturi majore de a ajunge la pace. Japonia – pe care Comisia Europeană a încercat să o atragă în schemă, ca deținător de active rusești – a refuzat și a semnalat, la rândul ei, riscurile.
Dar Comisia Europeană ignoră toate aceste avertismente. Principalul obstacol imediat în calea planurilor ei rămâne Belgia, care continuă să se opună acestei măsuri considerate nu doar ilegală, ci absolut catastrofală pentru viitorul financiar și geopolitic al Europei.
Potrivit unei relatări din Politico, Belgiei i s-au alăturat acum Italia, Malta și Bulgaria, care, într-un document înaintat oficial la Bruxelles, „invită Comisia și Consiliul să continue explorarea și discutarea unor opțiuni alternative pentru rezolvarea nevoilor financiare ale Ucrainei, opțiuni care să respecte dreptul UE și dreptul internațional, în parametri previzibili și cu riscuri mult mai mici, pornind de la un împrumut acordat de UE sau soluții temporare”.
Un precedent extrem de periculos
Așa cum spune premierul maghiar în aceeași postare, încălcarea regulii unanimității constituie un precedent extrem de periculos:
„Prin decizia de astăzi, în Uniunea Europeană statul de drept ia sfârșit, iar liderii Europei se plasează deasupra legii. În loc să asigure respectarea tratatelor UE, Comisia Europeană violează sistematic dreptul european. Face asta ca să continue războiul din Ucraina, un război care este clar imposibil de câștigat. Toate astea se întâmplă la lumina zilei, cu mai puțin de o săptămână înainte de întrunirea Consiliului European, cel mai important organ decizional al Uniunii, care aduce împreună toți șefii de state și guverne. Cu asta, în Uniunea Europeană statul de drept este înlocuit cu dictatura birocraților. Altfel spus, s-a instaurat dictatura bruxellezilor.”
Cunoscuții analiști politici Alexander Mercouris și Alex Christoforou, discutând situația pe platforma The Duran – sub un titlu care face și el aluzie la excesele lui Iulius Cezar: „UE trece Rubiconul” – semnalează câteva dintre riscurile esențiale cauzate de acest precedent.
În primul rând, comentează Mercouris, Comisia Europeană a alocat deja, într-un document pe care va încerca să-l impună statelor membre la întrunirea Consiliului European de pe 18 decembrie 2025, partea de datorie care i-ar reveni fiecărui stat membru din pachetul de 210 miliarde de euro pe care îl pregătește UE pentru acoperirea riscurilor asociate deturnării activelor rusești. În alocarea Comisiei, Germaniei, de pildă, i-ar reveni o datorie de circa 52 de miliarde, iar Ungariei – care a votat împotriva acestor manevre – vreo două miliarde. România figurează pe listă cu 4,4 miliarde de euro.
Planul B, în caz că nu se va trece peste opoziția Belgiei (și, iată, a Italiei, Maltei și Bulgariei) privind realocarea activelor rusești, este ca Uniunea Europeană să emită, prin Comisia Europeană, un împrumut comun al statelor membre. Lucru care nu se poate face fără aprobarea fiecărei țări în parte – țări care, deja extrem de îndatorate, ar trebui să-și asume noi datorii puse pe umerii propriilor cetățeni. Dar Comisia a trecut deja Rubiconul; orice devine posibil.
În ambele cazuri, este vorba de datorii impuse forțat, subliniază Mercouris, lucru care nu s-au făcut niciodată în istorie decât în situație de război. Ceea ce nu este cazul, actualmente. Nicio țară membră UE nu este azi în stare de război. Mai mult, SUA și Rusia fac eforturi de pace în Ucraina – războiul extern Uniunii Europene de care Comisia se prevalează pentru a activa Articolul 122 din Tratat (același articol pe care s-a bazat și în timpul crizei Covid pentru a încheia acele contracte dubioase cu producătorii de injecții). Or, după toate indiciile, tocmai aceste tentative de a pune capăt războiului din Ucraina deranjează profund elitele de la Bruxelles. „Situația de urgență” pe care se întemeiază puterile exorbitante pe care și le arogă UE este, pare-se, riscul păcii, nu al unui război.
În al doilea rând, atrage atenția Mercouris, această impunere de datorii asupra statelor membre este un salt uriaș înainte spre îndeplinirea vechiului plan al Bruxellesului de a percepe propriile taxe – lucru pe care l-ar face acum pentru a se asigura de restituirea împrumuturilor. Într-un astfel de scenariu, cetățenii statelor membre vor plăti taxe nu doar propriului stat, ci și Bruxellesului. Ca într-o federație – ceea ce UE nu este, dar, cu acest precedent, se apropie, formal sau informal, să devină.
În fine, reamintește Mercouris, Uniunea Europeană este o structură birocratică creată prin legi, prin tratate. Nu este o uniune organică; nu este un stat național. UE există doar în baza unor tratate – este un construct juridic la care țările au aderat în forma și cu condițiile expuse în instrumentele ratificate. Or, astăzi, Bruxellesul încalcă exact acele fundamente juridice care au permis crearea Uniunii Europene, și o face promițând nu pace și prosperitate – „proiectul european” care a convins statele membre să adere – ci război. Sunt premise care legitimează oricare țară membră să-și reconsidere apartenența la un bloc care nu își respectă nici fundațiile juridice, nici dezideratele fondatoare.
Memento mori
Fundal pe care neliniștile privind viitorul Uniunii Europene devin palpabile și analizele îngrijorate se multiplică de ambele părți ale disputei privind inițiativele Comisiei.
Euronews, de exemplu, a publicat zilele trecute un inventar al ce primesc și ce dau țările membre, cu concluzia – care coincide, întâmplător, cu premisa – că, în toate cazurile, a fi membru UE este, per total, un câștig. Deși nu ni se spune ce a motivat această trecere detaliată în revistă a unor cifre datând din 2023, pare evident că articolul a fost publicat ca memento, în caz că, în atmosfera tot mai încărcată, i-ar trece cuiva prin cap să se întrebe: „și totuși, până la urmă…?”.
Articolul arată că, deși „UE permite țărilor membre să realizeze mai mult împreună decât ar face-o acționând independent”, există țări care sunt beneficiari neți (țări care primesc mai mult decât dau, concentrate în estul Europei) și țări care sunt contributori neți (care dau mai mult decât primesc, concentrate în vest și nord).
Din lipsă de spațiu, nu reiau aici multele tabele și grafice care însoțesc analiza Euronews, dar articolul este plin de informații numerice care merită consultate – deși toate cifrele datează din 2023, cum spuneam, deci nu reflectă colosalele eforturi financiare făcute de țările membre în ultimii doi ani și nici regresul economic înregistrat din 2023 încoace – cu atât mai puțin datoriile uriașe cu care ar urma să se împovăreze țările membre în perioada următoare pentru a finanța războiul din Ucraina potrivit deciziilor Comisiei.
Dar aflăm, de exemplu, că, potrivit Comisiei Europene, cele mai mari patru țări contributoare nete la bugetul UE au fost, în 2023, Germania (33, 8 miliarde de euro), Franța (25,8 miliarde), Italia (18,8 miliarde) și Spania (13,6 miliarde). Topul beneficiarilor neți este condus de Polonia (7,1 miliarde euro), România (5,9 miliarde euro), Belgia (4,8 miliarde), Ungaria (4,4 miliarde) și Grecia (3,9 miliarde). În termeni de sume propriu-zise, țările care au primit cei mai mulți bani de la UE în 2023 sunt Franța (16,5 miliarde), Polonia (16,5 miliarde), Germania (14 miliarde), Italia (12,8 miliarde) și Spania (12,1 miliarde).
Găsim, de asemenea, o defalcare per cetățean: câți euro a dat și, respectiv, a primit, per cap de locuitor, fiecare stat membru în 2023. Printre beneficiarii neți, Luxemburg, de exemplu, a primit 3769 de euro și a dat 688; România a primit 454 și a dat 147. Franța, pe de altă parte, a dat 378 și a primit 242, iar Germania a dat 403 și a primit 168.
Ce-ar fi dacă…
În contrapondere, s-ar putea spune, față de acest articol preventiv din Euronews, The European Conservative publică două analize – preventive și ele, dar în sens contrar – semnate de economistul Sven R. Larson, cu următoarele titluri: „Dacă dorința lui Elon Musk s-ar îndeplini: Realitățile economice ale unei Europe fără UE” și „Ar supraviețui Europa fără euro?”.
Așa cum rezultă din primul titlu, pretextul analizelor lui Larson este dat de recentul schimb digital de palme peste ochi între multimiliardarul Elon Musk și birocrați ai Uniunii Europene. Meciul este unul de durată, dar ultima rundă are legătură și cu amenda de 120 de milioane de euro pe care UE vrea să i-o aplice lui Musk pentru că platforma X ar încălca legea europeană privind siguranța și transparența activității online (Digital Services Act – DSA).
Reacționând – deși nu la amenda aplicată platformei lui, ci la cele aplicate de Bruxelles Ungariei pentru că nu vrea să se supună politicilor de imigrație – Musk a ciripit pe fosta Twitter că Uniunea Europeană ar trebui abolită și țările membre ar trebui să-și recupereze suveranitatea.
Comentariu care nu ar fi fost atât de deranjant – oricât ar fi el, Musk, de Musk – dacă nu s-ar fi asortat de minune (așa cum subliniază un articol apărut în TechPolicy, platformă susținătoare a DSA și a sancțiunii aplicate de UE lui Musk) cu recent publicata Strategie de Securitate Națională a Statelor Unite ale Americii, care deplânge „declinul civilizațional al Europei” și comportamentele „antidemocratice” ale Bruxellesului și anunță intenția guvernului SUA de a sprijini „mișcările de rezistență” din statele membre la adresa birocrației de la Bruxelles.
Strategia americană a deranjat mult elitele de la Bruxelles, dar, pare-se, nu și pe cetățenii statelor europene. Ba dimpotrivă; Politico, alt organ de presă aliat Comisiei Europene, și care, din toată nefericirea, i-a luat acum câteva zile un interviu președintelui Trump, publică rezultatele unui sondaj efectuat în Canada, SUA și „cele mai mari trei economii europene”, Germania, Franța și Regatul Unit, din care rezultă că Donald Trump este „cel mai popular lider politic în Europa”. Astfel, 53% dintre germani, 54% dintre britanici și 43% dintre francezi cred că alegerea lui Donald Trump la Casa Albă a avut un efect mai semnificativ pentru propria țară decât alegerea, după caz, a cancelarului Friedrich Merz, a prim-ministrului Keir Starmer și a președintelui Emmanuel Macron. În același timp, undeva pe la 70% dintre germani, britanici și francezi sunt de acord cu Trump că respectivii lor lideri sunt „slabi”, iar majoritatea, în fiecare dintre cele trei țări, crede că propriii conducători ar trebui să se alinieze politicilor președintelui american.
Evoluțiile invită, așadar, la întrebări privind viitorul Uniunii Europene. Iar economistul Sven R. Larson examinează, din punct de vedere economic, ce-ar fi – pur teoretic, doar ca idee, academic, ca ipoteză, așa – dacă sugestia lui Musk ar deveni realitate. Sugestie revoluționară la vremuri revoluționare – căci trecerea Rubiconului este, prin definiție, un act revoluționar: este încălcarea flagrantă și plină de riscuri – inclusiv riscul opoziției, fracturii și colapsului – a unui status quo reglementat.
Acestea fiind spuse, includ mai jos cele două analize ale lui Larson, traduse în limba română. Primul articol analizează beneficiile și pierderile țărilor membre în caz de-o asemenea întâmplare, iar, al doilea, efectele posibilei desființări, pe cale de consecință, a monedei comune, euro.
*
Dacă dorința lui Musk s-ar îndeplini: Realitățile economice ale unei Europe fără UE
de Sven R. Larson, The European Conservative, 10 decembrie 2025
Când vorbește Elon Musk, lumea ascultă. Ultima lui înțepătura la adresa a ceea ce el vede a fi o Uniune Europeană tot mai totalitară cere nici mai mult, nici mai puțin decât desființarea acestei structuri suprastatale.
Această simplă declarație a cauzat un tsunami de reacții în universul media. Ce este interesant este că poveștile care au apărut ratează complet ideea principală a mesajului lui Musk, anume dorința lui ca UE, cea mai mare birocrație suprastatală din lume, să se dizolve.
Mai degrabă, criticii au caracterizat comentariul lui despre dizolvarea UE ca reacție copilărească la amenda impusă platformei X. Iată ce spune CNBC:
„Elon Musk cere abolirea Uniunii Europene după ce blocul i-a amendat compania de social media, X, cu 120 de milioane de euro (140 milioane de dolari) pentru semnul albastru «înșelător» și pentru lipsa de transparență a repertoriului de reclame.”
Sau EuroWeekly:
„Elon Musk face din nou titluri de primă pagină în Europa – și nu pentru motive care să-i placă Bruxellesului. La numai câteva zile după ce Uniunea Europeană a aplicat platformei X (fostă Twitter) o amendă de 120 milioane de euro în baza Digital Services Act (DSA), șeful miliardar al companiilor SpaceX și Tesla a intrat în ofensivă, cerând nici mai mult, nici mai puțin decât abolirea UE.”
Sau New York Post:
„Elon Musk cere abolirea Uniunii Europene după ce platforma lui de social media, X, a fost amendată cu circa 140 milioane de dolari pentru încălcarea regulilor de siguranță, măsură pe care Musk o respinge ca «bulls**t».”
Sau platforma de știri financiare SeekingAlpha:
„Comisia Europeană a declarat joi că X a încălcat obigațiile de transparență impuse de Digital Services Act (DSA), inclusiv prin utilizarea «bifei albastre» care induce în eroare utilizatorii… «UE ar trebui abolită și suveranitatea să revină la fiecare dintre țări, astfel încât guvernele să-și reprezinte mai bine propriile popoare» a spus Musk sâmbătă pe propriul cont X.”
Așa cum rezultă din postarea originală a lui Elon Musk pe X, comentariul lui despre UE nu a venit în replică la amenda aplicată platformei X. Remarca a fost făcută în contextul criticii aduse de un alt utilizator X unei alte amenzi aplicate de UE, și anume amenda aplicată Ungariei pentru că refuză să primească imigranți din afara uniunii.
Altfel spus, ținta lui Musk nu a fost modul în care a aplicat UE Digital Services Act. Comentariul lui s-a referit la practica deja bine stabilită și extrem de problematică a eurocrației de la Bruxelles de a înăbuși orice opoziție care vine din statele membre la diverse sale politici.
Aceste practici abuzive ale UE au intrat tot mai mult în atenție în ultima vreme, dar ele nu sunt noi. Doar un exemplu: așa cum grecii au simțit cu vârf și îndesat pe propria piele, UE a atacat fiscal Grecia acum 15 ani, iar oamenii suferă și acum consecințele. Amenințarea aplicării unor măsuri la fel de aspre în baza Pactului de stabilitate și creștere al UE [Stability and Growth Pact, SGP] atârnă și astăzi peste capul statelor membre împovărate de datorii.
Regulile fiscale sunt, însă, numai una dintre metodele prin care UE exercită o putere economică nelegitimă asupra statelor membre. Două alte exemple ar fi fondurile de la UE, care sunt tot mai mult folosite ca armă împotriva statelor membre, și vastele ambiții ale Bruxellesului de a-și colecta propriile taxe.
Puse față cu sugestia simplă și clară a lui Musk, aceste exemple de abuz de putere nasc întrebarea: cum ar arăta economia Europei dacă Uniunea Europeană s-ar dizolva?
Oricât de revoluționară ar fi această întrebare, ea este, de fapt, relevantă, dacă te gândești la viziunea fondatoare a UE. În anii optzeci, când s-au făcut planurile de a trece de la Comunitățile Europene la Uniunea Europeană, viziunea era una bazată pe cele patru libertăți care aveau să deschidă întreaga Europă într-o unică economie liberă de piață. Forța de muncă, bunurile, serviciile și capitalurile urmau să beneficieze de liberă mișcare peste granițele statelor membre.
Astăzi, însă, UE nu arată deloc așa. Încă din 1992, odată cu Tratatul de la Maastricht, UE a început să capete forme mult, mult mai intruzive – mai ales în termeni economici – decât ar fi permis acea idee inițială, ideea celor patru libertăți. Poate cea mai scandaloasă încălcare a acestei idei a fost Pactul de stabilitate și creștere (SGP), care a căpătat statut constituțional în tratat și a dat UE puteri fiscale care nu se justificau nici prin vreo dorință de a îmbunătăți economia europeană, nici prin rezultatele vreunei cercetări inspirate de planurile UE.
Dacă UE ar înceta mâine să mai existe, în economia europeană s-ar întâmpla multe lucruri bune. Pentru început, nu ar mai exista amenințarea cu intervenția unei structuri suprastatale cu aere de senior feudal în afacerile fiscale ale statelor membre. Deficitul bugetar nu e ceva bun, mai ales dacă devine structural, dar calea fiecărui stat membru către echilibru fiscal nu poate fi dictată de birocrația fiscală rigidă de la Bruxelles. Singura rețetă pe care această birocrație o are pentru astfel de intervenții este să ceară impunerea de politici de austeritate simpliste, care rezolvă deficitul bugetar pe moment, dar cauzează probleme și mai mari pe viitor.
Eliberarea fiscală a statelor membre de rigorile UE ar însemna că fiecare țară își poate ajusta taxele și cheltuielile bugetare în funcție de propria realitate macroeconomică și politică. Asta ar aduce o dinamică nouă și pozitivă în fiecare stat, mai ales în cele care întâmpină dificultăți în menținerea unor guverne de coaliție confruntate cu probleme fiscale (Belgia, Franța, Germania, Olanda, Suedia).
Deși, mai recent, UE a încercat să acomodeze circumstanțele particulare ale unor state în aplicarea SGP, măsura nu înseamnă decât un singur lucru: Bruxellesul amână, doar, aplicarea strictă a pactului bugetar. Așa cum o demonstrează turbulențele politice care au cuprins continentul, măsurile de acest fel nu produc vreo diferență semnificativă; amenințarea unei intervenții UE rămâne la fel de majoră și de reală. Numai o abolire a UE ar elimina amenințarea cu intervenții de austeritate.
Abolirea UE ar elimina, de asemenea, și povara plăților impuse de UE, care este în continuă creștere. Statele membre și-ar păstra întreg venitul din taxe pentru propriile scopuri; stoparea plăților generate de calitatea de membru ar aduce îmbunătățiri, mai mari sau mai mici, în situația diferitelor țări.
Dar ce s-ar întâmpla cu fondurile pe care UE le alocă statelor membre? Sigur că acestea ar dispărea, numai că impactul acestui lucru nu ar fi atât de mare cum își închipuie unii, având în vedere că UE se prezintă ca mare binefăcător al statelor membre. Primul tabel prezintă balanța netă între contribuțiile către UE și, respectiv, sumele primite de la UE de fiecare dintre cele 27 de țări membre.
Pentru țările care contribuie mai mult decât primesc, abolirea UE ar aduce un câștig net în buzunarele propriilor guverne; vedem acest câștig în cifrele scrise cu negru în coloana centrală a tabelului.
Țările care primesc mai mult decât contribuie ar suferi o pierdere netă din desființarea UE, marcată cu roșu în tabel.
Coloana din dreapta redă pierderea sau câștigul net în procente din venitul total al guvernului în fiecare stat.
Țările care ar avea cel mai mult de pierdut din disoluția UE ar avea de confruntat o ajustare fiscală deloc neimportantă. Dar, dacă împărțim între cheltuieli și venituri, chiar și cazurile cele mai grave – Letonia și Croația – ajung la numai 3 – 3,2% compensare pe fiecare aspect al bugetului. Iar, cum niciuna dintre aceste țări nu ar mai trebuie să suporte rigorile fiscale impuse de UE și ar beneficia de eliberarea generală de sub regulile și reglementările UE, care sufocă libertatea comerțului și a piețelor, stoparea fondurilor de la UE și a contribuțiilor către UE ar reprezenta o problemă fiscală marginală chiar și pentru primele 10 țări din lista prezentată în tabel.
Per total, dacă UE s-ar dizolva mâine, statele membre ar duce-o semnificativ mai bine din punct de vedere al finanțelor publice. Iar recuperarea capacității de a face politici fără să se uite mereu peste umăr, către Bruxelles, ar contribui major la reînnoirea dinamismului economic. Ceea ce, mai departe, ar genera creștere, ar reduce dezechilibrul fiscal și ar întări economiile statelor membre – mai ales ale celor care, în acest moment, depind cel mai mult de UE.
Există, însă, un elefant în încăpere, și nu a fost menționat până acum: moneda euro. Ar supraviețui sau nu euro dizolvării UE? Răspunsul la această întrebare nu este nici pe departe clar, iar problema, prea complexă să fie tratată în câteva vorbe. A fi nevoie de o incursiune adâncă în literatura academică pe subiecte precum „zona monetară optimă” și teoria băncilor centrale.
Dar, acestea fiind spuse, analiza prezentată aici rămâne valabilă, indiferent dacă euro ar supraviețui sau nu desființării UE. Întrebarea este ce alte consecințe suplimentare – bune sau rele – ar suporta țările membre dacă s-ar dizolva și euro și fiecare ar reveni la moneda sa națională.
*
Ar supraviețui Europa fără euro?
de Sven R. Larson, The European Conservative, 12 decembrie 2025
Ideea unei unice monede pentru întreaga Europă este veche, dar ea a început să capete formă în anii optzeci. Pe măsură ce Comunitățile Europene au fost înlocuite formal cu Uniunea Europeană, în anii nouăzeci, moneda comună a devenit și ea o realitate. Emisă pentru prima dată la puntea de trecere între milenii, euro este o realitate monetară de un sfert de secol încoace.
Între timp, uniunea monetară s-a extins și își adaugă noi membri – Croația a devenit țară euro în 2023; urmează Bulgaria, în ianuarie 2026 – astfel că a analiza dacă Europa ar face față dizolvării acestei uniuni monetare poate părea un efort periferic, dacă nu chiar o pierdere totală de vreme. Până la urmă, dacă există încă țări care vor să devină membre ale uniunii monetare, ce sens are să te întrebi ce-ar fi dacă aceasta s-ar dizolva?
Dar întrebarea despre viitorul monedei euro este motivată, pe de o parte, de faptul că performanțele economice ale Europei sunt perpetuu proaste, în condițiile în care, în anii nouăzeci, moneda comună le-a fost prezentată europenilor ca factor catalizator al creșterii și prosperității.
Pe de altă parte, întrebarea „ce-ar fi dacă n-ar mai exista euro” se naște din acel comentariu îndrăzneț al lui Elon Musk, care sugera, recent, pe X, că Uniunea Europeană ar trebui să se dizolve.
Așa că am decis, ca experiment intelectual, să iau de bună sugestia lui Musk și să examinez consecințele dizolvării UE, concentrându-mă exclusiv pe dimensiunea economică; am ajuns la concluzia că, dacă UE ar dispărea mâine, Europa ar avea un viitor economic mai bun decât dacă ar rămâne sub pumnul greu al birocrației de la Bruxelles [vezi primul articol al lui Larsen, tradus mai sus]. În acea analiză, am lăsat, totuși, fără răspuns o întrebare: disoluția zonei euro ar aduce beneficii economiei europene?
Pentru a răspunde la această întrebare, e nevoie de o incursiune în literatura de specialitate, în particular în studiile care au ca obiect așa-zisele „zone monetare optime”. Conceptul a fost îndelung studiat, începând cu clasica lucrare a lui Robert Mundell, „A Theory of Optimum Currency Areas” (The American Economic Review, septembrie 1961). Mundell a primit Premiul Nobel pentru Economie pentru a fi înființat această nouă și vibrantă arie de cercetare.
La momentul apariției conceptului de „euro”, promotorii săi susțineau că zona monetară va fi, într-adevăr, una optimă. Principiul original care stă la baza UE era, în sine, un rezumat-slogan al unei zone monetare optime: uniunea avea să promoveze patru libertăți – libera circulație a forței de muncă, a capitalurilor, a bunurilor și serviciilor.
Dacă aceste patru libertăți erau complet implementate, UE ar fi creat prima zonă monetară optimă sintetică din lume. Zic „sintetică” pentru că aceasta nu a apărut în mod organic, din formarea graduală a statului național și apariția naturală a nevoii unei monede comune pe teritoriul acelui stat, și nici dintr-o integrare economică treptată, pe parcursul unei etape istorice, a unor țări separate. Zona euro avea să fie – și este, de fapt – rezultatul unui dictat legislativ, un proces extrem de accelerat de tranziție de la moneda națională la euro.
În ciuda naturii sale sintetice, zona optimă euro urma să contribuie masiv la economia europeană; urma să împingă continentul spre vârful performanței economice și financiare la nivel global.
Dar nu asta s-a întâmplat. De ce?
Motivul este pe cât de tragic, pe atât de simptomatic pentru ce a devenit Uniunea Europeană. În loc să construiască fundațiile unei economii libere și integrate pe întreg continentul, UE a devenit o suprastructură care-și impune ideile asupra țărilor membre. Ca urmare, zona euro a devenit un factor catalizator al stagnării economice, nu al succesului economic.
La începutul anilor nouăzeci, când euro trecea de la concept la realitate, cercetările privind potențialul său au ajuns la concluzii foarte clare: zona euro nu urma să fie o zonă monetară optimă. Dacă UE voia să creeze o asemenea zonă, atunci aparatul ei politic trebuia să se concentreze de la bun început spre obținerea acelui statut optim.
Toate cercetările în domeniu cad de acord asupra acestui punct: Europa trebuia să se asigure că piețele factorilor de producție – adică piețele forței de muncă și capitalului – erau complet integrate. Iată câteva exemple.
În „Currency Competition and European Monetary Integration” (The Economic Journal, septembrie 1990), Roland Vaubel a explicat că, fără o integrare corectă a piețelor de muncă și capital, zona euro nu va putea niciodată fi o zonă monetară optimă. Iar, ca zonă sub-optimă (deși Vaubel nu folosește acest termen), ea va permite o mare volatilitate a prețurilor. Cum prețurile nu sunt suficient de flexibile să permită o asemenea volatilitate, singura alternativă rămasă este ca, în unele țări, activitatea economică să fie înăbușită, în timp ce alte țări prosperă – ceea ce, din nou, înseamnă instabilitate macroeconomică.
Și exact asta s-a întâmplat. Criza care a cuprins Grecia, Italia, Spania și alte țări acum 15 ani a fost un exemplu de afiș al instabilității macroeconomice a unei zone monetare sub-optime.
Într-un articol intitulat „Is Europe an optimum currency area? Symmetric versus asymmetric shocks in the EC”, apărut în numărul din mai 1993 al National Institute Economic Review, Gugliermo Caporale confirma mare parte din analiza lui Roland Vaubel. Când țările au propria monedă, ele pot ajusta diferențele din ciclul de afaceri cu fluctuațiile ratei de schimb. Dacă Polonia trece printr-o recesiune, dar Germania trece printr-o perioadă de creștere, zlotul polonez devine mai slab în raport de marca germană (dacă nu există euro), până când rata de schimb dă economiei poloneze un impuls suficient ca să „prindă din urmă” economia germană.
Economiștii, cărora le place să folosească termeni complicați pentru chestiunile cele mai simple, denumesc aceste diferențe în ciclul afacerilor „șocuri macroeconomice asimetrice”. Caporale explică faptul că „recesiunile asimetrice” – adică specifice unei țări anume – nu vor putea fi ținute sub control prin modificările ratei de schimb atunci când există monedă comună. Dimpotrivă, ce se va întâmpla în acest caz este că recesiunea se va extinde și în alte țări din zona monetară comună – zona euro, în cazul nostru.
Potrivit lui Caporale, această consecință putea fi evitată dacă piața de muncă europeană era suficient de integrată. În caz contrar, explică el (p.95),
„șocurile asimetrice rezultă în costuri mari de ajustare, în termeni de creșterea șomajului și reducerea producției”.
Caporale scria asta în 1993. El prevedea, cu o precizie care dă fiori reci, soarta care a amenințat, de fapt, zona euro încă de la facere. La aceeași concluzie-predicție au ajuns și Giorgios Karras („Is Europe an Optimum Currency Area?” Journal of Economic Integration, septembrie 1996), și Christian Schmidt (Real Convergence in the European Union: An Empirical Analysis, Peter Lang AG 1997).
Altfel spus, nu e ca și cum Uniunea Europeană nu ar fi primit nenumărate avertismente să nu meargă mai departe cu zona euro dacă nu are un plan major de implementare a celor patru libertăți de circulație a forței de muncă, a capitalurilor, a bunurilor și a serviciilor.
Sărind acum la anul 2004, Stephen Silvia („Is the Euro Working? The Euro and European Labour Markets,” Journal of Public Policy, mai-august 2004) constata că, după mai bine de un deceniu în care ar fi putut face ajustările necesare unei zone monetare optime, UE nu înregistrase niciun astfel de progres în momentul în care emitea, formal, moneda euro. Concluzie confirmată și de Paul Krugman, în articolul lui din 2013, „Revenge of the Optimum Currency Area”, apărut în NBER Macroeconomics Annual.
În loc să integreze economia europeană, UE s-a preocupat de integrarea politicii fiscale: s-a asigurat că toate țările, mai ales cele din zona euro, sunt aliniate la Pactul de Creștere și Stabilitate (SGP). Acest aspect al constituției UE dictează că țările membre nu pot depăși pragul de deficit bugetar de 3% din PIB și de 60% din PIB pentru datoria publică.
Implementarea și punerea în executare a SGP a devenit instrumentul folosit de UE pentru „armonizarea” economiilor din zona euro. Într-o evaluare a zonei euro, intitulată „Optimal Payment Areas or Optimal Currency Areas?” (AEA Papers and Proceedings, mai 2018), economiștii Patrick Bolton și Haizhou Huang de la Columbia University demonstrează că, în loc de a optimiza integrarea economică, singura soluție pentru salvarea zonei monetare comune va fi eliminarea așa-ziselor asimetrii fiscale.
Pe scurt, singura soluție este de a pedepsi excesul de datorii și deficit până când fiecare guvern din zona euro are ca preocupare exclusivă echilibrarea bugetului.
Inițial, această preocupare a condus la exacerbarea așa-ziselor șocuri asimetrice, la diferențe enorme în materie de șomaj și la discrepanțe uriașe în formarea capitalurilor. Singurul motiv pentru care aceste diferențe structurale nu au fracturat până acum zona euro este că, în timp, SGP a înăbușit activitatea economică în cele mai puternice țări din zona euro. Acest efect a fost suficient de puternic încât să tragă în jos întreaga zonă monetară, aducând-o în stare de stagnare economică.
Pe scurt: sigurul motiv pentru care zona euro a supraviețuit timp de 25 de ani este că guvernele au concurat unele cu altele în această cursă spre zero, spre stagnare economică. Fără creștere, nu există diferențe care să necesite funcționarea deplină a celor patru libertăți promise de UE; când întreg continentul suferă de rate ridicate ale șomajului, nu mai este necesară o flexibilitate a pieței de muncă.
Acum: ce ne spune această trecere în revistă a cercetărilor economice despre soarta economiei europene în caz că euro ar dispărea mâine? Răspunsul e scurt și simplu: o revenire la monezile naționale, cu o rată de schimb flexibilă, va permite celor 20 de economii din zona euro să crească și să evolueze, fiecare după cum dorește. Ar exista o stabilitate a prețurilor; un nou șoc inflaționist, ca acela de acum doi ani, ar fi ținut sub control prin flexibilitatea ratei de schimb.
Întrucât ipoteza dispariției monedei euro și zonei euro are la bază ipoteza disoluției UE, n-ar mai exista nimeni care să impună respectarea SGP. Ceea ce ar permite guvernelor țărilor europene să-și conducă politica fiscală conform nevoilor și propriilor obiective naționale. Unele țări ar înregistra deficit mai mare, altele ar obține surplus bugetar; diferențele ar fi rezolvate prin mecanismele ratei de schimb.
În timp, însă, diferențele macroeconomice dintre țări ar deveni în mare parte nesemnificative. Asta se întâmplă atunci când țările fac comerț și au un flux liber al capitalului. Ironia este că acest tip de integrare economică organică ar aduce Europa mai aproape de îndeplinirea criteriilor unei zone monetare optime decât a făcut-o vreodată înregimentarea în zona euro.
În concluzie: dacă s-ar ajunge vreodată până acolo, Europa n-ar trebui să se teamă nici de dispariția UE, nici de dispariția euro.