Vederi de la Bruxelles (I). Vladimir Bukovski: Profețiile unui disident sovietic

Ce se întâmplă în Europa? Ce se întâmplă cu Europa? Ce face Uniunea Europeană? Ce va urma? Lumea se întreabă; mulți încearcă să dea un răspuns. Într-o lume a „ambiguității strategice” – așa se cheamă acum când n-ai două vorbe la un loc și te sucești de pe o zi pe alta la 180 de grade (sau 360 de grade, dacă e să aplici matematicile multivers ale fostei ministrese de externe a Germaniei, actualmente președinta Adunării Generale ONU, Annalena Baerbock) – ceața domnește.

Rar e câte o zi de la Domnul, dacă urmărești atent știrile, în care să nu mai afli de vreun al nu-mai-știu câtelea summit european, de vreo întrunire la nivel înalt, de vreo coaliție doritoare, de vreo declarație sforăitoare, de vreo atotcuprinzătoare intenție; de vreun roadmap de înarmare pe pământ, pe apă și în spațiu, de vreun nou regulament de opt sute de pagini despre cum trebuie să rămână dopul atașat la sticla de plastic până îți face răni la gură și nas; de vreo nouă inițiativă de a regula nu doar statele membre, ci lumea întreagă: anunțuri despre „o nouă ordine mondială cu valori europene”, despre cum UE va conduce industria IA la nivel global, despre cum UE va reglementa piețele financiare la nivel mondial, despre cum, din birourile ei aseptice de la Bruxelles, și luându-se de mână cu atât e populara OMS, UE va interzice fumatul peste tot pe planetă; despre expansiunea Uniunii Europene, care, fiind atât de prosperă, democratică și atrăgătoare în ultimul timp, va integra nu doar Muntenegru, Albania, Moldova, Serbia, Macedonia de Nord, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, ci și Turcia, Georgia – ba, mai nou, pare-se, și Belarus.

Deci e bine. UE are planuri mari; duduie de activitate și de succes. Pe de altă parte, toate astea au un aer de teatru al umbrelor, cu mențiunea că s-a cam stricat proiectorul și acum scuipă diapozitivele de-a valma, în toate direcțiile.

Retragerea tot mai vizibilă a SUA din Europa a lăsat elitele europene în stare de șoc și derivă. În primul rând pe tema războiului din Ucraina. The Economist titra acum câteva zile „Bruxelles are aerul unui oraș care se pregătește de război”, și nu este vorba atât de un război cu rușii; acela pare, dimpotrivă, o perspectivă mai vagă și mai îndepărtată decât sunt tensiunile cu aliatul tradițional, Statele Unite, ori decât este conflictul intern, care a ajuns atât de intens, spune The Economist, încât „Unitatea europeană rămâne un deziderat. Nu mai este o dogmă.” Același articol spune că UE nu are decât un singur plan, „Planul A”, care este acela de a ține America în război cu absolut orice preț.

Tocmai în speranța de a susține acest tot mai fragil „Plan Alfa și Omega” a încheiat președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, vara asta, acel „beautiful deal” cu Donald Trump, bătând palma pe tarife de 15% pentru exporturile europene în SUA (versus 0% tarife pe traseul invers). Act de vasalitate care a fost comentat de multă lume ca dezastruos, dar care a fost pus de comisarul european pentru comerț, Maroš Šefčovič, pe seama „volatilității geopolitice”. Altfel spus, deși un acord comercial, el nu a luat în calcul atât economia europeană, care-și dă obștescul sfârșit sub ochii noștri și pe buzunarele noastre, cât războiul din Ucraina și cum să facem să-i ținem pe americani implicați în acest război cu tot dinadinsul.

Între timp, problema finanțării războiului din Ucraina – și a Ucrainei, ca stat – a devenit problema numărul unu. Cum statele membre nu vor să se îndatoreze în comun pentru a susține Ucraina, von der Leyen susține un plan foarte „îndrăzneț” și „inovator” care se numește, în buna tradiție a eufemismului birocratic, „împrumut pentru reparații” („reparation loan”), deși banii împrumutați nu sunt ai împrumutătorilor, ci ai unui terț, și nici războiul nu s-a terminat, ca să poți vorbi de reparații. Dacă vi se pare că este o confiscare, nu este; ne explică von der Leyen:

„Ucrainei i se va cere să restituie împrumutul numai după ce Rusia va încheia acest război de agresiune și va fi de acord să ofere compensații pentru pagubele produse. De aceea se cheamă «împrumut pentru reparații». După aceea, Comisia va restitui banii către Euroclear, iar Euroclear va da banii înapoi Rusiei, închizând cercul. Comisia insistă că nu este o confiscare. În plus, împrumutul ar fi util politic, pentru că ar oferi o sursă stabilă de ajutor pentru Kiev scutind, în același timp, statele membre, care suferă de lipsă de lichidități, de a scoate bani din buzunar”.

Operațiunea este atât de frapantă, în termeni de legalitate, că te și întrebi de ce s-or opune așa de mult belgienii; iar, când zic belgieni, zic cei doi mari rivali de pe scena politică belgiană, Georges-Louis Bouchez și Bart De Wever, care cred că nici dacă e ploaie sau soare nu pot cădea de acord privind pe aceeași fereastră, dar, pe tema „împrumutului pentru reparații”, au absolut aceeași poziție: jamais/nooit. Belgia cere garanții. Sau, ca să-l citez pe De Wever:

„Este o soluție ușoară pentru moment, dar o mare problemă pentru viitor…

Dacă luați banii din țara mea și apoi apar probleme, eu nu pot și cu siguranță nici nu vreau să fiu obligat să scot din buzunar 140 de miliarde de euro într-o săptămână. Îmi închipui, nu-i așa, că toți cei care chiar susțin această decizie, chiar vor să facă acest lucru, atunci sunt la fel de dispuși și să ofere o garanție, ca să pot dormi și eu liniștit noaptea că, dacă iese prost, există solidaritate și au de unde da banii înapoi.

Cine va da aceste garanții? Statele membre? Întreb, pentru că Comisia Europeană nu poate obliga statele membre să semneze o garanție…. Problemele astea nu se rezolvă cu valuri de entuziasm în jurul mesei de discuții.”

Iar The Economist, pentru că nu se poate abține, mai bagă o dată bățul prin gard acum câteva zile, cu un articol care, deși nu este un pamflet, se numește „De ce finanțarea Ucrainei este o oportunitate gigantică pentru Europa?”. Pentru curioși, răspunsul dat de The Economist este:

„Îndatorată, fracturată, Europa trebuie acum să găsească banii pentru a ține Ucraina în război. Dar ar fi o greșeală teribilă să vezi acest apel pentru finanțare doar ca pe un dureros exercițiu bugetar anual. De fapt, este o oportunitate istorică de a înclina balanța puterii între Europa și Rusia, expunând fragilitatea financiară a Kremlinului și alterând calculele de pace și război ale lui Vladimir Putin. De asemenea, este o șansă de accelerare a eforturilor Europei de a-și găsi independența militară și financiară de America. Factura pentru Ucraina este mai mare decât își imaginează cei mai mulți europeni, dar, în același timp, este un chilipir…

Redacția noastră susține confiscarea activelor rusești, dar, chiar și așa, rămân 230 de miliarde de dolari de acoperit. Având în vedere dimensiunile provocării cu care se confruntă, în mod colectiv, Europa, s-ar justifica un împrumut comun. Departe de a submina statutul euro la nivel internațional, dacă UE ar emite obligațiuni colective, asta ar crea un bazin mai mare de datorie comună, adâncind piața unică de capital europeană și sporind rolul euro ca monedă de rezervă. Un program de achiziție de arme pe mai mulți ani ar ajuta Europa să-și facă un program de construcție și întărire a industriei de apărare. Pe termen scurt, Europa nu ar trebui să aibă ezitări în a cumpăra arme americane pentru Ucraina, inclusiv sisteme de apărare aeriană. Mai târziu, banii vor fi orientați cu precădere spre firme europene de apărare, pe măsură ce acestea își dezvoltă propriile sisteme, precum și către industriile tehnologice și de apărare ucrainene, care sunt foarte avansate.”

Ai zice că-i trolling, dar cred că The Economist vorbește cât se poate de serios și nu o face doar în numele propriei redacții, caz în care n-ar avea nicio relevanță. Europenii se vor întâlni pe 18 decembrie să bată în cuie soluția. Până atunci, presiunile asupra Belgiei și asupra statelor membre continuă; Politico titrează „UE joacă tare: dacă nu vreți să confiscați activele Rusiei, atunci băgați mâna în buzunar” – avertisment adresat statelor membre ale Uniunii, altminteri suverane. FMI împinge și el căruța mai tare în glod, anunțând că nu mai ajută Ucraina dacă UE nu confiscă activele rusești; iar președintele Trump a făcut limpede faptul că povara financiară a războiului din Ucraina – și a reconstrucției Ucrainei – trebuie să revină Uniunii Europene.

Toate astea în timp ce Franța și Marea Britanie („marii jucători”) sunt falimentare; o spune The Economist, nu eu; același The Economist care spune și că

„Se consideră a fi inevitabil ca țările situate mai aproape de Rusia să preia conducerea în efortul de descurajare a domnului Putin.”

Toate astea, în plus, în timp ce chiar și Germania, motorul economic al Europei, este în declin, iar liderii europeni au o cotă de popularitate atât de joasă încât ridică probleme de legitimitate.

Toate astea în timp ce Uniunea Europeană nu este nici măcar invitată să asiste la marile operațiuni geopolitice ale zilei – nici măcar la cele care ar privi-o direct, cum ar fi discuțiile despre soarta războiului din Ucraina.

*

Pe acest fundal, introduc aici o scurtă serie de articole („Vederi de la Bruxelles”) în care încerc să caut răspunsuri: Ce fac elitele de la Bruxelles? Cu ce se ocupă? Sunt competente? Și, dacă sunt, atunci competente pentru cine și ce? Care este proiectul european actual? Dacă există. Este un proiect subsumat Americii? Sau este un proiect care a eșuat odată cu ascensiunea lui Trump, iar elitele europene, rămase în ofsaid, aleargă acum de colo-colo ca niște găini fără cap în speranța de a-și recupera și proiectul, și puterea, și relevanța? Mai este Uniunea Europeană o mare putere? Sau măcar un nucleu al imperiului? Sau a devenit o periferie? În ce stadiu de evoluție a unei civilizații putem plasa Uniunea Europeană văzând raporturile elitelor ei cu populația statelor membre?

Îmi propun o serie ale cărei articole să poată fi citite independent: analize, interviuri, studii teoretice, comparații istorice, care pot ajuta la lămurirea unor întrebări.

În această primă parte, mi s-a părut potrivit să încep cu marele erou anti-sovietic Vladimir Bukovski și previziunile lui despre Uniunea Europeană; includ mai jos traducerea unui scurt interviu și a unei mini-cuvântări ținute de Bukovski în 2006 la Bruxelles.

*

Vladimir Bukovski (1942-2019) a fost un erou al secolului XX. Unul dintre cei mai vocali și mai influenți disidenți sovietici, el s-a exilat în Occident în 1976, după doisprezece ani petrecuți în închisorile, lagărele și azilurile de psihiatrie sovietice, și s-a stabilit în Anglia, la Cambridge, unde și-a continuat studiile în neurofiziologie.

Bukovski găsește paralele și asemănări imposibil de ignorat între cele două uniuni de state. Printre altele, spune el, deși ambele ghidate la nivel oficial de principiul liberei asocieri, nici URSS nu a acceptat, la vremea ei, nici UE nu acceptă, astăzi, guverne refractare sau critice la adresa ordinii adoptate la centru și planurilor ei de dezvoltare. Printre scopurile lor comune, argumentează Bukovski, se numără aneantizarea statului național și crearea unei „noi entități istorice” – omul nou, fie el „sovietic” sau „european” – folosind arma ideologiei:

„Așa cum URSS, «uniunea de nezdruncinat a republicilor libere», cum spunea imnul sovietic, a fost creată cândva pentru a aduce fericire omenirii, iată că o nouă Uniune hegemonică e pe punctul de a vedea lumina zilei. Ca și predecesoarea ei sovietică, ea afișează nobilele principii ale libertății, progresului și drepturilor omului. Și tot ca străbuna Uniune Sovietică, noua Uniune se folosește de aceleași argumente înșelătoare pentru a-și asigura permanența și a discredita din start orice critică.”

La moartea lui, pe 27 octombrie 2019, Europa Liberă România scria:

„După părăsirea Uniunii Sovietice, [Bukovski] a devenit actor-cheie într-o serie întreagă de inițiative anti-comuniste și a căutat permanent să alerteze opinia publică occidentală în privința amenințării sovietice. În anii de după prăbușirea comunismului, Vladimir Bukovski s-a dovedit a fi un susținător pasionat al politicilor de lustrație în fostele țări comuniste și a rămas până la capăt un critic acerb al regimului lui Vladimir Putin. […]

În afara accentului pe care l-a pus adesea pe legalitate și glasnost, Bukovski a dezvoltat și ceea ce se numește o filosofie morală. Gândirea sa, firește, a fost influențată și modelată de experiența închisorilor sovietice. A spus cândva că fusese un fel de „universitate” pentru el, comparabilă cu o partidă de șah. I-au plăcut confruntările și a avut o cauză clară. Uneori, asemeni altor disidenți, Bukovski a conceptualizat disidența în termeni de sacrificiu. Credea că acest sacrificiu etic de sine derivă din creștinism și a declarat în câteva rânduri că etica civilizației europene provine din același trunchi.”

Invitat fiind la Parlamentul European, în februarie 2006, cu ocazia aniversării a 50 de ani de la Revoluția Maghiară din 1956, Bukovski i-a oferit un scurt interviu lui Paul Belien, interviu publicat în The Brussels Journal împreună cu transcriptul unei cuvântări ținute cu aceeași ocazie.

După aproape douăzeci de ani, într-un moment de criză europeană, poate merită să ne întrebăm: cât de corecte au fost predicțiile lui?

Includ mai jos traducerea ambelor texte.

Fost disident sovietic avertizează despre dictatura UE

Paul Belien, The Brussels Journal, luni, 27 februarie 2006

Un interviu cu Vladimir Bukovski

Paul Belien: Ați fost un faimos disident sovietic, iar acum comparați Uniunea Europeană cu Uniunea Sovietică. Puteți explica?

Vladimir Bukovski: Mă refer la structuri, la anumite ideologii care se inserează, la planuri, la direcție, la inevitabila expansiune, la desființarea națiunilor, care a fost și scopul Uniunii Sovietice. Cei mai mulți nu pricep lucrul ăsta. Nu știu asta. Dar noi știm, pentru că noi am fost crescuți în Uniunea Sovietică, unde a trebuit să studiem ideologie sovietică la școală și la universitate.

Obiectivul final al Uniunii Sovietice era să creeze o nouă entitate istorică, poporul sovietic, peste tot în lume. Același lucru îl vrea și Uniunea European azi. Încearcă să creeze un popor nou. Îi spun acestui popor „european” – indiferent ce-o fi aia.

Potrivit doctrinei comuniste, precum și multelor forme de gândire socialistă, statul, statul național, trebuie să dispară. Numai că, în Rusia, s-a întâmplat exact contrariul. Statul sovietic a devenit foarte puternic, națiunile au fost distruse, dar, când s-a prăbușit regimul sovietic, întreg acel sentiment de identitate națională suprimat până atunci a ieșit la iveală, a izbucnit din nou cu o putere care aproape că a distrus țara. A fost ceva înspăimântător.

Paul Belien: Credeți că se poate întâmpla același lucru și când se va prăbuși Uniunea Europeană?

Vladimir Bukovski: Absolut. Păi nu poți apăsa pe un arc decât până la un punct, iar psihicul uman este foarte rezistent, să știți. Poți apăsa, poți apăsa, dar nu uita că, în tot acest timp, el adună forța aia cu care va sări la loc. Este ca un arc și va izbucni, de fiecare dată, cu și mai mare putere, după ce e ținut sub presiune.

Paul Belien: Dar toate țările care au aderat la Uniunea Europeană au făcut acest lucru în mod voluntar.

Vladimir Bukovski: Nu, nu este adevărat. Uitați-vă la Danemarca; au votat de două ori împotriva Tratatului de la Maastricht. Uitați-vă la Irlanda, care a votat împotriva Tratatului de la Nisa. Uitați-vă la atât de multe țări, sunt supuse unor presiuni enorme. Este aproape un șantaj. Elveția a fost obligată să voteze de cinci ori la referendum. De toate cele cinci ori au zis nu, dar cine știe ce se va întâmpla a șasea oară, a șaptea oară. Este mereu același lucru. Este ca o scamatorie pentru proști. Oamenii sunt puși să voteze de câte ori este nevoie, până votează ce vor ei. După care nu mai trebuie să voteze. Păi de ce să se oprească? Hai să continue cu votul. Uniunea Europeană este ceea ce numesc americanii „shotgun marriage” (nuntă cu de-a sila).

Paul Belien: Ce credeți că ar trebui să facă tinerii cu privire la Uniunea Europeană? Pe ce ar trebui să insiste? Să democratizeze instituțiile, ori să abolească tot?

Vladimir Bukovski: Cred că, la fel ca Uniunea Sovietică, Uniunea Europeană nu poate fi democratizată. Gorbaciov a încercat să-o democratizeze și a sărit în aer. Genul ăsta de structuri nu poate fi democratizat.

Paul Belien: Dar noi avem Parlamentul European, care este ales de oameni.

Vladimir Bukovski: Parlamentul European este ales pe baza unei reprezentări proporționale, ceea ce nu este o reprezentare reală. Și ce votează acest parlament? Procentul de grăsime din iaurt, cam asta votează. E ridicol. Are aceeași misiune ca Sovietul Suprem. Parlamentarul european obișnuit are dreptul să vorbească șase minute pe an în Cameră. Ăsta nu e un parlament real.

Transcriptul cuvântării lui Bukovski la Bruxelles, februarie 2006

În 1992, am avut un acces fără precedent la documente secrete ale Politburo și Comitetului Central, documente clasificate atunci și clasificate și azi, după 30 de ani. Aceste documente arată foarte clar că ideea asta, de a transforma piața comună europeană într-un stat federal, a fost agreată de partidele de stânga din Europa cu Moscova, într-un proiect comun pe care, în 1988-1989, Gorbaciov îl numea „casa noastră europeană comună”.

Ideea a fost foarte simplă. A apărut prima dată prin 1985-1986, când Gorbaciov a fost vizitat de comuniștii italieni și, după ei, de social-democrații germani. Toți s-au plâns că schimbările apărute în lume, mai ales după ce [prim-ministrul Marii Britanii, Margaret] Thatcher a introdus privatizarea și liberalizarea economică, amenințau să măture toate realizările generațiilor de socialiști și social-democrați (așa le numeau ei, realizări), amenințând să le elimine cu totul. Prin urmare, singurul mod de a rezista acestui asalt al capitalismului sălbatic (cum îi spuneau ei) era să încerce să introducă aceleași țeluri socialiste în toate țările odată.

Înainte de asta, partidele de stânga și Uniunea Sovietică se opuseseră foarte mult integrării europene, pentru că o percepeau ca un mijloc de a le bloca lor obiectivele socialiste. Din 1985 încolo, însă, și-au schimbat complet poziția. Sovieticii au ajuns la o concluzie și la o înțelegere cu partidele de stânga că, dacă lucrau împreună, puteau deturna întreg proiectul european, îl puteau întoarce cu susul în jos. În loc de piață liberă, urmau să-l facă stat federal.

Potrivit acestor documente sovietice secrete, perioada 1985-1986 este punctul de turnură. Am publicat mare parte din aceste documente. Pe unele chiar le puteți găsi pe Internet. Dar conversațiile pe care le-au purtat sunt cele mai relevante. Așa înțelegi pentru prima oară că este vorba de un complot – ceea ce este de înțeles pentru ei, căci încercau să-și salveze pielea, politic vorbind. În Est, sovieticii aveau nevoie de o schimbare în relațiile cu Europa, pentru că intrau într-o perioadă de criză structurală profundă și de durată; iar, în Vest, partidele de stânga se temeau că vor fi eliminate și își pierdeau influența și prestigiul. Deci a fost un complot, făcut la modul foarte deschis între ei, au convenit și au trecut la fapte.

În ianuarie 1989, de exemplu, la Gorbaciov a venit o delegație a Trilateral Commission. Din ea făceau parte [fostul premier al Japoniei, Yasuhiro] Nakasone, [fostul președinte al Franței, Valery] Giscard d’Estaing, [bancherul american David] Rockefeller și [fostul secretar de stat american, Henry] Kissinger. Au avut o conversație foarte amiabilă în care au încercat să-i explice lui Gorbaciov că Rusia sovietică trebuia să se integreze în instituțiile financiare ale lumii – cum ar fi GATT, FMI și Banca Mondială.

În mijlocul discuțiilor, Giscard d’Estaing a luat brusc cuvântul și a spus: „Domnule președinte, nu vă pot spune exact când se va întâmpla asta – probabil în vreo 15 ani – dar Europa va deveni un stat federal și trebuie să vă pregătiți pentru asta. Trebuie să colaborați cu noi și cu liderii europeni, cum veți reacționa la asta, cum veți permite altor țări est-europene să interacționeze cu asta sau cum să devină parte din asta, trebui să fiți pregătiți.”

Asta era în ianuarie 1989, la un moment la care Tratatul de la Maastricht [1992] nici măcar nu fusese scris. Cum naiba știa el, Giscard d’Estaing, ce urma să se întâmple peste 15 ani? Și – surpriză, surpriză – cum de a devenit tocmai el autorul Constituției europene [în 2002-2003]? O foarte bună întrebare. Cam miroase a complot, nu?

Din fericire pentru noi, partea sovietică a acestei conspirații s-a prăbușit mai devreme și nu a ajuns la punctul la care Moscova să poată influența cursul evenimentelor.

Dar ideea originală era să facă o ce numeau ei „convergență”, în care Uniunea Sovietică să-și înmoaie întrucâtva poziția, să devină mai social-democrată, în timp ce Europa de Vest devenea social-democrată și socialistă. După care urma convergența. Structurile trebuiau să se potrivească între ele. De aceea structurile Uniunii Europene au fost inițial construite cu scopul de a se potrivi structurii sovietice. De aceea cele două sunt atât de asemănătoare în funcționalitate și structură.

Nu este deloc un accident că Parlamentul European, de exemplu, îmi amintește de Sovietul Suprem. Arată ca Sovietul Suprem pentru că a fost proiectat la fel. Tot așa, dacă te uiți la Comisia Europeană, arată ca Politburo. Exact la fel, cu excepția faptului că la Comisie sunt acum 25 de membri, în timp ce Politburo avea, de obicei, 13 sau 15 membri. În afară de asta, sunt exact la fel: nu răspund în fața nimănui, nu sunt alese în mod direct de nimeni.

Când te uiți la toată activitatea asta bizară de la Uniunea Europeană, cu 80.000 de pagini de reglementări, arată ca Gosplan (Comitetul de Stat al Planificării). Aveau și sovieticii o organizație care planifica totul în economie, până la ultimul șurub, până la ultima piuliță, cu cinci ani în avans. Exact același lucru se întâmplă și la UE.

Dacă te uiți la tipul de corupție de la UE, este exact același tip de corupție ca și la sovietici, de la vârf spre bază, nu de la bază spre vârf.

Dacă te uiți la fiecare dintre structurile și caracteristicile acestui monstru european emergent, vei vedea că el seamănă tot mai mult cu Uniunea Sovietică.

Sigur că este o versiune mai blândă a Uniunii Sovietice. Nu vreau să mă înțelegeți greșit. Nu zic că are Gulag. Nu are KGB – nu încă – dar mă uit cu mare atenție la structuri precum Europol, de exemplu. Mă îngrijorează, pentru că organizația asta va avea probabil puteri mai mari decât avea KGB. Va avea imunitate diplomatică. Vă puteți imagina un KGB cu imunitate diplomatică?

Vor trebui să ne supravegheze pentru 32 de tipuri de infracțiuni – două dintre ele sunt în special alarmante, una se cheamă rasism, cealaltă, xenofobie. Niciun tribunal de pe lumea asta nu definește așa ceva drept infracțiune [Paul Belien, 2006: nu este întrutotul corect; Belgia o face deja]. Deci avem infracțiuni noi, am fost deja avertizați. Cineva din guvernul britanic ne-a spus că persoanele care vor obiecta la imigrația necontrolată din Lumea a Treia vor fi considerate rasiste, iar cele care se vor opune integrării altor țări europene vor fi considerate xenofobe. Cred că Patricia Hewitt [ministru britanic laburist] a spus asta public.

Așa că am fost avertizați. Între timp, introduc tot mai multă ideologie. Uniunea Sovietică a fost un stat condus de ideologie. Ideologia de azi a Uniunii Europene este social-democrată, etatistă, iar mare parte din ea este corectitudine politică.

Urmăresc cu mare atenție cum se răspândește corectitudinea politică, cum devine o ideologie opresivă – ca să nu mai spun că au interzis fumatul aproape peste tot acum.

Uitați-vă cum persecută oameni precum pastorul acela suedez, pe care l-au persecutat luni de zile pentru că a zis că Biblia nu aprobă homosexualitatea. Franța a adoptat aceeași lege cu discursul de ură cu privire la homosexuali. Marea Britanie adoptă legi pentru discursul de ură cu privire la relațiile rasiale și, mai nou, discursul religios, și tot așa.

Ce observi, dacă pui lucrurile în perspectivă, este o introducere sistematică a unei ideologii care, mai târziu, va fi impusă prin măsuri opresive. Aparent, ăsta este întreg scopul acestui Europol. Altfel, de ce am avea nevoie de el? Mie mi se pare foarte suspect acest Europol. Mă uit cu mare atenție cine e persecutat, pentru ce e persecutat, ce se întâmplă, pentru că ăsta este un domeniu în care sunt expert. Știu cum apare un Gulag.

Se pare că trăim într-o perioadă de demontare rapidă, sistematică și foarte substanțială a democrației. Uitați-vă la legea asta de reformă legislativă și de reglementare. Le dă voie miniștrilor să facă legi, să introducă noi legi fără să se mai obosească să spună și parlamentului ori altcuiva. Reacția mea imediată la asta este: de ce avem nevoie de așa ceva?

Marea Britanie a supraviețuit la două războaie mondiale, a supraviețuit războiului cu Napoleon, a supraviețuit Armadei spaniole, ca să nu mai spun Războiului Rece, când ni se spunea că războiul nuclear poate izbucni în orice moment, și tot nu am avut nevoie de acest mod de a face legi, nu am avut nevoie să suspendăm libertățile civile și să introducem noi puteri de a emite legislație de urgență. De ce avem nevoie de așa ceva acum? Asta vă poate transforma o țară într-o dictatură cât ai clipi.

Situația de azi este foarte gravă. Mari partide politice s-au lăsat cu totul fermecate de acest nou proiect numit Uniunea Europeană. Nimeni nu i se mai opune cu adevărat. Au devenit extrem de corupte. Cine ne va mai apăra libertățile? Se pare că ne îndreptăm spre un fel de colaps, un fel de criză.

Rezultatul cel mai probabil este că Europa se va prăbuși economic, ceea ce, cu creșterea cheltuielilor și a taxelor, este inevitabil. Incapacitatea de a crea un mediu concurențial, excesul de reglementare în economie, birocratizarea – toate astea vor duce la colaps economic.

Mai ales că introducerea monedei euro a fost o idee bolnavă. Moneda nu trebuie să fie politică.

Nu am niciun dubiu că așa va fi. Uniunea Europeană se va prăbuși la fel cum s-a prăbușit și Uniunea Sovietică. Dar nu uitați că, atunci când se prăbușesc, chestiile astea creează o devastare care are nevoie de o generație ca să-și revină.

Gândiți-vă numai ce se va întâmpla dacă vine o criză economică. Reproșurile pe care și le vor face țările între ele vor fi enorme. Vor fi ciocniri. Uitați-vă la numărul enorm de imigranți din Lumea a Treia care trăiesc acum în Europa. Chestia asta a fost promovată de Uniunea Europeană. Ce se va întâmpla cu ei dacă se prăbușește economia? Probabil că vom avea, ca și în Uniunea Sovietică, niște conflicte etnice incredibile. În nicio altă țară nu au fost conflicte etnice ca în Uniunea Sovietică – poate cu excepția Iugoslaviei. Deci exact asta se va întâmpla și aici. Trebuie să fim pregătiți pentru asta. Acest edificiu birocratic gigantic ni se va prăbuși în cap.

De aceea vă spun, cu toată sinceritatea, cu cât se termină mai repede această UE, cu atât mai bine. Cu cât se prăbușește mai repede, cu atât pagubele pe care ni le va aduce nouă și altor țări vor fi mai mici. Dar trebuie să se întâmple repede, pentru că eurocrații se mișcă rapid. Vor fi greu de înfrânt. Azi este încă simplu; dacă ai un milion de oameni care protestează la Bruxelles, vor fugi toți în Bahamas. Dacă mâine jumătate din populația Marii Britanii refuză să-și plătească taxele, nu se va întâmpla nimic, nimeni nu va merge la închisoare. Azi încă se mai poate. Dar nu știu care va fi situația mâine, cu un Europol bine întărit cu personal din fosta Stasi sau din fosta Securitate. Se poate întâmpla orice.

Pierdem timp. Trebuie să-i înfrângem. Trebuie să stăm, să ne gândim, să ne punem la cale o strategie în timpul cel mai scurt, cu efecte maxime. Altfel va fi prea târziu. Deci ce pot spune? Concluzia mea nu este optimistă. Până acum, deși avem forțe anti-UE în aproape fiecare țară, nu este de ajuns. Pierdem lupta și pierdem timpul.