Datoriile generației viitoare

Euractiv publică două articole despre discuțiile care au loc în sânul UE în legătură cu refinanțarea și rostogolirea datoriilor din pachetul „NextGenerationEU”, care presupun acceptarea unui nou împrumut colectiv al statelor membre, prin emisiunea de obligațiuni „Eurobonds”.

Pachetul „NextGenerationEU” – o datorie de 637 de miliarde de euro, finanțată colectiv de statele membre și oferită capitalelor statelor europene în 2020, în vârf de teroare covid – a acordat granturi și împrumuturi în schimbul anumitor reforme. De exemplu: tranziția verde și digitală (inclusiv digitalizarea serviciilor publice în pregătirea identității digitale); obiective din programul REPowerEU (inclusiv accelerarea tranziției la energia regenerabilă și detașarea de resursele rusești); diferite reforme sociale și măsuri pentru alinierea la „valorile fundamentale UE” și „statul de drept”.

Un prim articol Euractiv ne prezintă poziția vice-prim-ministrului Bulgariei, tehnocratul expert în politici europene Atanas Pekanov, care susține că refinanțarea datoriei ar ajuta moneda euro să concureze cu dolarul pe piețele internaționale și ar întări următorul buget pe termen lung al UE (Multiannual Financial Framework, MFF).

Actualul proiect de MFF (care va acoperi perioada 2028-2034) prevede că 24 de miliarde de euro (o cincime din cheltuielile anuale ale UE) s-ar duce pe plata datoriilor. Motiv pentru care, în luna mai, un grup de 16 țări – printre care România, Bulgaria, Polonia, Italia și Spania – au cerut rescadențarea datoriei. Ceea ce presupune noi împrumuturi colective.

Manevra, admite Pekanov, prezintă riscuri legale. Comentând poziția cancelarului Friedrich Merz, care a sugerat recent că angajarea unor noi împrumuturi ar încălca dispozițiile Constituției Germaniei, Pekanov a spus:„Noi ne-am înțeles, în 2020-2021, că [NextGenerationEU] este un instrument temporar, așa că înțeleg acest argument juridic. Dar nu sunt în poziția de a spune dacă este adevărat sau nu”.

Pe de altă parte, spune Pekanov, dacă se restituie acești bani, atunci viitorul MFF va avea cam aceeași valoare cu bugetul actual, ceea ce n-ar putea susține ambițiile UE: „Când cresc ambițiile și nevoile, ai nevoie și de un buget mai mare”. Printre ambițiile UE pentru care cetățenii statelor europene ar trebui să-și asume noi datorii, Pekanov a enumerat apărarea, inteligența artificială și cercetarea.

Pe lângă problemele legale pe care le ridică propunerea, mai există și problema că țările nordice (zise „frugale”) – mai ales Germania și Olanda, dar și Suedia, Danemarca, Austria, Finlanda – se opun asumării de noi datorii. Pekanov admite că „este greu să le spui votanților așa ceva și cetățenii nu sunt, poate, cu adevărat convinși că trebuie s-o facem” (asta dacă le explică și lor cineva ce presupune, pentru buzunarul lor și al copiilor lor, această manevră). Per total, însă, zice Pekanov, „nu ne permitem să avem același buget ca înainte. Lumea s-a schimbat”.

Al doilea articol Euractiv prezintă eforturile care se fac pentru a convinge țările nordice să accepte asumarea de noi datorii publice – eforturi care, așa cum se va vedea, necesită o schimbare de mentalitate.

Pentru a înțelege discrepanța: ministrul suedez pentru afaceri europene spune clar: „Nu există bani gratis. Cred că e important să restituim acest împrumut și să nu-l rostogolim mai departe asupra viitoarelor generații”. La care președintele Curții Europene de Audit, Tony Murphy comentează glumeț: „Denumirea NextGenerationEU este foarte potrivită – pentru că generația viitoare va fi obligată să plătească”.

Venind la motivele economice: pe de o parte, notează articolul, este limpede UE are nevoie de investiții, iar vocile care contează – Mario Draghi, Banca Centrală Europeană, Fondul Monetar Internațional – spun că trebuie să acceptăm noi datorii. Pe de altă parte, „frugalii” au motive serioase să se opună.

În primul rând, aceste țări au acces la credite mai ieftine decât cele pe care le-ar lua prin UE.

Ceea ce ar trebui să fie de ajuns, dar, în plus, aceste țări au susținut deja, cu sute de miliarde, un program major de împrumut: așa-zisa „Recovery and Resilience Facility” (RRF), componenta principală a NextGenerationEU pentru „accelerarea turbo” a economiei UE post-pandemie. Or, RRF a ridicat atât de multe probleme încât însăși ideea unui nou împrumut colectiv pare deplasată.

Pe de o parte, în ciuda denumirii, RRF nu este un plan de recuperare și refacere a economiilor după covid, pentru că, la data la care a intrat în vigoare (februarie 2021) și, mai ales la data la care s-au eliberat primele tranșe (pentru Spania, de exemplu, abia în decembrie 2021), statele UE începuseră deja să-și revină economic. Ceea ce te face să te întrebi de ce a propus UE acest program de îndatorare colectivă – și de ce l-au acceptat reprezentanții guvernelor.

De altfel, suntem în 2026 și unele țări încă mai primesc tranșe – parte din motiv fiind uzualele întârzieri de la UE (și, în cazul Ungariei, refuzul UE de a aproba, până recent, eliberarea banilor, din cauză de Viktor Orban – adică din motive politice).

Pe de altă parte, acest pachet de împrumuturi colective este primul din istorie asociat unui „mecanism de performanțe” – adică accesul la bani (vezi cazul Ungariei) este condiționat de alinierea politică: executarea reformelor dorite de UE în domenii precum piețele de muncă, sistemele de pensii, sistemul judiciar (asta pe lângă înverzirea, îndigitalizarea și învalorizarea menționate mai sus). În alți termeni, RRF nu este un program condiționat de „performanță”, așa cum se susține, ci un mecanism de plată: statele primesc bani dacă execută anumite prestații politice.

Ceea ce, mai departe, face mecanismul de monitorizare a „performanței” foarte vag și impropriu, întrucât nu verifică, efectiv, rezultatele obținute cu banii respectivi, ci doar dacă acești bani sunt investiți în țintele prevăzute de UE. Lucru care face ca banii să poată fi risipiți inutil, dar țara să fie considerată „performantă” – în toate situațiile, cetățenii urmând să suporte, bineînțeles, întreaga sumă.

În legătură cu care lipsă de monitorizare, Spania și Italia – printre cele mai mari beneficiare ale programului – sunt acum suspectate de corupție și fraudă în jurul acestor fonduri.

Probleme care nu conduc Comisia Europeană la concluzia de a renunța la astfel de programe, ci, deloc surprinzător, de a inventa un nou mecanism de eliberare a sumelor – acel MFF, care va cuprinde adevărați indici de performanță; de exemplu, cât molecule de carbon nu s-au eliberat în atmosferă. Indici care au dezamăgit analiștii, pentru că nu au nicio legătură cu performanța economică (ba, s-ar putea susține, au o legătură invers proporțională).

Dar, în final, susține articolul, RRF a avut, totuși niște efecte bune – o creștere economică de 0,9%, ceea ce, în stadiul în care se găsește economia europeană, e chiar impresionant. Mai mult, RRF a stabilit precedentul pentru alte scheme de împrumut UE, „anume cele 150 de miliarde de euro din programul de apărare SAFE și cele 90 de miliarde de euro pentru fondul de susținere a Ucrainei”.

Stelare beneficii, conchide articolul, care nu par, culmea, să-i convingă pe nordici. Și-atunci, concluzia este una singură: nordicii trebuie să-și schimbe modul de a gândi. „Shift of consciousness” care trebuie, textual, să cuprindă:

„În primul rând, ei trebuie să privească actualele datorii UE ca un beneficiu economic, iar nu ca pe o povară.”

„În al doilea rând, nordicii ar trebui să vadă împrumutul colectiv nu ca pe subsidii acordate statelor membre sudice, ci, mai degrabă, ca un mijloc principal de a investi în bunurile publice europene, cum ar fi rețelele electrice și infrastructura transfrontalieră”.

„Ceea ce conduce la cea mai importantă schimbare de perspectivă conceptuală: trebuie ca nordicii să ajungă să-i vadă pe frații lor din sud în primul și în primul rând ca frați europeni – și, în cele din urmă, să demonteze integral distincția Nord-Sud”.

Sursele în text.