„Cea mai mare temere a mea este că Europa și-a pierdut un simț al propriilor rădăcini. Și-a pierdut rădăcinile… Mă tem că Occidentul moare… Sunteți încă invadați de alte culturi, alte popoare care, treptat, vă domină numeric și vă schimbă complet cultura, convingerile… cultura.”
Cardinalul Sarah
Decesul papei Francisc pe 21 aprilie 2025, în Lunea Luminată, a prilejuit, pe lângă obișnuitele ceremonii, un val de critici, speculații și priviri temătoare către viitor.
Asta deși nici măcar ceremoniile nu au fost chiar cele obișnuite. Pe de o parte, papa a refuzat să fie îngropat în Bazilica Sf. Petru, iar prezența unor delegații din partea mișcărilor transgender și LGBT în rândul întâi la funeralii a ridicat semne de întrebare.
Pe de altă parte, diminuând, întrucâtva, solemnitatea momentului, funeraliile papei au devenit pretext de pantomimă pentru diverși lideri politici, care s-au salutat (sau nu), și-au strâns mâinile (sau nu), s-au încruntat sau au zâmbit unii la alții și, în general, au dat de lucru pentru o săptămână cititorilor de buze și hermeneuților de limbaj corporal.
Se pare că până și Ursula von der Leyen a reușit, cu această ocazie, să discute câteva minute cu Donald Trump, după ce încercările ei de a stabili o întrevedere cu noul președinte american se lovesc de luni de zile de un umilitor refuz. Premiul cel mare în desfășurarea geopolitică de la Vatican revine, totuși, acelui tête-à-tête între Trump și Zelenski.
O moștenire problematică
Papa Francisc a fost un papă controversat, iar ultimii lui ani de pontificat au fost marcați de sancționarea dură a unora dintre criticii lui – printre care cel mai acerb ar fi arhiepiscopul Carol Maria Viganò, excomunicat în 2024.
Într-un interviu recent, Viganò susține că papa Francisc a fost, mai degrabă decât un papă catolic, o unealtă a Revoluției masonice globale.
Având în vedere că Francisc a fost primul papă iezuit, iar Societatea lui Isus este una dintre acele organizații pe care, probabil, numai ordinul Illuminati din Bavaria o depășește în sumbră notorietate când vorbim de manipularea puterii în scopuri sinistre, teza ar părea plauzibilă oricărui conspiraționist care-și merită laurii. Numai că, în acest caz, ea nu e vehiculată de unul care crede că pământul e plat, ci de un fost nunțiu papal. Iar faptul că, la moartea papei, Marea Lojă a Italiei a ridicat în slăvi pontificatul lui Francisc ca „profund rezonant cu principiile francmasoneriei”, nu ajută la risipirea suspiciunilor.
Ieșind ceva mai mult din zona de chiaroscuro, Emmanuel Macron – și el un participant activ la rundele politice ocazionate de funeraliile papei – a discutat, la finalul anului trecut, chestiunea eutanasiei atât cu papa Francisc, cât și cu șeful lojei masonice Grand Orient. Acum, Franța e la un pas de a legifera moartea asistată, printr-o lege caracterizată ca „extrem de progresistă”. Macron urmează să revină la lojă în zilele următoare, pentru a ține un discurs pe tema laicității, încercând, în același timp, potrivit presei italiene, să influențeze lucrările conclavului, în susținerea controversatului cardinal liberal Jean-Marc Aveline.
Viganò susține că rolul acordat lui Francisc a fost acela de a „reforma” Biserica Catolică după chipul și asemănarea proiectului globalist, prin adoptarea ideologiilor extremiste impuse sub pretextul a diferite „crize” artificiale, de la zisa pandemie Covid la schimbarea climatică. Iar, într-o recentă analiză publicată de Strategic Culture, Stephen Karganovic scria:
„Privind retrospectiv, drumul lui Bergoglio spre înscăunare este clar. Scopul ascensiunii lui a fost acela de aduce ultimele finisaje lungului proces de descompunere a Vaticanului și acelei părți din lumea occidentală care și-a tras din Vatican hrana culturală și spirituală. Proiectul de finalizare a acestui colaps indus al Bisericii occidentale ca instituție recognoscibil creștină este alimentat de foarte multă vreme și a fost executat cu o precizie și disciplină extreme.”
Realitatea fiind că papa Francisc pare să se fi raliat tuturor cauzelor globaliste, girând Marea Resetare cu autoritatea lui de „cel mai important lider spiritual al lumii”, cum l-a gratulat de nenumărate ori presa.
Francisc a îndemnat insistent credincioșii să se supună măsurilor draconice din timpul zisei pandemii și să accepte injectarea ca „obligație morală”, condamnându-i pe cei care vehiculau așa-zise „informații neîntemeiate”. Admițând că a fost indus în eroare, nu am auzit să-și fi cerut scuze ulterior, nici măcar cu jumătate de gură, cum au făcut-o Fauci sau alți responsabili.
În aceeași familie de subiecte care n-au a face cu religia, papa Francisc a susținut linia de partid globalist cu privire la „criza climatică”, la multiculturalism, la imigrația care conduce la islamizarea Europei și la alte ideologii și politici promovate de World Economic Forum, ONU și OMS. Am spus mai sus că subiectele n-au a face cu religia, dar trebuie subliniat că se dorește să aibă a face; așa cum scriam într-un alt articol, „Noua Religie Mondială” are în centrul ei – ca dogme, doctrine și crez – obiectivele de dezvoltare sustenabilă incluse în Agenda 2030, proiectul apoteotic al globalismului.
Dacă unele poziții publice ale papei priveau subiecte foarte recent târâte în sfera sacrului, altele au venit în opoziție frontală cu doctrinele și dogmele tradiționale ale catolicismului – și cu convingerile multor credincioși.
Francisc a susținut cauza curcubeică sub sloganul „Cine sunt eu să judec?”. Răspunsul ar fi fost, în mod normal: papa de la Roma. Dar, luând de bună aparenta derobare, întrebarea rămâne: dar atunci cine era papa să judece oamenii care, de pildă nu au vrut să se lase înțepați cu produse experimentale? Sau, dacă tot am ajuns aici, oamenii care nu agreează propaganda LGTBetc? Sau care, până la urmă, vor să-și păstreze credința așa cum a fost ea configurată pe parcursul a sute de ani?
Copyright owner: Simone Legno. Sursa: Wikipedia. Imagine utilizată în scop de ilustrare.
Vorbind despre moștenirea controversată a papei Francisc, nu pot să nu menționez Jubileul 2025, anunțat sub titlul „Pelerinii Speranței”. Ca să clarific: din perspectiva papei Francisc, anul 2025 ar fi urmat să fie: „un an al speranței pentru o lume care suferă de impactul războiului, al efectelor continuate ale pandemiei Covid-19 și al schimbării climatice.” Mascota jubileului, numită „Luce” a stârnit, din nou, controverse. Unii au apreciat stilul manga, alții au spus că Biserica Catolică are destulă artă de mult mai bună calitate în istoria ei cu care să-și ilustreze jubileele.
O altă sursă de scandal în jurul mascotei este că firma producătoare, Tokidoki, a lansat, la un moment dat, în colaborare cu o altă firmă, numită „Lovehoney”, o gamă de „jucării sexuale de designer”.
Rămâne de văzut dacă noul papă va continua planurile Jubileului 2025 în aceleași coordonate moștenite de la papa Francisc.
„Sinodul Sinoadelor”
Papa Francisc a convocat, în 2013 un „Sinod al Sinoadelor”, pe care îl considera o culminație a pontificatului său și cel mai important eveniment din sânul Bisericii Catolice de la Al Doilea Conciliu al Vaticanului, în anii șaizeci.
Ca și Vatican II, „Sinodul Sinoadelor” este extrem de controversat și a fost criticat ca un nou salt nepermis în direcția progresismului nu doar de către arhiepiscopul Carlo Maria Viganò , ci și de voci mai moderate. Criticile variază de la aceea că „Sinodul Sinoadelor” rescrie dogmele în funcție de opiniile participanților, până la aceea că, de fapt, papa Francisc a anunțat de la început la ce concluzii își dorește să se ajungă. În context, arhiepiscopul Charles Chaput nota recent că:
„Personalitatea [papei Francisc] a fost una cu tendințe temperamentale și autocratice. Opunea rezistență chiar și celei mai loiale critici.”
E de înțeles, atunci, suspiciunea (convingerea, în cazul lui Viganò) că vastul program de reformare instituțională a Bisericii Catolice întreprins de Francisc sub masca „bisericii sinodale” este, de fapt, o tentativă avansată de uzurpare a autorității Bisericii în scopurile unui conținut doctrinar și dogmatic cu totul diferit, dacă nu chiar contrar celui pe care aceasta a fost menită să-l poarte.
În aceeași analiză citată mai sus, Stephen Karganovic ne dă o idee despre percepția criticilor despre „biserica sinodală”:
„La un prim nivel, [pontificatul lui Francisc] se încadrează în mișcarea generală de restructurare a Bisericii Romane care a început, cel mai târziu, odată cu Conciliul Vatican II. […] Acel aggiornamento anunțat de papa Ioan al XXIII-lea […] a fost perfectat prin derogări majore de la elementele centrale ale creștinismului tradițional, derogări implementate fără scrupule în timpul pontificatului lui Bergoglio. Până la instalarea lui Bergoglio ca papă, transformarea doctrinară și liturgică a Bisericii Romane a urmat un traseu în zig-zag, obligată să țină mereu cont de sentimentele catolicilor tradiționali și oprindu-se cu un pas înainte de a plonja cu totul într-un modernism excesiv, cel puțin de dragul aparențelor. Odată cu ascensiunea lui Bergoglio, aceste rețineri au fost complet abandonate.
Ceea ce în pontificate anterioare s-a făcut încetișor, testând, întâi, cu precauție, apele […] sub Bergoglio s-a impus și promulgat urbi et orbi, sub forma afirmației blasfematoare că toate religiile constituie căi la fel de valide spre Dumnezeu, idee care repugnă nu doar catolicismului tradițional, ci întregii învățături perene a creștinismului. Această idee a fost proclamată – spre consternarea multor catolici, ca să nu mai vorbim de alți credincioși creștini – în 2019, la sinodul amazonian de la Vatican, unde zeitatea păgână Pachamama a fost introdusă ca obiect legitim de cvasi-adorație, și asta în prezența celor mai înalte autorități ale Bisericii Catolice și a lui Pontifex Bergoglio însuși. […]
Egalizarea tuturor religiilor și negarea primordialității vreuneia dintre ele exprimă, in nuce, doctrina și spiritul Noului Catolicism, care s-a dezvoltat gradual în deceniile de după Vatican II și căruia Bergoglio i-a fost cel mai insistent promotor și cel mai vizibil porte-parole.
«Biserica» bergogliană are ca menire eliminarea tuturor caracteristicilor distinctive [ale Bisericii Catolice] și atenuarea lor până într-acolo încât ea să poată fuziona confortabil cu mediul secular din jur. În acest sistem care se profilează, papa – fie el Bergoglio, fie succesorul lui – se va mulțumi să fie coborât din rolul de vicar infailibil la acela de manager al unui birou religios, în schimbul câtorva firimituri de la masa globaliștilor.
Rolul tuturor credințelor într-o astfel de lume, reorganizată după principii care nu au fost încă integral dezvăluite, dar pe care le putem anticipa cu suspiciune și neliniște, este de a deveni departamentul de îndoctrinare spirituală în slujba stăpânilor elitiști, pentru a pacifica masele de iloți, ajutându-i să îndure rigorile propriei sclavii.”
Față de cele de mai sus, concluzia unui comentator, că papa Francisc „a jucat un joc periculos al destabilizării”, este relativ moderată. Ca și în cazul Jubileului 2025, soarta „Sinodului Sinoadelor” acum, după moartea papei Francisc, nu este clară. Succesorul lui ar trebui să aibă un cuvânt de spus.
Alegerea unui nou papă: de ce contează?
Pe acest fond, alegerea noului papă (conclavul ar trebui să înceapă pe 7 mai) se anunță un proces tensionat. Se vehiculează nume de candidați de pe întreg eșichierul – de la „progresiști”, care ar duce mai departe ideologia lui Francisc, la „conservatori”, care, se presupune, ar face eforturi de a restaura Biserica Catolică, pe cât posibil, în vadul ei ceva mai tradițional, cel puțin pe subiecte precum avortul, căsătoria și divorțul.
Dar poate ar trebui întâi să ne întrebăm de ce contează atât de mult cine va fi noul suveran pontif. O analiză publicată de Strategic Culture înainte de moartea lui Bergoglio răspunde, pe scurt:
„Întâi de toate, Vaticanul are o «populație virtuală» de 1,3 miliarde de oameni – toți catolicii din lume – care, într-o măsură sau alta – de la adeziune absolută la persuasiune subtilă, sunt influențați de cuvintele papei. Nicio altă religie nu se bucură de același nivel de centralizare precum catolicismul, ceea ce face din papă, Patriarhul Romei, cel mai puternic lider religios din lume. Asta înseamnă că papa exercită în mod natural o influență asupra alegerilor (lucru pe care ibero-americanii îl știu foarte bine), asupra politicilor publice și serviciilor sociale.”
Mai mult decât atât, cred că, având în vedere rolul pe care Biserica Catolică, cel mai fățiș în timpul pontificatului lui Francisc, l-a primit în complexul de operațiuni globaliste, întrebarea cine va fi următorul papă ar trebui să preocupe pe toată lumea, nu doar pe catolici. A devenit foarte evident în ultimii ani că globalismul simte nevoia unui sprijin serios din partea liderilor religioși – și mai ales a Vaticanului, care constituie, totuși, cel mai important centru spiritual tradițional din lumea occidentală. Iar mișcarea ecumenistă pare în plin avânt.
Un conclav controversat
Scena conclavului nu s-a configurat încă. Radical ca de obicei, arhiepiscopul Viganò ridică semne de întrebare despre însăși validitatea alegerii unui nou papă, câtă vreme conclavul va fi format în majoritate din cardinali numiți de papa Francisc, pe care Viganò îl consideră un „anti-papă” sau un „non-papă”.
Dar Viganò nu este nici pe departe unicul critic care ridică întrebări cu privire la componența conclavului. Nu mai demult de 30 aprilie, episcopul Strickland cerea formal cardinalului Farrell să se retragă din conclav, din cauza legăturilor lui de lungă durată cu „Legionarii lui Hristos”, o congregație care se face vinovată de cele mai scandaloase abuzuri, și cu fostul cardinal Theodore McCarrick, arhiepiscopul „progresist” al Washingtonului, caterisit în 2019 din cauza abuzurilor sexuale comise asupra unor minori și unor adulți.
Candidați
Aceeași analiză din Strategic Culture enumera, cu titlul de candidați importanți, pe Matteo Zuppi (Italia) și Luis Tagle (Filipine) – din categoria „cei mai apropiați idologic de papa Francisc”. Pe partea conservatoare, potențialii succesori ai papei Francisc ar fi Gerhard Müller (Germania) și Peter Erdő (Ungaria). În fine, candidatul „centrist”, considerat de mulți cel mai probabil succesor al lui Francisc, este cardinalul Pietro Parolin, secretarul de stat (ministru de externe) al Vaticanului din 2013, cu „poziții moderate pe chestiunile morale, evitând polarizarea.”
Pe de altă parte, o revenire foarte grăitoare pe scena Vaticanului în aceste momente, ca potențial candidat „conservator”, este Cardinalul Sarah, unul dintre criticii mai discreți ai papei Francisc și un apropiat al papei Benedict al XVI-lea, împreună cu care a și scris un volum, intitulat „From the Depths of Our Hearts” (2020), despre preoție, celibat și criza Bisericii Catolice.
Opțiunea papei Benedict de a colabora la acel volum cu cardinalul Sarah spune multe.
În 2018, într-o slujbă ținută cu ocazia pelerinajului de la Chartres, cardinalul Sarah criticase cu asprime politicile ONU, cu care papa Francisc pare să se fi aliniat fără rest, spunând:
„Lumea care nu ar trebui iubită este… lumea așa cum a devenit ea sub domnia Satanei și a păcatului. Lumea ideologiilor care neagă natura umană și distrug familia… Structurile ONU, care impun o nouă etică mondială, joacă un rol decisiv și au devenit azi o putere zdrobitoare, care se propagă în eter prin posibilitățile nelimitate ale tehnologiei. În multe țări din occident, este azi o crimă să refuzi a te supune acestor ideologii oribile.”
Iar, în 2019, Sarah publicase deja volumul „The Day is Now Far Spent”, o critică majoră la adresa colapsului moral, spiritual și politic al occidentului – care include, mai mult implicit decât explicit, și o critică la adresa politicilor la vârf ale Bisericii Catolice în pontificatul lui Francisc și nu numai. În acel volum, Sarah conchidea:
„Occidentul nu mai știe cine este, pentru că nu mai știe și nu vrea să știe cine l-a făcut, cine l-a fondat, așa cum a fost și cum este el. Astăzi, multe țări își ignoră propria istorie. Această auto-asfixiere duce în mod natural la o decadență care deschide calea către civilizații noi, barbare.”
În 2021, după publicarea acestor volume, care, deși lipsite de virulența pe care o manifestă Viganò, constituie o critică foarte serioasă a direcției Bisericii Catolice sub papa Francisc, și pe fondul opoziției lui la „noutățile” introduse de acesta, Sarah s-a retras, cu acordul papei, din funcția de prefect al Congregației pentru Cultul Divin și Disciplina Sacramentelor și părea să fi intrat iremediabil într-un con de umbră.
Acum, în contextul iminentei alegeri a unui nou suveran pontif, Sarah a revenit în centrul atenției, întrunind sufragiile multor credincioși.
Alegeri decisive: renașterea sau autosubminarea Bisericii Catolice?
În concluzie, Biserica Catolică pare a fi în pragul unei alegeri decisive: va continua „moștenirea lui Francisc” sau va recupera dogmele catolice, contribuind, astfel, la recuperarea rădăcinilor creștine ale civilizației occidentale?
Unul dintre candidații „conservatori” cei mai proeminenți, cardinalul Müller, avertiza într-o intervenție recentă că alegerea unui nou papă liberal „ar putea conduce la fracturarea Bisericii Catolice”. Criza reală, spune el, „nu este stânga vs. dreapta – ci adevăr vs. erezie”. În alți termeni, miza acestui conclav este enormă; există pericolul unei noi schisme.
Context în care găsesc relevantă – ca avertisment peste timp – istoria papilor renascentiști, inclusă în volumul „The March of Folly” al autoarei americane Barbara W. Tuchman, istoric apreciat și de două ori câștigătoare a Premiului Pulitzer. Cartea este un eseu pe marginea unui fenomen, care, spune Tuchman, „se poate observa pe tot parcursul istoriei, indiferent de loc și perioadă” și constă în aceea că autoritățile „urmăresc politici contrare propriilor interese”.
Printre exemplele studiate, „de la Troia la Războiul din Vietnam”, Tuchman acordă câteva zeci de pagini celor șase papi renascentiști (1470-1530) care, spunea ea, „au provocat secesiunea protestantă”.
Comparația între Renaștere și ce se întâmplă azi la Vatican poate părea forțată, având în vedere că Renașterea este, de regulă, considerată un moment apoteotic al civilizației occidentale, pe când perioada contemporană este una de profundă degradare, corupție și decadență. Există, însă, și critici catolici ai Renașterii ca „renaștere păgână”, ca perioadă în care Biserica Catolică a făcut un prim pas în afara propriilor dogme și tradiții, absorbind hermetismul, neoplatonismul și cabala și plantând sămânța timpurie a dezolării pe care o vedem acum (vezi e.g., Michael Hoffman, „The Occult Renaissance Church of Rome”).
Tuchman nu intră în această controversă; ea se mulțumește să spună că Renașterea este „perioada în care valorile acestei lumi le-au înlocuit pe cele ale lumii de dincolo” și că, „sub impulsul ei, individul a găsit în sine, mai degrabă decât în Dumnezeu, pe cel care croiește și conduce destinul omului.” Ceea ce, pentru umanistul contemporan, reprezintă o culme a civilizației; cu mențiunea că, între timp, pe linia punctată a aceluiași „progres”, umanismul este lăsat, treptat, în urmă, de transumanism, în care apoteoza este unirea omului cu mașina.
În orice caz, Tuchman arată cum, îmbătați de spiritul epocii – un alt aggiornamento – papii renascentiști au lucrat împotriva intereselor Bisericii Catolice, provocând Reforma – marea fractură în creștinismul occidental (și cea mai mare schismă în creștinism în general după despărțirea Bisericii Romane de Biserica Răsăriteană, la 1054).
Un comportament „nebunesc” – „folly”, cum spune Tuchman: irațional, ilogic, contrar oricărui instinct de conservare – cel puțin conservarea instituțională, dacă nu personală – și contrar tuturor semnalelor, tot mai insistente, că Biserica avea nevoie de reformare, sau, mai exact spus, de o reinstaurare a tradițiilor, de o curățare a corupției morale și materiale și de regenerarea clerului.
Sentimentul popular că Biserica Catolică se dedase prea mult la cele lumești, că preoțimea – de la parohiile sătești la Vatican – era măcinată de materialism, corupție, simonie, lăcomie, indiferență față de credincioși, erezie, apostazie etc. se manifesta furtunos în Europa de Vest încă din secolul al XII-lea. (O excelentă prezentare a mișcărilor revoluționare, anarhiste și chiliaste apărute pe acest fond în Europa occidentală este volumul lui Norman Cohen, „The Pursuit of the Millennium: Revolutionary Milleniarians and Mystical Anarchists of the Middle Ages”, 1970).
Existau și atunci – cum există și acum – voci din interiorul Bisericii Catolice care, la cel mai înalt nivel, trăgeau semnale de alarmă. La alegerea papei Pius al II-lea, în 1464, episcopul Domenico de Domenichi avertiza:
„Se cere reafirmarea demnității Bisericii, revitalizarea autorității ei, reformarea morală, reglementarea Curiei, asigurarea unui bun curs al justiției și propagarea credinței”.
Prea puțin din toate astea s-au realizat pe parcursul celor șaizeci de ani care au urmat – ba dimpotrivă. Tuchman rezumă:
„Descoperirea antichității clasice, cu accentul ei pe capacitatea omului, mai degrabă decât pe o Treime nepalpabilă, a fost o experiență exuberantă, care a dus la o îmbrățișare pasionată a umanismului, mai ales în Italia… Accentul pus pe bunurile lumești însemna o abandonare a idealului creștin de renunțare, iar mândria individului submina supunerea față de cuvântul lui Dumnezeu, așa cum era el transmis de Biserică…
Ciudat, însă, înflorirea culturală nu s-a reflectat și într-o ascensiune similară în comportamentul uman ci, dimpotrivă, la o stupefiantă decădere.”
Sigur că, așa cum subliniază și Tuchman, în ciuda decadenței marcate a epocii, atunci – ca și acum – existau, încă, în societate mulți oameni decenți și pioși, credincioși și morali. De altfel, tocmai prezența acestui sentiment moral și religios autentic în sânul maselor a făcut ca reacția la corupția clerului – mai ales a Vaticanului – să fie atunci (ca și acum?) atât de acută.
Închei cu cuvintele cardinalului Müller:
„Mă rog ca Sfântul Duh să-i lumineze pe cardinali, pentru că un papă eretic, care se schimbă în fiecare zi după cum îi dictează mass media, ar fi o catastrofă. […] Sper ca, în Colegiul cardinalilor, să se reflecteze mai adânc la condiția și situația credinței și a Bisericii în această lume occidentală post-creștină sau anti-creștină.”
