M-am folosit, în Partea I, de tomul profesorului Carroll Quigley, „Tragedy and Hope”, pentru a sugera câteva posibile direcții în care merge azi Occidentul: o nouă expansiune, în afara vastului său bazin civilizațional? Un nou conflict intern, în sânul civilizației? Care conflict, în lectura profesorului Quigley, ar include și acțiunile administrației Trump în America Latină, și tendințele achizitive apropo de Groenlanda, și politicile „mercantiliste” față de Europa. Care conflict, mai departe, ar putea duce, în logica lui Quigley, la instaurarea SUA ca unic centru de putere la nivelul întregii civilizații occidentale.
Un conflict ideologic care escaladează
O componentă majoră a conflictului actual dintre SUA și Uniunea Europeană – dacă nu cumva componenta principală – este o ruptură ideologică; o dispută adâncă despre ceea ce se înțelege, sau ar trebui să se înțeleagă, prin „valorile civilizației occidentale”. Această fractură ideologică și importanța ei covârșitoare în relațiile SUA-UE au fost anunțate încă din prima lună de guvernare a administrației Trump 2.0, în discursul vicepreședintelui J.D. Vance la Conferința de Securitate de la München, care sugera, șocant, că sprijinul dat de SUA Europei, în termeni de securitate și financiari, este condiționat tocmai de respectarea de către UE a acestor „valori comune”.
În anul care s-a scurs, fractura n-a făcut decât să se adâncească. Înaltul funcționar european pe care îl critica Vance în discursul lui pentru comentariile privind anularea alegerior din România și, poate, Germania, Thierry Breton, a fost recent sancționat de Statele Unite ale Americii ca unul dintre „ideologii europeni” ai „complexului industrial de cenzură globală” – etichetă pusă de americani DSA (Digital Security Act), legislația prin care UE încearcă să controleze „discursul de ură” online. Iar condiționarea sprijinului SUA de revenirea Europei la „valorile democratice” s-a manifestat și ea, în 2025, prin noua politică tarifară, prin impunerea unei creșteri a contribuțiilor statelor europene la NATO, dar și prin rolul absolut secundar – pe alocuri absent întrutotul – permis de SUA liderilor europeni atât în negocierile cu Rusia privind războiul din Ucraina, cât și în negocierile comerciale cu China.
Tensiunile și acuzațiile au continuat pe tot parcursul anului, iar, în decembrie, noua Strategie de Securitate Națională a SUA a pus criticile negru pe alb într-un document oficial în care contribuția Americii în materie de securitate este pusă, din nou, în relație de dependență (viz. condiționată) de revenirea Europei la „valorile comune”, criticile vizând direct „activitățile Uniunii Europene și ale altor organisme transnaționale care subminează libertățile și suveranitatea, politicile de imigrație, care transformă continentul și creează mari greutăți, cenzurarea liberei expresii și suprimarea opoziției politice, prăbușirea ratei nașterilor și pierderea identităților naționale și încrederii în sine”.
În linie cu cele anunțate în Strategie, anul 2026 a debutat cu retragerea SUA din 66 de organisme internaționale (agenții, comisii și grupuri de consultare din sistemul ONU) calificate drept „risipitoare, ineficiente ori dăunătoare”. Despre care ONU și al său sistem, secretarul de stat Marco Rubio are următoarele de spus, în contextul retragerii SUA:
„ceea ce a debutat ca o rețea pragmatică de organizații internaționale pentru pace și cooperare s-a transformat într-o arhitectură enormă de guvernanță globală, adesea dominată de ideologia progresistă și detașată de interesele naționale. De la obligațiile DEI [Diversitate Echitate Incluziune] la campanii pentru «echitatea de gen» și la ortodoxia climatică, multe organizații internaționale servesc astăzi unui proiect globalist care își are rădăcinile în fantezia, acum discreditată, a «Sfârșitului Istoriei». Aceste organizații caută în mod activ să restricționeze suveranitatea americană. Iar eforturile lor sunt promovate de aceleași rețele de elită – așa-zisul «ONG-plex» multilateral – pe care am început să îl demantelăm prin închiderea USAID.”
Astfel că peisajul conflictului ideologic dintre Europa – sau, mai corect spus, Uniunea Europeană – și SUA devine tot mai limpede și mai contondent, iar bătălia pare să dea deja lovituri grave sistemului ONU.
Așa cum spuneam în Partea I, liderii europeni consideră că lor le revine dreptul de a stabili ce înseamnă „valorile civilizației occidentale”, în timp ce SUA – prin documentele citate mai sus și multe voci auzite pe parcursul anului 2025 – pretinde aceeași onoare și, cel puțin din ce se vede până acum, este hotărâtă să-și asigure prevalența, având și instrumentele să o facă.
Întrebarea rămâne în ce constau aceste valori, pentru a putea determina, apoi, care dintre cele două centre de putere ar avea „titlul mai caracterizat”, cum se spune în drept, în acest proces de revendicare.
Elemente de bază ale ideologiei civilizației occidentale
Ne ajută, și pe acest subiect, profesorul Quigley, care acordă o atenție specială subiectului, analizându-i evoluția istorică. În toate etapele sale, civilizația occidentală modernă a bifat câteva componente ideologice perene, printre care secularismul, credința în știință și în progres, democrația, capitalismul și liberalismul.
Dacă această încleștare ideologică între Europa și SUA e posibilă azi, este pentru că toate aceste elemente au suferit schimbări, mai mici sau mai mari, de-a lungul ultimelor două secole, cu precădere în secolul XX.
Pentru a ilustra: în secolul XIX, spune Quigley, când filosofia de bază a epocii spunea că omul e bun, numai societatea îl strică, liberalismul însemna, în sens larg, laissez-faire – un principiu care, se credea, avea să conducă, mai devreme sau mai târziu, în mod natural, la crearea unei „comunități de interese”. Secolul XX, mai ales după Primul Război Mondial (deși tendințele apăruseră mai devreme, inclusiv grație lui Charles Darwin și vărului lui, inventatorul eugeniei, Francis Galton), a răsturnat premisa fundamentală: omul nu este de la natură bun, ci rău (sau, cel puțin, capabil să fie extrem de malefic), și nu poate fi lăsat de capul lui; ca să nu ajungă la junglă (de unde, potrivit lui Darwin, venise), omul trebuie educat, instruit și coordonat de societate, inclusiv prin puterile ei coercitive.
Astfel, exit laissez-faire, enter ce-am numi noi azi „științele sociale”, care nu doar că nu au mai plecat de-atunci de pe scenă, ci au devenit personaj principal, mai ales începând cu a doua jumătate a secolului XX (am mai scris despre asta; vezi aici, aici sau aici). De-aici până la ideea constructivistă (și magică, în esență) că, dacă spui, există, dacă nu spui, nu e – care caracterizează azi mari zone din discursul politic occidental – nu a mai fost decât un pas, pe care îl facem zilnic, citind uluiți prin ziare că „realitatea” se opune total adevărului pe care îl vedem noi pe fereastră.
Revenind; potrivit lui Quigley, putem ști că suntem, totuși, încă în liberalism, în ciuda schimbărilor care pot interveni, grație perpetuării, în Occident, a unei anumite mentalități, care, spune profesorul, este „baza succesului și bogăției Civilizației Occidentale”, reflectată „în toate aspectele de succes ale vieții occidentale, de la începuturile ei”. Quigley identifică șase elemente principale ale acestei mentalități, care pot fi grupate astfel:
„(1) Există un adevăr, o realitate. (Astfel, Occidentul respinge scepticismul, solipsismul și nihilismul).
(2) Nicio persoană, grup sau organizație nu deține întregul tablou al adevărului. (Astfel, nu există nicio autoritate absolută sau finală). (3) Fiecare om de bine va deține un aspect al adevărului, o anumită viziune despre adevăr, din unghiul propriei sale experiențe. (Astfel că fiecare are ceva de contribuit).
(4) Prin discuție, aspectele de adevăr deținute de mai multe persoane pot fi reunite și așezate într-o formă de consens mai aproape de adevăr decât este oricare dintre sursele individuale care au contribuit. (5) Acest consens este o aproximare temporară a adevărului, care, imediat ce este obținută, poate fi reformulată prin apariția de noi experiențe și noi informații – prin discuții, se obține o aproximare și mai apropiată de adevăr. (6) Astfel, imaginea occidentalului despre adevăr evoluează, prin aproximări succesive, apropiindu-se tot mai mult de adevăr fără a-l atinge vreodată.”
Quigley ilustrează aceste șase idei fundamentale în viața religioasă, politică și culturală a Occidentului. Știința, spune el, este domeniul de triumf al acestei mentalități, pentru că, printre altele, culme a smereniei, ea nu declară niciodată că știe răspunsul final, ci avansează cu trudă spre un consens, veșnic în formare, niciodată atins – prin cercetare, prin dezbatere și verificare, cu luarea în calcul a tuturor opiniilor oamenilor de știință.
În domeniul religiei, este de esența ideologiei liberale să creadă că „revelația în sine nu este niciodată finală, totală, completă sau literală, ci este un proces simbolic continuu, care trebuie interpretat și reinterpretat prin discuție” (Quigley saluta promisiunile de aggiornamento ale Conciliului Vatican II, care avea loc în acea perioadă). Ceea ce nu înseamnă deloc că liberalismul ar presupune distrugerea creștinismului, a cărui contribuție fundamentală la civilizația occidentală Quigley, dimpotrivă, o recunoaște – notând, totodată, contrastul masiv pe care această mentalitate religioasă occidentală îl face cu gândirea ortodoxă, pe care el o atribuie unei civilizații rivale. Pentru Quigley, calea liberalismului e mai sigură dacă ocolește atât o religiozitate prea accentuată (adeziunea la dogmă și cler), cât și intelectualismul (care poate duce la apariția a ceea ce el numește „Activistul Irațional”); religioșii și intelectualii sunt plasați de Quigley în afara mainstream-ului civilizației occidentale, eminamente pragmatică.
În fine; această mentalitate definitorie a Occidentului a mai avut și momentele ei proaste, spune Quigley, ajungând chiar, în anumite perioade, să dezvolte forme contradictorii. De exemplu, unde liberalul de la 1880 susținea libertatea de asociere, de expresie și a presei, cel de la 1940 „era gata, în numele libertății de asociere, să forțeze oamenii să se asocieze cu unii pe care nu-i puteau suporta; în numele libertății de expresie, era gata să-i forțeze pe oameni să asculte ce nu voiau să asculte”. Anticlericalismul tipic liberal „a devenit un efort de a împiedeca accesul oamenilor la religie”, iar ideea că nimeni nu cunoaște adevărul întreg a dus la „refuzul Activistului Irațional de a defini orice termeni, refuz care a penetrat acum extrem de adânc întreaga viață academică și intelectuală a Occidentului”.
Astfel de excese, nota Quigley, trebuie corectate tocmai în numele conservării liberalismului, ca element definitoriu al civilizației occidentale.
„Liberalismul” contemporan
Fond pe care, discutând apariția dihotomiei „liberal” – „conservator”, care subîntinde, în esență, și conflictul politic dintre „stânga progresistă” și „dreapta conservatoare” a zilelor noastre, Quigley spunea, la 1966:
„Pe această linie, am putea spune că întreaga recentă controversă între conservatorism și liberalism este extrem de ignorantă și prost plasată. Câtă vreme rolul adevăratului conservatorism este acela de a conserva tradiția societății noastre, și câtă vreme acea tradiție este tradiția liberală, cele două aripi politice ar trebui să fie strâns aliate în urmărirea țelului lor comun…”
Păstrând terminologia generică din citatul de mai sus, cu conotațiile de astăzi, nu e dificil să observăm devierile grave ale mentalității care se auto-numește azi „liberală” de la elementele fundamentale identificate de Quigley – și, în replică, încercările de recuperare pe care le face aripa zisă „conservatoare”.
Părți semnificative din Occident sunt dominate azi de solipsism, pesimism, decadență, nihilism – o criză a credințelor și a valorilor: de la „nihilismul climatic” aparent în politici de tipul „Net Zero” sau în avertismentele malthusiene care tind spre depopulare, la promovarea avortului cu titlul de drept fundamental, și, mai nou, a eutanasiei ori a sinuciderii asistate cu titlul de „drept de a muri cu demnitate”; de la atacurile asupra creștinilor, asupra religiei și valorilor creștine (inclusiv în documente globaliste oficiale – e.g., aici, aici, în manifestări publice de mare amploare precum Jocurile Olimpice, în muzee și concerte susținute din fonduri publice) la atacarea și subminarea tradițiilor culturale și sociale, în special a sărbătorilor creștine și a familiei tradiționale, și la atacurile la adresa statului național, culturii și istoriei naționale, depozitarele civilizației occidentale. Avem, azi, un așa-zis „liberalism” (supranumit „progresist”) care își contrazice rădăcinile, definiția și trăsăturile de bază. Mare parte din cele de mai sus fiind denunțate și de papa Leon al XIV-lea în recentul lui discurs despre „starea lumii”.
Am putea adăuga – în contrast cu metoda dezbaterii libere de idei și cu democrația, ambele de esența civilizației occidentale, potrivit lui Quigley – pretențiile de superioritate morală , ba chiar de autoritate morală absolută ale elitelor progresiste, ale căror opinii sunt impuse ca lege sau „valori” unice, cu restricționarea libertății de expresie, conștiință, presă și asociere – lucruri bine-cunoscute și, din nou, menționate și de vicepreședintele american în discursul lui de la München, și de noua Strategie americană, și de papa Leon în discursul lui de început de 2026.
Aceeași boală a atins chiar și știința, până mai ieri domeniul de triumf al liberalismului – simptomul fiind refuzul dezbaterii științifice, mai ales pe temele-talisman ale globalismului, urmat de impunerea „narativului” oficial pe post de „consens științific” și ostracizarea, chiar sancționarea judiciară a opiniilor contrare (disidenții făcându-se vinovați de „fobii” și „negare”).
În replică, aripa zisă azi „conservatoare” încearcă să recupereze tradiția, adică tocmai fundamentele liberalismului, democrația, alegerile libere, libertatea de expresie – toate, de esența civilizației occidentale.
Dar, dincolo de revenirea la definiție a conceptelor de libertate de conștiință, libertate de expresie, libertatea presei – concepte răsturnare orwellian, ca să-l citez, din nou, pe papa Leon – liberalismul este, cum spuneam, eminamente pragmatic.
Or, așa cum menționează și Rubio în comentariul citat mai sus – și o fac și alți analiști – globalismul tip Agenda 2030, în care ONU juca rol central iar UE figura ca model de excelență, s-a format, imediat după căderea comunismului, în „momentul unipolar” în care SUA era hegemon necontestat și elitele credeau în teoria lui Francis Fukuyama despre „sfârșitul istoriei”. Istoria nu s-a lăsat priponită, pariul a eșuat, lumea a mers înainte și raporturile de putere s-au modificat, iar efectele economice dezastruoase ale globalismului liberal se resimt azi în întregul bloc occidental – lucru, din nou, menționat în noua Strategie americană:
„De la sfârșitul Războiului Rece, strategiile americane au fost pline de neajunsuri – liste de dorințe sau proiecții privind rezultatele visate… elitele politicii externe americane s-au convins singure că a domina întreaga lume ar fi, cumva, în interesul țării noastre… au calculat extrem de greșit voința americanilor de a duce pe umerii lor poveri care nu aveau nicio legătură cu interesul nostru național… Au pariat extrem de greșit și distructiv pe globalism și pe un așa-zis liber comerț care a distrus clasa mijlocie și baza industrială de care depind proeminența economică și militară a Americii.”
În condițiile în care raporturile geostrategice de azi cer imperios reabilitarea capacităților de producție industrială, refacerea unui bazin de forță de muncă calificată și energie ieftină din abundență – ca să menționez numai trei dintre necesitățile stringente – simplul fapt că SUA propune un model economic adecvat, iar UE nu, ar trebui să tranșeze disputa ideologică, pe criteriul pragmatismului.
Transatlantismul anglo-american
Asta naște următoarea întrebare: de unde încăpățânarea taberei așa-zis azi „liberale” în fața nu doar a evidențelor, ci și a incontestabilei puteri americane? Sigur că explicația poate sta în stratul superficial al intereselor personale, al carierelor, al inerției unei birocrații, dar – dacă e să ne luăm după Quigley, răspunsul poate fi ceva mai profund.
Asta pentru că profesorul Quigley a dezvăluit un nivel de putere mai adânc și peren în „civilizația occidentală” decât ceea ce apare la vedere, în liderii politici ori birocrații zilei, nivel pe care el îl numește „establishment-ul anglo-american”, întrupat în diverse societăți secrete și semi-secrete din specia „Round Table”, bancheri internaționali și fundațiile lor, de pe ambele maluri ale Atlanticului . (Quigley, trebuie spus, n-a făcut această dezvăluire cu intenția de a stârni un scandal, ceea ce s-a întâmplat; el a avut, grație poziției sale, acces fără precedent la materiale care, altminteri, nu ajung în ochii publicului și, fiind el însuși atât de întrețesut cu ceea ce numim noi acum, în general, „deep state”, nu a realizat că face un faux pas epocal relatând, candid și cu multe detalii, ce știa).
Rezumând, aceste grupuri secrete sau semi-secrete, născute în Imperiului britanic, au format, în America, așa-zisul „Eastern Establishment” (Coasta de Est, Washington, New York, Wall Street, Ivy League) care, dimpreună cu echivalentele sale din Europa de Vest (extinse de la Londra la Paris, Frankfurt și în alte mari capitale continentale), au dat naștere transatlantismului (întruchipat, în cele din urmă, de NATO). Mentalitatea indivizilor care formau aceste cabale era una „cosmopolită, anglofilă, internaționalistă… orientată spre Atlantic”, iar în America, în special, „episcopaliană și foarte conștientă de cultura europeană”.
Influența politică a acestor cercuri este incalculabilă. Potrivit lui Quigley, aceste cercuri au controlat și – se poate deduce că, în alte forme și compoziție, controlează și astăzi – din umbră, fără știrea publicului, politica guvernelor – cu precădere în materie monetară, dar nu numai – pornind, printre altele, de la ideea că „politicienii sunt prea slabi și prea expuși presiunilor publicului” pentru a fi lăsați să ia decizii importante. Quigley dă câteva exemple stupefiante de manipulare și control exercitate de aceste grupuri asupra vieții politice (inclusiv relații cu comuniștii, deși membrii acestor grupuri erau întruchiparea capitalismului). Quigley identifica astfel „principala problemă a vieții politice americane” la 1966:
„Argumentul că partidele congresionale [cele două, Republican și Democrat] ar trebui să reprezinte idealuri și politici opuse, poate unul de Dreapta și unul de Stânga, să zicem, este o idee prostească, acceptabilă numai pentru doctrinari și gânditori academici. De fapt, cele două partide ar trebui să fie aproape identice, astfel încât poporul american să poată «da afară netrebnicii» la fiecare scrutin, fără ca asta să producă modificări politice importante. Politicile care sunt vitale și necesare pentru America nu mai sunt subiect de disensiuni, ce poate fi disputat sunt numai detaliile de procedură, prioritate sau metodă…”
Și mai importantă, poate, decât influența lor politică, a fost influența lor în sens larg culturală, sau ideologică, pe termen lung, pentru că aceste persoane și grupuri au înființat fundații, instituții de educație superioară și rețele prin care au modelat și ghidat, practic, timp de generații, membrii și cultura elitelor occidentale.
Lucru de care s-a sesizat și Congresul american, care a condus, în prima jumătate a secolului XX, mai multe anchete privind activitățile marilor fundații (e.g., Comisia Reece – 1952-1954), constatând cu indignare (dar fără rezultate concrete) „aroganța celor care își permit să impună norme culturale asupra societății fără niciun alt temei decât succesul lor pecuniar” și faptul că „aceiași oameni care controlează o mare parte din industria americană își extind rapid dominația și controlul asupra educației și serviciilor sociale ale națiunii”. Printre altele, aceste rețele au finanțat studiile lui Alfred Kinsey, fondatorul sexologiei, precum și Școala de la Frankfurt.
Transatlantismul Europei de Vest
Establishment-ul transatlantic a dominat necontestat viața Europei de Vest timp de decenii. În lectura lui Quigley, deși Europa de Vest (continentală) este, într-adevăr, matca civilizației occidentale – așa cum susțin și elitele europene astăzi, în încercarea de a-și impune punctul de vedere ideologic prin genealogie – ea a intrat în modernitate mai mult prin oficiile Marii Britanii (o putere considerată adesea exterioară continentului și, de altfel, prima care a părăsit UE) și ale mai sus menționatului „establishment anglo-american”, care și-au răspândit influența, văzută și nevăzută, și asupra celorlalte mari capitale vest-europene.
Astfel că elitele Europei continentale sunt, istoricește vorbind, subsumate elitelor transatlantice anglo-americane.
După Cel de-al Doilea Război Mondial, ultima figură majoră a opoziției europene la adresa internaționalismului liberal și a transatlantismului a fost generalul de Gaulle; Quigley scria, la 1966, că:
„viitoarea structură politică și militară a Europei se învârte în jurul a două probleme separate: (1) Va fi o Europă unită sau o Europă a statelor naționale? (cum vrea de Gaulle) și (2) Se va alinia cu Statele Unite sau va fi un factor neutru independent în Războiul Rece? Statele Unite vrea Europa unită și aliată; de Gaulle o vrea neunită și independentă; Kremlinul o vrea neunită și neutră; politica Londrei, până în 1960, a fost s-o vadă unită și aliată în sistemul atlantic.”
Știm care dorință s-a împlinit, deși doar parțial – întrucât nu s-a reușit, totuși, crearea „Statelor Unite ale Europei”. De Gaulle, ultimul mare reprezentant al ideii de Europă a națiunilor, a supraviețuit nenumăratelor atentate criminale (după asasinarea lui JFK, în 1963, spunea că același lucru i se pregătise și lui, dar avusese mai mult noroc), dar s-a retras din politică pe valul creat de mișcările studențești din mai 1968 (comparate nu o dată cu o ceea ce numim azi o „revoluție colorată” și la care a fost prezent, accidental, și Herbert Marcuse, figură cheie a Școlii de la Frankfurt, guru al „Noii Stângi” americane și membru OSS, precursoarea CIA, în timpul războiului).
Elitele Uniunii Europene sunt, azi purtătoarele unui dublu eșec – atât cel al globalismului liberal, cât și cel al proiectului federației europene – și, șocate de „trădarea” și „lipsa de convergență” a Americii, au abandonatul „proiectul european” al păcii și prosperității și propun europenilor nu renaștere, nu revigorare, nu recuperarea civilizației lor, a optimismului, a încrederii în viitor, ci război, austeritate, îndatorare, declin economic, super-birocratizare și centralizarea nedemocratică a puterii, restrângerea libertăților. Chiar și cu un asemenea palmares, hrănite fiind din adâncile lor rădăcini istorice, ele rămân, încă, pe poziții și pretind în continuare un monopol ideologic asupra „liberalismului” și „valorilor”, chiar și cu prețul deteriorării relațiilor cu SUA.
Yankei, Cowboy…
Spre deosebire de Europa, în viața politică americană, însă – spune Quigley – începând cu anii cincizeci, a avut loc o „schimbare revoluționară”, generată de „dezintegrarea clasei mijlocii și creșterea, în oglindă, a importanței micii burghezii, în timp ce, în paralel, influența economică a grupurilor financiare mai vechi de pe Wall Street a slăbit sub asaltul noilor averi care apar acum în afara orașelor estice, mai ales în Sud și în Vestul Îndepărtat”. Lucru care a creat o nouă elită, rivală celei de pe Coasta de Est.
Îmi e de folos aici analiza unui alt istoric american, Carl Oglesby („The Yankee and Cowboy War”, 1976), care, pornind tot de la Quigley, identifica aceste două elite americane ca „Yankei” și „Cowboy”, cu următoarele, foarte diferite, mentalități:
„Mintea Yankeilor, care este una cu acoperire globală, se simte bine în lumea largă, este obișnuită să vadă lumea ca pe un ceva integrat în vastele activități de explorare, cucerire și comerț ale Occidentului. Yankeul crede că la baza unei buni ordini mondiale stă sănătatea alianțelor transatlantice americane, stau relațiile Americii cu democrațiile occidentale din care se trag, în mare parte, tradițiile noastre. El crede că SUA continuă cultura Europei și vede Atlanticul ca pe un lac ale cărui maluri trebuie apărate ca o chestiune de prioritate de politică internă. Europa este principala scenă a lumii și, pentru mintea Yankeului, este evident că soarta Statelor Unite este inevitabil legată de cea a Europei, într-un parcurs comun al destinului rasei albe care transcende granițele naționale; el este convins că există o civilizație mondială unificată și că «Occidentul» – «Lumea Unită» – există.
Premisa că ar exista o continuitate între cultura americană și cea europeană nu încape, însă, în mintea Cowboy-ului. Dimpotrivă, pe el îl mișcă tocmai discontinuitatea dintre Lumea Nouă și cea Veche, și el substituie culturii orientate spre Atlantic a Yankeului un nou sistem (Big Sky, Giant), orientat spre expansiunea Frontierei în sălbăticie și bazat pe o strategie avansată în Pacific.”
Aceste două elite au ajuns, ocazional, la consens, dar conflictul lor peren este, în analiza lui Oglesby, cauza unor evenimente majore în istoria contemporană a SUA, precum asasinarea lui Kennedy („Yankeu”) la Dallas, în inima Texasului, și eliminarea, în contrapartidă, a lui Nixon („Cowboy” și cel mai detestat, insultat și atacat președinte american înainte de Trump, forțat, în cele din urmă să demisioneze). Dincolo de aceste acte extreme, însă, potrivit lui Oglesby, „confruntarea între voințele celor două facțiuni – Yankei și Cowboy – în subteranele fluxului vizibil al evenimentelor este factorul dominant în viața politică americană din anii șaizeci încoace”.
Președintele Trump este, în această analiză, „Cowboy”, nu „Yankeu”. Asta rezultă din discursurile, promisiunile și acțiunile sale: de la a fi ridicat chiar și numai teoretic problema desființării NATO, încă de la primul mandat, la vehicularea ideii că ar putea ajunge la o înțelegere cu Rusia (inamicul tradițional al „Yankeilor”), în al doilea mandat; de la promisiunea de a „drena mlaștina” de la Washington și atacurile la adresa presei centrale, zisă „fake news” (ambele dominate de „Yankei”) până la faptul că a fost votat, de ambele dăți, de „deplorabili” (populația „neliberală”, care a avut cel mai mult de suferit de pe urma globalismului); de la anunțatul pivot către Pacific și China la lipsa lui de considerație pentru liderii europeni, manifestată încă din primul mandat (și perfect reciprocă, deși europenii, cel puțin la acest al doilea mandat, nu mai îndrăznesc s-o afirme); de la atacurile feroce la adresa ideologiilor sacre ale „stângii progresiste” (implementate, de exemplu, prin restructurarea USAID și retragerea finanțării programelor academice „woke”) până la retragerea SUA din diverse agenții ONU (inclusiv UNESCO, esențială pentru diseminarea filosofiilor New Age și a „educației transformative” în școli, și aparatele instituționale ale „schimbării climatice”). Lista poate continua mult și bine. Asistăm, probabil, la cel mai puternic atac „Cowboy” asupra „Yankeilor” din istorie, iar contextul global pare favorabil unei victorii.
Ca și președintele Ronald Reagan, și el „Cowboy”, Trump este un adept al politicii „peace through strength” (pacea se asigură prin intimidare militară); ca și Reagan, este un susținător al programului spațial (civil și militar) – politici care, potrivit istoricilor, au contribuit la ultima mare victorie a „civilizației occidentale”: prăbușirea URSS.
În plus, Trump oferă Americii o „Nouă Frontieră” într-un moment perceput ca declin. „Frontiera”, înțeleasă inițial ca expansiunea spre Vest, a fost, în analiza lui Oglesby, principala forță care a modelat democrația, cultura și identitatea națională americane (marcând, de altfel, întreaga civilizație occidentală, pentru că America a fost, secole de-a rândul, „Vestul Sălbatic”, spațiul de expansiune pentru Europa de Vest). Cele două elite americane rivale, spune Oglesby, au ajuns la un compromis numai atunci când s-a putut crea o oportunitate de extindere a frontierelor, lucru tot mai dificil de făcut începând cu ultimele decenii ale secolului trecut.
Președintele Kennedy, simțind această nevoie structurală a poporului american, propunea, în 1960, o New Frontier (de tip „Yankeu”): o nouă eră a progresului, în care trebuiau învinse sărăcia și lipsa de educație, trebuia realizată pacea globală și, în fine, trebuia cucerit spațiul cosmic. După o lungă perioadă de stagnare, Trump propune și el acum americanilor o „Nouă Frontieră” (tip „Cowboy”, însă): recuperarea spiritului antreprenorial; instaurarea dominației nord-americane în emisfera de vest, în spațiul cosmic, în domeniul tehnologic; o nouă cursă spațială și tehnologică, de data asta rivala fiind China etc. MAGA și „Doctrina Donroe” sunt, s-ar putea spune, pentru Trump, ceea ce a fost New Frontier pentru Kennedy; nu degeaba și-a adăugat Trump numele pe Kennedy Center, spre profunda supărare a multora.
Pare că Trump vrea să insufle americanilor optimism, un sentiment de mândrie și încredere în propria lor civilizație. Establishment-ul politic profund pare că începe să înțeleagă avantajele propunerii lui Trump; un articol publicat zilele trecute în Foreign Affairs („Iluzia izolaționismului”) liniștea temerile că Trump ar putea fi un izolaționist (închizând „Frontiera”), subliniind că, dimpotrivă, el este, ca toți președinții americani, cu excepții puține și doar temporare, un internaționalist care luptă pentru „maximizarea puterii americane”, iar nu pentru „minimizarea rolului SUA în lume”:
„A-l înțelege pe Trump în perspectivă istorică poate oferi cel puțin o modestă consolare celor care văd politica lui externă ca radicală și fără precedent. Această perspectivă ar trebui să le amintească americanilor că ei au fost întotdeauna extrem de îndrăzneți pe scena globală. Asta poate fi un lucru bun, când Statele Unite își apără cu hotărâre interesele și aliații. Dar poate și să bage țara în necazuri – ceea ce s-a mai întâmplat în trecut – dacă americanii uită că sunt înclinați spre acțiuni musculoase și se păcălesc singuri că ar fi, cumva, un popor inerent pașnic.”
Toate astea pentru a spune că administrația Trump – departe de a fi un incident insolit și fără rădăcini istorice – are pretenții istorice legitime la a impune, azi, ideologia civilizației occidentale în contra propunerii zis „liberale” adverse, susținută de Uniunea Europeană (și, desigur, de aliatele ei, facțiunile transatlantiste de pe celălalt mal al Atlanticului).
Vrăjitori…
În fine; toate astea ar fi fost, poate, de ajuns, dar mai există o dimensiune profundă a „civilizației occidentale”, fără de care analiza conflictului ideologic actual nu ar fi completă. Asta pentru că asistăm, azi,în America, la ascensiunea în forță a unei noi elite – magnații tehnologiilor digitale din Silicon Valley.
Această elită întrunește caracteristici ale ambelor tabere rivale, „Cowboy” și „Yankei”, și le depășește și înglobează, într-un anumit sens, pe amândouă. „Yankei” prin preocuparea lor pentru active financiare și capital de risc; „Cowboy”, prin spiritul antreprenorial și expansionist, prin propunerile foarte inovatoare (și îngrozitoare) de reformare a societății și guvernării; prin propunerea de a crea, la rândul lor, o altă „Nouă Frontieră” americană: nu Asia și Pacificul (deși rivala lor principală e China), nu spațiul cosmic (sau, cel puțin nu direct), ci cyberspace. Un nou spațiu, din care își propun să controleze, dacă nu întreaga lume, măcar civilizația occidentală și zonele ei de influență.
Această nouă elită pur americană a parvenit fulgerător la putere mai ales în acest al doilea mandat al președintelui Trump, de parcă l-ar fi urmat, din umbră, pe valul uriaș de popularitate care l-a propulsat pentru a doua oară la Casa Albă. Între timp, așa cum o spun mulți comentatori, marile companii Big Tech s-au inserat în mai toate domeniile de activitate guvernamentală, inclusiv cel militar și de servicii.
Spațiul nu-mi permite să descriu ideologiile, care de care mai stranii, ale acestei elite, dar se poate spune cu certitudine că ea este anti-democratică și deloc conservatoare. În plus, așa cum am detaliat într-o altă serie de articole, ea este purtătoarea unui proiect escatologic: crearea inteligenței artificiale supraumane, care ar putea înlocui – și ar trebui să înlocuiască, în viziunea creatorilor ei – omenirea. Conotațiile religioase ale acestei propuneri sunt evidente, iar unul dintre reprezentanții cei mai de seamă ai acestei elite, Peter Thiel, are și o interpretare apocaliptică pseudo-creștină a acestor proiecte.
Pe de altă parte, tot escatologic este și proiectul Noii Ordini Mondiale globalist-liberale, reprezentat de Agenda 2030; și aceasta propune reformarea completă a ființei și societății umane, un pas înainte spre „planetizare”, în sensul pseudo-creștinului Teilhard de Chardin: fuziunea tuturor conștiințelor umane cu „conștiința planetei” și crearea unei entități metafizice cu totul noi. În momentul de față, acest proiect pare lăsat în urmă de cel al cowboy-ilor yankei cyberspațiali, iar Europa nu are nici o nouă elită comparabilă și nici capacitatea tehnologică de a face față dominației giganților din Silicon Valley.
Toate astea ducându-mă la o altă definiție consacrată a „civilizației occidentale”, cea dată de istoricul Oswald Spengler în „Declinul Occidentului”: „civilizație faustică”.
Spengler are în vedere pactul încheiat de Faust cu Mefistofel în versiunea lui Goethe. Asta înseamnă o civilizație care face pactul cu diavolul nu doar pentru plăceri senzuale, din pur hedonism, ci pentru a dobândi întreaga cunoaștere; abia după ce dorința lui, ambiția enormă a lui Faust, vor fi fost satisfăcute, va putea Mefistofel să-l ia și să-l ducă în Iad. Dorință și ambiție față de care Goethe – el însuși iluminist atât în sensul dat de Epoca Luminilor, cât și cel dat de Illuminati din Bavaria – avea suficientă simpatie încât să-l salveze, în versiunea lui excepțională, pe Faust, la final, din brațele lui Mefistofel, scutindu-l de focurile iadului.
În versiunea lui Goethe, așadar, Faust nu suportă consecințele propriei turpitudini (dacă mai admitem că a încheia un pact cu dracul, indiferent în ce scop, nu e OK), ci este salvat de „grația divină”, ca semn că Dumnezeu apreciază în mod deosebit încrederea omului în propriul potențial.
Că ne convine sau nu această definiție a „civilizației occidentale”, în lumina ei am putea spune că asistăm, dincolo de bătăliile politice și ideologice la vedere, la o luptă subterană între „vrăjitori” (dacă nu cumva o fi o cooperare); indiferent dacă sunt toți Sarumani sau o fi și un Gandlaf printre ei (că tot sunt obsedați magnații Big Tech de Tolkien) – ambele proiecte sunt „faustiene”, iar noi știm că pactul cu Diavolul se termină nu cum vrea iluminatul Goethe, ci cum vrea Dumnezeu.
